Muci si bife

Pana la un an m-am putut bate cu pumnul in piept sustinand sus si tare, pe toate vocile, imunitatea de nezdruncinat a lui V. Acum, dupa doar 2 luni din cel de-al doilea si doar cateva saptamani, date cu portia, in reprize de zile, sanatoase, incep sa pun la indoiala o readucere pe linia de plutire fara stimulente. Daca la prima raceala, desi abia mai putea sa respire, starea generala nu i-a fost modificata absolut deloc, acum am vazut ce inseamna sa ai un copil bolnav. Zacea in pat, uitandu-se la desenele cu Mickey, cu lacrimile adunate in colturile ochilor, rostogolindu-se regulat pe obrajii fierbinti. Primea viteaz orice antitermic, fara urma de protest. Si cum mi se parea ca nimic n-are efect, ca tot arde, trebuia sa ma conving cumva. La vederea termometrului, cu ultimele puteri, zvacnea in coltul opus al patului, incercand sa incalece peretele, doar-doar s-o deschide si il salveaza cineva. Si cu toate medicamentele permise, n-am reusit sa scad febra mai mult de o ora, dupa care revenea la peste 39,5. Necesitatea antibioticului n-a mai fost pusa la indoiala. L-am primit cu bratele deschise si l-am dat fara urma de regret. In jumatate de ora era voios, fericit, cu pofta de mancare si fara febra. Si-asa a tinut-o si-n continuare. Au continuat insa mucii si tusea, o tuse innecacioasa care ma facea de multe ori sa ma intreb daca vomita sau doar se chinuie sa tuseasca.

Dupa mai mult de-o saptamana de stat in casa, nevazut pe nimeni si nimic, cu mucii aproape pe terminate...

Am inceput post-ul asta acum 2 zile. Nu mai stiu ce vroiam sa spun. Acum e mai bine. Inca mai tuseste putin, inca e usor infundat. Continuam lista cu indicatii proaspat primite si asteptam zapada promisa sa incercam noua sanie :D. 

V. dezvolta noi abilitati pe zi ce trece. Toata ziua roboteste in picioarele mele. Alearga, face viraje, se intoarce pe loc, ocoleste obstacole puse la deruta in drum tot de el. Studiaza jucariile pe care le considera "dubioase" din toate planurile, inclinand usor capul si aplecandu-se la inaltimea potrivita, eventual rotindu-se in jurul lor, dar neclintind unghiul din care-o observa, ca un bun cunoscator intr-ale jucariilor. Face noi scheme de balerin pe care nu reusesc insa niciodata sa le surprind si care nu sunt repetate sub nicio forma atunci cand vede aparatul. Sfasaie orice hartie pe care-o intalneste, dupa care isi creaza adevarate "misiuni" din a strange fiecare bucatica si-a o duce la cosul de gunoi. Mananca ciorba cu pofta, dar numai daca fiecare lingurita are in varful mormanului un ghemotoc de paine. E suparacios, iar daca nu faci ca el, daca nu se tavaleste pe jos tipand, aruncandu-ti, la induplecare, din cand in cand, cate-o privire plina de lacrimi enorme, se intoarce cu spatele si pleaca plangand si nici ca te mai baga in seama daca nu faci eforturi consistente. Bea din cana cu pai. A invatat treaba cu olita, dar mai e mult de lucru la sincronizare. Astazi a intrat peste mine in baie trantind usa la perete, si-a luat olita, si-a tarat-o pana in dormitor, s-a asezat pe ea sa se uite la televizor (care fusese aprins si butonat bine cu cateva minute inainte).
Pune mana la gura cand tuseste. E dreptaci. Stie sa-si arate varsta, infigand aratatorul in aer, vocalizant ori un "A" apasat si scurt ori unul mai lalait ori nelipsitul "ich", o upgrade-are a "A"-ului neanderthal-ian.

Ne imita pozitiile si cele mai mici gesturi pe care le facem involuntar si de care ne dam seama atunci cand le regasim la el.

Ii place sa se uite la desene. Mickey ramane piatra de rezistenta, dar, mai nou, genericul de la Chugginton il blocheaza in pozitii in care nu te-ai astepta sa-l gasesti.  

Continua sa-si cante atunci cand e preocupat. E indragostit de M.. Se lumineaza, indiferent de stare, atunci cand il vede. Se rusineaza de el, atunci cand il lauda pentru lucrurile noi pe care le-a facut in ziua respectiva, indesandu-si capul printre picioarele mele si privind din cand in cand cu coada ochiului, cu zambetul timid in coltul gurii, pana il ia in brate.
Intelege aproape tot din ceea ce-i spunem.

Si-asa ne umplem fiecare zi. Seara, adoarme, de cele mai multe ori, la mine pe piept, cu saliva curgandu-i pe la comisuri, cu barbia pierduta, umfland obrazul intr-un zambet plin atunci cand i-l pupi.

Robocop loveste

Mania butoanelor pare sa fie infinit de lunga. Ca sunt colorate, luminoase, la vedere sau ascunse discret in spatele unor aparatori speciale, le gaseste pe toate, le pipaie pe lung, usor, cu buricul degetului aratator si apasa puternic asteptand sa se intample ceva. Si cum tehnologia casei noastre are inca butoane, intrerupe orice atunci cand isi aduce aminte de televizor, isi zdrobeste genunchii in alergaturi de pitic chiuitor, se ridica viteaz pe marginea mesei si "pac", ti-a stins imaginea. Daca ai noroc il aprinde si-l stinge de cateva ori, pana se plictiseste si revine la treburile lui mai serioase, dar, de cele mai multe ori, dupa mangaierile de recunoastere, il apasa sters, intr-un zbor perfect spre genunchi si fuge apoi cu limba scoasa in coltul gurii, chicotind mandru de realizarea lui.

Casa se aglomereaza pe zi ce trece. Apar noi colturi colorate pe care V. le transforma in zone de refugiu. Paloarea sufrageriei a fost acoperita de-un cort mic si verde care zace in mijlocul camerei pentru nenumarate rotocoale regulate. Il fosneste, isi ascunde jucarii, te alearga in jurul lui pana cedezi si cazi la pamant asteptand asalturi piticesti, se arunca pe burta pe fiecare latura in parte, amuzandu-se de mica lansare cu care raspunde marginea de fas.

Frica ii tine inca in lanturi abilitatile echilibristice. Daca pana acum cateva zile fiecare pas era unul sigur, ancorat bine de obiectul catre care se indrepta, sau cu palma lipita perfect de perete, acum se arunca vijelios catre un obiect mai indepartat, grabind cei 2 pasi pe care-i face nesustinut de nimic. Aseara, a stins televizorul cu repezeala obisnuita si intr-un puseu de energie, extrem de amuzant, si-a ridicat mainile ca pentru a se tine de o bara imaginara, si-a bagat barbia in piept si-a facut ceva mai multi pasi robotesti pana la marginea cortului pentru a se arunca in gol. Sigur c-au urmat ropote extreme, laude, mai ca nu aruncam floricele in semn de apreciere pentru efortul sustinut. Seara a continuat in acelasi stil, cu vizitatori "zapaciti" care i-au luat mintile lui V. facandu-l sa-si calce frica si rusinea si sa-si exerseze miscarile clatinate, dar independente.

Si daca dupa multe cucuie de moment sau vanatai staruitoare, la cele mai simple gesturi manevrate necontrolat de V. (incercarea de-a-si scoate ciorapii, dansuri pe genunchi, ridicari artistice de picioare din diferite pozitii etc.), il chinuim c-o casca pentru care primim sprancene ridicate si figuri inexpresive atunci cand e mentionata prin vreo conversatie, aseara ne intrebam, ironizand situatiile viitoare, de un sistem de protectie facial... Acum, deh, pentru ce sa aiba nevoie de dinti pana la urma, ca oricum in continuare ii pasez mancarea ca unui bebelus de 6 luni :). Speram totusi la niste tactici complexe de redresare completa a dezechilibrarilor.

Agitatii

Zilele se scurg carand dupa ele serii precipitate de evenimente. Mai de bine, mai de rau, ma las tarata de ele, acumuland experiente si castigand un usor curaj in fata celor mai neasteptate situatii; scormonesc in mormanul de emotii, le scot pe cele care imi dau putere, dau disperarea intr-o parte si clatesc jegul de sub ele. Si asa ma cuprinde o stare de neputinta atunci cand nu pot si nu stiu sa gasesc partea limpede. 

Acum multi ani, cand in laboratoare cu mirosuri grele cautam raspunsurile stiintei prin cadavre, am aflat de "moartea subita a nou-nascutilor". Am crezut atunci si consider in continuare ca e un eufemism, ca voci renumite, cu ecouri puternice in domeniu, trebuie sa aiba tot timpul solutii. Si odata cu sfasitul primului an din viata lui V., cel "periculos", am rasuflat usurata, aproape trecandu-mi, ca un emoticon, mana peste frunte, dar continuu si acum, cu sechele paranoice, sa-i urmaresc regulat respiratia atunci cand doarme. M-am obisnuit cu inspiratiile lungi, cu volum mare de aer, cu reluarea frecventei normale dupa o pauza mare, mult prea mare pentru incarcatura presanta a asteptarii mele. M-am obisnuit cu respiratia scurta si gafaita sau lunga si usoara, atat de usoara incat miscarile toracelui sunt aproape insesizabile, insotite de grimase sau rasete groase care-i dezvaluie visele mici.

Si daca primul an a avut doar cateva evenimente reale, inceputul celui de-al doilea ne arata treptat fatetele urate ale rolului de parinti. Cum responsabilitatea nu te face puternic, nu-ti mai da incredere, ci te face sa-ti pui la indoiala si cea mai mica manevra, te aduce de spate lipsit de orice solutie. Dupa 3 saptamani de fonfaiala hlizita si zgomot de aspirator, credeam c-am depasit cea fost mai greu. Stiam ca vor mai fi situatii identice si eram increzatoare pentru ca invatasem cum sa le fac fata. Dupa alte cateva zile de "glorie", pe la 5 dimineata V. ne arata ce mancase in ziua precedenta prin niste episoade violente de voma. Si-a tot tinut-o asa vreo jumatate de ora. Ii era sete si orice picatura care-i ajungea in gura era proiectata pe prima suprafata care-i statea in cale 5 minute mai tarziu. A adormit greu, intre noi, dupa miorlaieli rascolitoare. Dimineata primul biberon a ajuns la noi in pat. Cu greu a baut mai tarziu, la mine in brate, in balansoar, cativa ml de lapte pe care nu i-a mai vomat. Si-au urmat cateva picaturi norocoase de Metoclopramid, saruri de rehidratare, multe lichide cum n-a baut niciodata in viata lui si cateva mese usoare. Banuiam o gura de gogoasa cersita cum numai el stie, ma ingrijora cine stie ce cazatura luata cu cateva zile inainte, dar ma linisteau in privinta asta zgomotele infioratoare si mirosurile lasate in urma pampers-ului. 2 zile mai tarziu raspunsul statea in 3 pampers-i schimbati in 5 minute, dupa olita plina de dimineata, si burta bolborositoare care-l facea sa se chirceasca si-i dadea o stare de agitatie si nervozitate. Si se ia. S-a luat si la mine care-am repetat azi noapte starile lui, le-am simtit pe pielea mea, si daca si el s-a simtit cum m-am simtit eu azi noapte si cum ma simt acum, il inteleg perfect.

Dincolo de astea, totul e acoperit cu voiosie, rasete infundate, noi pasiuni si descoperiri. V. creste si invata lucruri noi pe care noi le aplaudam din plin ca pe mari reusite. Nu pare sa intelega atunci cand ii explici si peste cateva zile te surprinde cu lucruri pe care nu mai sti daca/cand i le-ai aratat. El, cel cu orificiile sensibile pe care si le protejeaza obiectand vehement, stie ca betisorul cu vata la capete e pentru ureche si in loc sa-l suga cum facea pana acum isi ia privirea inteligenta, cu capul usor lasat, cu uitatura usor pe sub gene, si-si indreapta un capat al batului spre o ureche asteptand laude. Imi aduce ghetele si scoate sunete neanderthal-iene aratandu-mi-le atunci cand vrea sa mearga afara, iar cand i le pui in picioare intinde varful piciorului inspre ghete. Cand credeam cu mai multa putere ca perioada jucariilor trantite zgomotos pe diferite suprafete nu se va sfarsi niciodata, V. si-a cizelat miscarile si acum isi exerseaza precizia asezand frumos, in picioare sau pe roti, toate jucariile. Se urca in cutia lui si face inspectia de cateva ori pe zi scotand fiecare jucarie, o ridica in aer punand verbal un semn de intrebare, "A...", ii spun ce e, dupa care o aseaza frumos alaturi, in ordine, usor. Cand sunt toate afara, se aseaza in mijlocul lor, le sorteaza putin dupa criterii doar de el cunoscute, dupa care le pune la loc in cutie. Recunoaste din mormanul de jucarii rezultat piesele borcanului de biscuiti, masinile, mingile. Cand vine cineva la noi nu rateaza ocazia de-ai arata toate jucariile pe care le are. De multe ori se duce in camera si mai aduce cate una doar pentru expozitie asteptand si aprecierea altora. Cand face ceva nou imi cerceteaza privirea pentru aprobare. Imita tot ce facem. Fara prea multa precizie, incearca sa reproduca gesturi fine, razand o data cu noi de stangaciile lui. Pe langa biscuitii pe care si-i indeasa bine pe gat de foarte mult timp, mananca singur bucatele de paine, pufuleti, adunand grijuliu bucatelele pe care le pierde in urma. ... 

Si nu-mi vine sa cred cum au trecut toate atat de repede. Intelege din ce in ce mai multe lucruri, si-a largit aria de silabe pe care le leaga complicat, cu improscari umede si cateodata mici balonase prelinse pe barbie. Il paraste pe M. de fiecare data cand e intrebat cine l-a invatat sa faca prostia pe care-o face hlizit, repetand continuu "tata, tata". Si M. isi primeste c-un zambet larg privirea mustratoare.

Si viata noastra e plina. Ca-i de bine, ca-i de rau, le primim pe toate, in functie de stare si invatam in fiecare zi alaturi de V. 

Muciless

3 saptamani. Prima seara, dupa 3 saptamani, in care respiram usurati - V., ca si-a putut bea laptele cu sete, lasandu-l sa-i curga siroaie pe gat, fara intreruperile dese in care gafaia mai rau ca un batran de 100 kg; eu, ca n-am mai auzit suieraturi si n-am mai stat cu inima stransa ascultand cu capul lipit de zabrelele patului pana i se desfunda una dintre nari si i se rareste frecventa respiratiei. Am desfacut de multe ori cutia antibioticului. Am pus-o pe hol, la indemana. Ultima data am lasat-o deschisa ca pentru o interventie de urgenta. Doar ca nu l-am preparat. Am amanat ca "parca a tusit mai putin azi si, uite, nu mai e aproape nimic in tub...". Si n-a mai fost. Mai tuseste. Rar. Foarte rar. De cele mai multe ori ne imita pe noi sau isi baga degetele pe gat distrandu-se cu zgomotele pe care le scoate ulterior. Rosu la fata, cu ochii usor umeziti, cu toata mana bagata pe gat iti arunca de departe priviri de copil fericit. E treaba veche deja. Ne-am obisnuit cu "bucuriile" lui, iar el cu "indemnurile" noastre. Ii ajunge un cuvant, oricare, si-si scoate mana din gat, dar o pastreaza in gura. Nu-si suge degetul, dar si-l mesteca. Il roade cu gingiile, ocolind atent dintii ascutiti. Cand merge tinut de-o mana il are pe Fred in cealalta ca sa n-o bage in gura. Si nu o data i-am schimbat sosetele lui Fred ca le-am gasit ude, pline de saliva, dar macar am scapat de partea de udatura lipicioasa. Si poate dupa cealalta pereche de masele revenim la linistea noptilor de altadata.

 

Asa si-asa

In continuare timpul nostru se masoara in puf-uri inhalatorii, multi mililitri de siropuri oribile "injectate" pe gatul lui V. sau tuburi intregi de muci diferit colorati eliberate pe gurile de canalizare. Si cand, intr-un sfarsit, dupa 2 saptamani jumatate, credeam c-am scapat, ca in curand nu va mai trebui sa ma dau peste cap aplaudand frenetic pentru fiecare picatura amara inghitita de el, a revenit haraiala, sforaitul, nevoia imperioasa de aspirator. La ultima vizita, d-na doctor, acoperita de-o explicatie extrem de logica sau apropiata de logica mea, impingea in fata, peste alte 2-3 zile de muci si tuse, un tratament cu antibiotic. Eram increzatoare si speram sa putem fenta simptomele si sa sarim peste partea asta, dar explicatia care atunci mi se parea doar logica, acum mi se pare si aplicabila.

In toata agitatia potiunilor magice care dilata cate ceva, in incercari insotite de rugaminti arzande de-a face copilul sa mai inghita ceva, orice din alinierea seringilor colorate murdar de langa el, i-am observat gingiile pocnite si 2 masele cu cate 2 capete rasarite ascutit. In acelasi spirit de echipa, alte doua stau in tensiune si-si asteapta cuminti momentul de glorie. Astfel, numar 8 dinti, 2 masele spinoase si 2 pe val.

Si daca intotdeauna am invidiat mamele care stau pe banca si citesc in timp ce copii lor dorm in carut, macar am avut parte de cateva luni de impins linistit caruciorul. Acum V. vrea sa mearga pe langa el, tinandu-se de-o laterala, pasind exact cat distanta dintre roti, impunand un ritm alert care nu tine cont de vreme, de aglomeratie, de borduri sau denivelari. Se opreste rar, atunci cand oboseste, nelasand sa i se vada slabiciunile, aratandu-se interesat de cate-o masina care trece in viteza prin apropiere. Casca gura la oricine mananca ceva pe strada si-mi arunca priviri intrebatoare pe care n-am stiut niciodata sa le interpretez. Ca anul trecut, pufaie ingrozit si se zbate ca o papusa nearticulata la cea mai mica adiere de vant rece.

Inca nu merge singur, dar nici nu grabeste nimeni lucrurile. Ne place asa, in patru labe sau in sprijin. E mai safe. Sunt sigura ca odata dezlantuit uraganul va aduce dupa sine multe-multe cucuie. 

Casa nu mai are multe secrete. A ramas un usor val misterios care acopera wc-urile si putina ceata la bufetele superioare din bucatarie. Dispar zilnic jucarii, iar daca il intrebi de ele, ti le arata infipte prin colturi ascunse prin care nu cauta nimeni saptamani intregi sau apare cu ele mult mai tarziu, cand nimeni nu se mai gandeste la ele, din niste locuri stiute numai de el, pentru a le pastra anonimatul.

Stiu cate piese are fiecare jucarie, cate sunt din fiecare tip / categorie, ca mai tarziu sa stiu cate lipsesc din fiecare. Cu toate astea exista deja o lista cu lucruri disparute si de negasit - steluta Lili, o minge, 2 masini si cheia hexagon de la o casuta. Singurele jucarii care n-au disparut niciodata sunt prietenii lui cei mai buni: Mickey si Fred. Le  stie numele, le zambeste, rade cu ei / de ei, ii musca, ii cearta, le vorbeste lucruri complexe. Si dupa multe minute care pareau irosite, multe incercari de-al face sa tina apasat ceva mai mult timp pe butonul aparatului de fotografiat, multe poze ciunte, nereusite, injumatatite sau miscate, i-a reusit prima lui poza perfecta. "Ehhhhh... bravooo, V.!!!".

Care mai de care

Cu ceva timp in urma, V. adormea ascultandu-ma spunand "povesti" inventate. Ca erau despre regele Trabant si zmeul Lastun, despre Capsuna curajoasa sau felinarul vorbaret, dar toate aveau aceeasi tonalitate, usor coborat, calmanta si, pana la urma, acelasi efect. Intr-o seara mi-am luat inima in dinti si-am inceput sa scormonesc prin blank-ul dintre rotite ceva despre Alba ca Zapada. "Era odata o fata frumoasa care traia intr-un sat...". "Ce sat, Licurici? Alba ca Zapada era printesa", mi-o taie scurt M. care deja isi luase pozitia de somn. "Pleaca dom'ne de aici ca nu era printesa, aia-i alta". Ma reped catre biblioteca si ma pregatesc sa-mi sarbatoresc triumful. "Ah... Era fiica reginei. Pai atunci spune tu povestea ca te pricepi." Isi ia fata de "obosit si lovit de soarta, dar o fac si p-asta" si-i insira lui V., care se uita pana atunci la noi cu gura cascata, cate ceva despre Alba ca Zapada, regina cea rea, oglinda fermecata... "Regina mea, tu esti cea mai frumoasa din tara. Dar cand Alba ca Zapada a inceput sa creasca si sa aiba potential...". "???".  

So, o fata dintr-un satuc fericit care danseaza cu pasarile si florile sau una care intr-un final ajunge la pubertate si tocmai cand incepuse sa aiba potential trebuie sa fie omorata?

6 zile si inca numar

Totul a inceput cu niste prelingeri vascoase sub nari. V. isi tarsaia genunchii prin casa stergandu-se incomodat, cu marginea manecii, la nas si lingand resturile din apropierea buzelor. Si-au urmat 6 zile in care a devenit capatul terminal al furtunului de la aspirator, un capat care urla de-ti rupe sufletul, privind in gol, de parca i-ai spinteca narile, 6 zile in care medicamentele sunt in loc de desert, in care laptele se bea greu, cu pauze pentru inspirari adanci, si in care totul e irespirabil si lipicios. Incurajam, de fiecare data cand era posibil, dormitul intr-o parte pentru ca asa stiam ca se va desfunda o nara si isi va face loc putin aer. Si astazi, dupa 2 eprubete minunat de pline, aspirate calcandu-mi cu bocancii pe inima, intr-un puseu de activitate neuronala, i-am dat laptele in balansoar, la mine in brate, aproape in pozitie orizontala, aproape intr-o parte, pe cea mai mica pozitie de curgere a biberonului. Si-a mers. Pleoapele cadeau mai grele cu fiecare bula care se elibera odata cu curgerea laptelui. Cand a ajuns in pat nasul era pe jumatate desfundat, iar sforaitul pe jumatate mai zgomotos.

Cu toate astea, mai multa voiosie si veselie n-a fost niciodata la noi in casa. Chiuituri aproape continue, rasete fonfaite, jucarii zburand dintr-un colt in altul al casei, alergari cu premergatoarele pana-n primul perete intalnit, seri dansante... Si ne place asa, zguduit, aglomerat de bucurie, pe vibratii.

Prin tara intre ani

Un nou template, un nou ticker si un nou an pentru V., pentru noi ca parinti. 

In week-end am cantat "La multi ani" in stil mare, de 2 ori, o data pentru V. si o data pentru mirii la a caror nunta am fost. Am strabatut jumatate de tara sa ajungem la ea, dar a meritat fiecare kilometru. Lume multa, lume buna, lume careia ii place sa danseze. Si ce danseaza moldovenii... Se-nvart ritmat de te ia ameteala de pe margine. Se-nvart cu zambetul pe buze. Femeile erau gratioase c-o usoara mandrie-n postura. Barbatii isi pastrau tinuta pe ring chiar si atunci cand varsta nu le mai ingaduia o coordonare perfecta. Am indraznit doar de cateva ori sa coboram in mijlocul lor, acolo unde nu-ti trebuia talent sau indemanare, unde trebuia doar sa te misti de pe-un picior pe altul. Am preferat sa-i urmarim din exterior, de la departare, sa-i vedem in ansamblu, sa ne binedispuna prin voiosia lor. Si-asa de bine ne-am simtit... V. a rezistat cavalereste putin peste ora lui de culcare, cand s-a retras in "glorie" dupa mica surpriza rezervata de catre miri - un tort special pentru el si-un "la multi ani" aplaudat. Eu emotionata pana la lacrimi urmarindu-i reactiile, el cu pleoapele usor apropiate, incruntat intrebator, uitandu-se uimit cand la lumea care facea galagie in jurul lui, cand la tortul luminat. Nu-mi aduc aminte dac-am multumit destul de frumos, pe masura surprizei, dar mai multumesc inca o data, ca poate s-o auzi pan-acolo. Din 3 zile parca 2 le-am petrecut in masina, dar am vazut franturi din toate anotimpurile, culori despre care nu stiam ca exista si-o cetate la care cu siguranta nu voi mai ajunge prea curand, unde M. si-a dat duhul cu V. in carca pe niste pante cu inclinatii "supraomenesti". 

Urmeaza, speram noi, o mica petrecere in cinstea lui V. si celui de-al doilea an al lui. La multi ani, copile!

Tic-tac

Trebuie sa ma misc mai repede (adica mai des) cu postarile ca pierd detalii importante. Zilele trec, maretiile si cucuiele se-aduna, V. creste, repeta zilnic ce-a invatat in zilele precedente, castiga incredere in el, in noi, o pierde pe cea in lucrurile instabile din jurul lui, atunci cand isi da seama de "starea" lor... Si astfel m-acopar in timp si-mi dau seama ca n-am "bold-uit" momente importante.
Pe stilul "si-asa, fata", rasuflu usurata, si in scris, c-am scapat (cel putin pentru acum) de ghetele zincate din postul anterior. Domnul doctor, un... dragut. Eu, si mai draguta ca intarziasem ca de obicei. In 5 minute mi-a intors copilul pe toate partile, mai glumind, mai serios, si-a testat pixul pe-o foaie de reteta, a sigilat-o c-o parafa si mi-a inmanat-o ca pe un premiu. Castigasem o bucatica de hartie pe care scria stramb "clinic sanatos" si care nu-mi trebuia nicaieri, era doar pt moral, "sa simt ca cei 140 lei s-au dus pe ceva". Mi-a placut d-l doctor, glumet. Ne mai vedem la 3 luni dupa ce merge V. de unul singur.
Deocamdata nu si-a dat drumul nici macar unei singure maini. Se tine strans, cu ambele maini, de degetele tale si chiar daca poate sa se deplaseze tinut doar de o singura mana, nu vrea. Isi misca fundul ca o veritabila gasca, flexand foarte usor genunchii si mergand mai mult balansat. Fac ture intregi de cartier cu el de maini si de fiecare data spun ca azi va dormi toata dupa-amiaza dupa cat a mers, dar niciodata nu se schimba nimic. Si-a taiat a doua repriza de somn din timpul zilei. Acum, indiferent de cat de activ e, doarme o singura data la pranz, intre 1 si 3 ore. Lui ii ajunge; mie nu.
Zilele noastre incep simplist. Interfonul zbarnaie inverzit a "Hei, eu m-am trezit de mult. Sunt in picioare deja. Bat in perete de ceva timp si-am inceput sa ma plictisesc. Ma ia si pe mine cineva de aici?". Instinctul ma arunca din pat si ma face sa gonesc nebuna pe hol inspre bucatarie, ratiunea imi spune ca-i deja tarziu si si-a baut deja laptele, ca nu mai am nici o scapare acum. Ma-ntorc spre camera lui, imi iau fata de dimineata frumoasa si insorita si deschid furtunos usa aruncandu-ma zambitoare inauntru. Reactia e unica - un chiot lung, acoperit de rasete puternice, cateva sarituri pe loc si maini mici intinse catre mine. Il pup, il gadil, ne alintam reciproc, ne jucam putin, il schimb, il pun pe jos in mijlocul catorva jucarii in jurul carora se "invarte" fericit, iar eu ma indrept catre bucatarie visand la o cana mare de cafea. Si parca fiecare inghititura imi aseaza oasele... Face inspectia de dimineata pipaind fiecare jucarie in parte si revizuindu-i abilitatile. Le zdrangane pe toate pana vede usa la care se repede dintr-un foc, o tranteste de 2-3 ori, dupa care o lasa in urma tarsaielilor de genunchi. Odata descoperit restul casei se mai intoarce in camera sa-si mai care niste jucarii dupa el cand nu mai e nimic de descoperit acolo, "dincolo".
Face cum face si in jur de ora 11 e la usa, trage de cheile din ea, semn ca vrea sa se deschida sa plece afara. As putea sa strabat Bucurestiul de la un capat la altul, pe jos, impingand carutul, doar sa am un scop; dar plimbarile n-au fost niciodata o activitate placuta pentru mine, indiferent ca sunt prin cartier sau prin cine stie ce parcuri atent alese. Si cum nu pot sa gasesc in fiecare zi "places to go, people to see" sau acea stare care ma face pe mine sa trag de chei, unele dintre iesirile noastre imi consuma tot "trebuie-ul" stocat cu mare-mare greutate.
Devine din ce in ce mai amuzant sa te joci impreuna cu el. Invata lucruri noi, are mai multa rabdare, ne urmareste din ce in ce mai atent si incepe sa reproduca ce vede la noi, la altii... Stie sa recunoasca 4 animale si sa apese pe butoanele corespunzatoare; ridica obiectul pe care-l are in mana lipindu-l de-o laterala a capului lui sau al tau atunci cand spui "alo"; cand ii ceri aduce jucaria care a avut o traiectorie mai putin fericita in joaca noastra; se da perfect jos din pat, cu mult mai multa atentie de la ultimul cucui, ultimul body plin de sange de la limba lui prinsa intre dintii ascutiti. Toate se petrec repede. Multe lucruri noi devin usor obisnuite, naturale, dar tot timpul va fi laudat, aplaudat pentru "momentul puf-puf". V., cel care la vederea micului recipient de plastic cu ser fiziologic incepea sa urle si sa elibereze niste lacrimi demne de un om mare, intinde usor capul clipind des si asteptand emotionat sa-si primeasca puf-ul in fiecare nara pe rand. Tresare putin si rade ca de-o mare grozavie cand spui "puf" si lichidul usor sarat ii ajunge in gat.
Apasa din ce in ce mai tare pe creion si-si contureaza o personalitate puternica, castiga independenta. Azi s-a suparat pe mine. Eu l-am certat si l-am pedepsit ducandu-l la el in camera, el nu m-a mai bagat in seama o ora. S-a jucat linistit, cu toate jucariile de parca acum ar fi descoperit sensul fiecareia dintre ele. Le baga si le scotea din cutie, le invartea, le plimba, le rasfoia. Abia tarziu m-a bagat in seama, cersind rasfatare impingand cu capul si tragand de mine.
Si simt si stiu ca pierd "momente" pentru ca intra in rutina si le uit, trec peste ele. Timpul zboara si-as vrea sa mai stea putin, cat sa gust pe indelete din toate.

De la Charlie Chaplin la omul de tinichea

Fiecare "bravo" meritat aduce o stralucire aparte in zambetul lui V., iar noi nu ratam nici o ocazie pentru a-i lauda pana si cele mai mici progrese. A invatat sa se autoaprecieze si de fiecare data cand face ceva pe care-l considera demn de cateva aplauze isi intinde bratul, isi lipeste ultimele 3 degete de la mana, studiind-o indeaproape ca nu cumva sa nu fie perfect intinse, si asteapta sa facem "valuri".
Cand merge tinandu-se de degetele noastre nu-si da drumul, dar din cand in cand iti mai cauta privirea pentru aprobare. Si mersul a starnit diferite modalitati de lauda din partea noastra, cu grade diferite de... entuziasm.
In universul meu era comod; soare si cald, cu miros verde si placute adieri de vant. Saptamana trecuta, cu ochiul ager, croit pentru a vedea norii intr-o zi perfecta, M. imi zgaltaie lumea din balamale aruncand usor inocent un "parca tine laba piciorului stang mult prea spre exterior". "Parca? Racleaza podeaua cu latul piciorului" ma anunta fulgerele si tunetele personale carora nu le dadusem importanta pana atunci. Si de-atunci s-a innorat paranoic. A urmat pediatrul care nu ne-a dat a intelege c-ar fi vreo problema, dar ne-a promis o parere mult mai avizata din partea unui ortoped si ne-a expus o posibila rezolvare cu un anumit tip de incaltari, unul "special", nu stiu care. Acum, mie nu mi se pare a fi o problema din glezna, ci mai degraba una din genunchi. Google cel sfant prezinta totul ca fiind ceva normal, ca mersul pe varfuri, si mi-am pierdut usor din evlavie.
Astfel, pana miercurea viitoare, cand domnul de oase va spune sentinta, incerc sa-ndepartez imaginea genunchierelor si ghetutelor de tabla...

11 luni de gasca

Am uitat cum e sa ai un copil pe care sa-l asezi intr-un loc si sa ramana acolo. Am uitat cum e sa-i tii capul, sa nu-l pui in fund, cum e sa nu ai dupa tine borcanele cu mancare sau teancul de jucarii. Cum acum doar cateva luni V. statea instabil in fund, in mijlocul sufrageriei, cu perne in jurul lui, invartind rotitele jucariilor. Acum are genuchi cu pielea usor ingrosata si innegrita de la tarsaiturile zilnice, mai mult par, mai multi dinti, mai multi centimetri, mai multe grimase, personalitate mult mai puternica.
Acum ma cearta cand ii inchid usile bufetelor, justificand gestul ca fiind unul in apararea jucariilor mele, jucarii de oameni mari. De fiecare data duc mana sugestiv catre stern, bat de cateva ori si repet "mele, mele". Toata casa s-a impartit in jucariile mele si ale lui. Mai sunt probleme in locurile neaccesibile lui pana acum, pe care abia le descopera. Cand il intreb ale cui sunt jucariile alea se bate vitejeste cu palpa in piept si continua sa traga de orice gaseste in locul respectiv.
Da muzica la maxim si bate in boxe cu ochii inchisi, balanganindu-se de pe-un picior pe altul, pana vin s-o dau mai incet. Tranteste jucariile si le urmareste traiectoria cu pleoapele usor apropiate, pregatite pentru orice tip de zgomot. Se infasoara in perdea, tragandu-si-o pe fata si asteptand sa spui "cucu", pentru ca atunci cand o indeparteaza sa fii pregatit cu un "bau" usor surprinzator, iar el e pregatit cu un zambet. Cum prinde debaraua deschisa linge si roade smirghelul c-o pasiune... I-l cer, mi-l da, dar daca vede ca vreau sa-l pun la loc mi-l smulge din maini si fuge cu el. Are o mare pasiune pentru baterii pe care stie sa le scoata din telecomanda trantind-o pana ies. In continuare rotile universului au ramas mari mistere care-l fascineaza si-i ascund lucruri inimaginabile pe care cauta sa le descopere de fiecare data cad ii cade vreuna in mana.
Musca din motive necunoscute, pentru ca-i obosit, pentru ca vrea atentie, pentru ca-i e foame. Si musca tare de parca toata greutatea lui ii preseaza in maxilare. Urmele dintilor mici sunt adanci, iar in scurt timp devin vanatai care trec greu, foarte greu.
Scuipa pentru ca n-are jucarii la indemana care sa-l atraga sau doar ca sa se joace cu picaturile de mancare pe care le proiecteaza pe masuta scaunului; scuipa atunci cand s-a saturat si l-au inselat supapele, acceptand o lingurita in plus; scuipa pentru diversitate sau pentru ca-i place cum se aude falfaitul buzei inferioare pe vibratiile limbii.
De cateva zile, atunci cand il dor genunchii, si-i ridica si se sprijina in maini si pe talpi mergand ca un paianjen pana isi revine, dupa care se intoarce la pozitia initiala.
Cand aude orice de plecare isi ridica mana si si-o flutura in aer in semn de "la revedere".
Deseori adorme mancandu-si biscuitul desert. Ii iau ramasita fara forma si umeda din mana, il pun in pat, iar cand se trezeste o cauta cu disperare flamanda incercand sa-si bage podul palmei in gura.
Deseori, in momentele lui de liniste, canta. Usor, cu voce scazuta, zumzaie alungind cateva mormaituri.
Merge din ce in ce mai bine. Mai sigur, mai repede, putin mai putin lasat in fata si sprijinit de mainile mele.

Si devin nostalgica atunci cand imi aduc aminte sunetul "piticilor", cand vad primele lui jucarii, cand ii simt mirosul de bebelus. Si-mi pare rau c-au trecut toate prea repede si parca n-am avut destul timp pentru ele.
Il iubim si el ne iubeste (aproape la fel de mult cum il iubeste pe Mickey sau biscuitii :P).

Trebuie

Cum nu iese din tipare, V. nu stie ca nu poti, n-ai chef, nu ti-e bine, n-ai putere sa te misti nici macar doi pasi. El vrea sa se joace cu tine, sa-l tii de maini sa faci ture, sa mearga peste tot, sa cotrobaie tot ce-i de cotrobait, iar tu nu mai sti cu ce sa-i atragi atentia sa prinzi 3 secunde sa-ti bagi capul intre perne ca poate-asa n-o sa mai simti zvacnirile dureroase. Si daca tu esti "grumpy" el nu trebuie sa stie; trebuie sa-i vorbesti ca de obicei, sa faci aceleasi lucruri pe care le faci in fiecare zi impreuna cu el. Iar daca lui ii mai iese un dinte si te intrece in "grumpy-ala" atunci iei cate-o pauza din cand in cand si faci cu randul cu inca cineva (M. in cazul nostru).

Primii pasi (impreuna)

Cum n-a mai ajuns nimeni cu apiratorul sau mopul de-o buna bucata de vreme acolo, balconul nu este un loc pentru copii care nu stiu inca sa mearga si aduna toate mizeriile pe genunchii lor cu pielea usor batotarita. Astfel, V. n-are niciodata voie pe balcon. Usa sta tot timpul inchisa, iar cand o prinde deschisa nu-si mai incape in piele de fericire si de oriunde din casa aud ca se indreapta catre ceva interzis, asa ca de fiecare data pot anticipa momentul.
Intr-o zi intindeam rufele, iar el imi batea disperat cu pumnii in usa vociferand toate cuvintele (silabele) cunoscute, doar-doar o nimeri unul(a) la care raspund. Asa ca l-am lasat inauntru, dar nu in patru labe, ci in picioare, tinut de maini. Si-a mers. A pasit peste prag, a facut 2-3 pasi repezi dupa care-a vrut sa se aseze in fund. Isi infigea calcaiele mici in podea cu precizia unui om mare. Fiecare miscare venea de la sine. Mergea si pana acum, tinandu-se de marginea bibliotecii, a patului, dar doar cu pasi in lateral si se impotrivea de fiecare data cand il luam de maini sa inainteze catre o anume tinta. Dar de joi apele s-au deschis, furtunile s-au dezlantuit si V. a inceput sa aiba lumea la picioare.
In week-end si-a exersat din plin noile abilitati de mare pasitor, respirand aerul de la inaltime.

Ce facem in week-end?

Lipsa parcurilor din apropierea casei noastre, amintirea aglomeratiei din cele mai indepartate, neputinta celor cativa copaci in fata asfaltului incins, nevoia de-a face si altceva in aer liber decat sa impingem carutul prin aerul apasator. Toate astea ne fac sa incarcam masina ca pentru un concediu de-o saptamana si sa fugim la tara.
Pentru V. se face un loc de joaca pe iarba, la umbra, unde-si petrece cea mai mare parte din timp. Pentru noi se deschid cateva scaune, se aseaza o masa cu tot felul de lucruri la indemana si se da drumul la lene. Ne mai deranjam sa-i scoatem copilului niste iarba din gura si sa-l reimprietenim cu jucariile lui. In zilele caniculare diversificam postand o piscina cu apa usor calduta pe care-o plici-uie c-o placere deosebita. Mananca in leagan, se "joaca" cu pisica, sperie gainile, iar in cazuri de oboseala extrema adoarme in hamac, la mine in brate.
Asa ne petrecem week-end-urile in care nu avem lucruri importante prprogramate. 

Suzeta lui V.

Lui V. nu i-a placut niciodata suzeta, chiar daca intr-un timp incercam cu disperare sa-l fac s-o placa. O scuipa la un metru distanta la fiecare incercare de-a mea. Cand au inceput sa-i dea dintii, avand una integral din silicon, i-am dat-o s-o roada si-a fost adaugata printre jucarii. Se mai juca din cand in cand cu ea, o mai rodea de pe unde apuca, dar n-aveau vreo relatie speciala. Ieri, l-am lasat singur langa cutia cu jucarii si-am fugit in camera cealalta, bucurandu-ma de linistea casei. Auzeam departandu-se si apropiindu-se un scartait slab. Initial nu m-am aratat interesata de el, nu i-am dat foarte multa importanta, dar pe masura ce trecea timpul incepuse sa devina enervant. Si-am luat casa la puricat ascultand cu atentie in dreptul oricarui obiect care mi se parea c-ar avea potential scartaitor. Cerceta atent cu mine, urmarindu-ma indeaproape si trosnind mainile pe podea la fiecare "pas". Scartaitul ma urmarea, chiar daca schimbam camerele. Intarzia putin, dar cand ma opream eu, devenea mai puternic. Concluzia - ori scartai eu, ori el. Si-atunci il observ pe V. care-si cara suzeta in gura, asa cum isi cara un caine lesa, miscandu-si dintii pe suprafata ei, scotand scartaitul sacaitor.
Asa stie el sa foloseasca ssuzeta, oricum altcumva decat cum trebuie.

De asfalt

Hormonii sarcinii te imping catre gesturi extreme, te fac sa-ti pierzi din ratiune. Educatia (sociala) apasa pe noduri si sterge treptat rarele pusee de rationament.
Nu pot sa-mi justific comportamentul mamelor care se abandoneaza copiilor lor. Sunt acele mame care considera ca intensitatea travaliului si dificultatea nasterii sunt direct proportionale cu satisfactia, cele care isi bontesc varful limbii si pocesc toate cuvintele crezand ca asa se vor face intelese mai bine, care numara actiunile unei zile dupa greutatea pampers-ilor din cosul de gunoi, care se identifica atat de mult cu bucatica lor incat ajung sa-si insuseasca si ele micile realizarile ("azi am facut caca la olita"). Nu-mi indrept privirea catre ele atunci cand le aud discutiile pentru ca le vreau asa, fara forma, ca parca ma socheaza mai putin, parca se mai cern putin prin filtrul meu de diferentiere intre real si ireal. Le-am simtit tonul superior atunci cand povestesc despre modul lor de educare. Nimeni si nimic nu poate pune la indoiala tehnicile lor unice. Sfichiuiesc pana la umilinta tot ce depaseste granitele lor inguste.
Le-am observat prima oara in cautarile mele disperate de-a gasi macar pe net o burta mai mica decat a mea. Si de atunci ma lovesc din toate partile. Cand aduceam in discutie subiectul, persoanele care se pare ca nu intelegeau nici pe departe tipologia despre care vorbeam, imi motivau cu schimbarile care intervin in timpul si dupa nastere. Iar eu, in ignoranta mea, cautam cu disperare farama labila din mine care-ar putea sa ma aduca intr-o asemenea stare de neconceput. N-am gasit nimic, dar mi-am luat preventiv toate masurile de precautie: "Dac-ajung asa, va rog sa ma omorati".

Draga cartitorule,

Nu pun in bataia click-ului tau ager nicio dorinta ascunsa. Nu caut apreciere sau recunoasterea vreunui talent nedescoperit nici macar de mine. Nu caut intelegere sau umeri de sustinere. Posturile sunt "netarget-ate", greutatea lor e cantarita doar de mine, doar eu fiind cea in masura sa judec daca au sau nu vreo insemnatate.
V. nu e un geniu, nici nu-mi doresc sa fie geniu; geniile au o viata complicata. E un copil normal, cu preocupari normale, iar simplitatea normalitatii bifeaza etape si face liniste.
Blog-ul e public, dar nu e pentru toti.

Ti pup,
Licuriciul

Life savers

Exista lucruri la care nu m-am gandit initial ca fiind indispensabile, dar de care nu ne-am mai putea dezlipi acum. Sunt acele lucruri pe care le vezi, dar care nu-si gasesc in mintea ta o utilitate de valoare, fie ca esti intimidat si descurajat de pret, fie ca te-ai abate de la "trend-ul" personal daca le-ai folosi, iar cand le ai, se dovedesc a-ti fi mai mult decat folositoare.
La inceput a fost balansoarul; cel in care mi-am petrecut parca o jumatate de viata cu V. in brate, in care mi-am trait visul "de mama", cel in care dormea "busteneste" indiferent de intensitatea loviturii crampelor si in care adoarme in continuare in serile dificile, acelasi balansoar pe care nu vroiam sa-l primesc pentru ca era un cadou mult prea mare, prea costisitor pentru perioada mult prea scurta in care urmam sa-l folosesc, la care acum stiu ca nu voi renunta nici cand se va muta V. de acasa.
Primele 3 saptamani au fost cele mai relaxante. V. mi-a dat timp sa ma adun, sa-mi dau seama ce s-a intamplat cu mine. N-a facut nimic altceva decat sa manance si sa doarma. Din a 4-a saptamana insa laptele meu a inceput sa scada (cum aveam sa-mi dau seama muult mai tarziu), iar V. a inceput sa nu se mai sature dintr-o singura repriza de supt. A inceput sa doarma cu intreruperi, de 2 ori mai putin decat dormea pana atunci, iar in timp ajunsese sa doarma foarte putin in timpul zilei. Era linistit cand era la mine in brate, in balansoar, eventual alaptat, iar mie imi trebuia o mare poarta de scapare si-un program serios pentru mesele lui. Si-atunci au aparut swing-ul si, ocazional, formula de lapte, care-mi ofereau dupa-amiaza doar pentru mine.
Chiar daca ma trezeam frecvent noaptea pentru mesele lui nu simteam oboseala. Parca eram programata sa ma trezesc. Urmaream toate tampeniile de emisiuni reluate din timpul zilei, simple, pentru cretini, care nu-ti solicita nici o farama de inteligenta. Rareori dormeam ziua sa recuperez orele pierdute in timpul noptilor. Ma bucuram de tot ce insemna secunda alaturi de V. si nu simteam un dram de oboseala. Dar, din cand in cand, miseleste, ma cuprindea o stare de epuizare incat nu mai auzeam nimic. Si-atunci ma trezea M. care-mi aducea copilul, iar el se culca aproape lipit de perete ca sa ne lase noua cat mai mult spatiu. Nu-l trezeam noaptea niciodata. Mi se parea "idiotic" sa-l trezesc atat timp cat alaptam, iar el se dovedea a fi inutil doar stand langa mine. Insa, in letargia mea il priveam cu atat de multa recunostinta cand mi-l aducea pe V. si nu mai trebuia sa ma deplasez...
Si-au mai fost multe lucruri marunte care ne-au oferit liniste sau fericirea mica a lui V., care ne-au ajutat sa depasim usor si frumos toate momentele. Am auzit de nenumarate ori, mai ales cand ne era mai bine, intepaturile gratuite cu "o sa se invete asa", dar nu credeam atunci ca se va intampla asta, nu cred nici acum in "obisnuinta" asta populara, asa ca nu mi-a pasat de nimic, indiferent din partea cui veneau indicatiile.

Deloc pentru sensibili

S-a schimbat tactica de dimineata. Dupa ce-i face laptele, M. imi da copilul la hranit la noi in pat. V. ma simte aproape si doarme netulburat pana la ore calduroase. Nu mi s-a mai intamplat de mult sa ma trezesc inaintea lui, parca de-o viata. Ieri s-a rotit de pe-o parte pe alta, s-a invartit pe loc pana a ajuns perpendicular pe mine si cu fundul pe umarul meu, ma impingea cu picioarele in fata sa-si faca loc. In nesimtirea mea nu m-as fi simtit catusi de putin deranjata de talpile mici care-mi intrau in ochi sau gura, daca nu m-ar fi inundat un miros patrunzator si intepator emanat puternic de pampers-ul bine umflat la fundul lui V. 10 minute mai tarziu ochii lui cautau ceva familiar lor, iar cand i-au intalnit pe-ai mei zambetul perfect de "buna dimineata, mami" s-a preschimbat intr-unul care parca spunea "bine ca te vad, sa vezi ce ti-am pregatit".
Nu stiu cum se aeriseste casa altora dupa asemenea momente, dar la noi mirosul atarna greu si parca se intrerupe orice ventilatie, parca aerul refuza sa se miste. Dupa ceva timp de activitate colorata alaturi de el inca imi vibrau narile. Am reverificat totul - pampers sigilat, body schimbat, curatat sau aruncat orice avusese cel mai mic contact cu V. cel mirositor. Si-atunci mi-am simtit umarul pe care odihnise fundul lui cu ceva timp in urma si-am luat si eu calea dusului...

"Those were the days, my friend"

De ceva vreme caut motive pentru starea de agitatie a lui V. Refuz sa cred intr-o modificare definitiva a comportamentului. Vremurile diminetilor dormite pana la 10 au apus de mult, lasand in urma lor unele incepute la maxim 8 jumatate cu trantirea saltelei de infasat si a tot ce e pe langa ea, cateva chiote de bucurie la vederea a cine stie ce, urmate de miorlaieli nervoase atunci cand nu apare nimeni in cadrul usii camerei lui. Se joaca linistit cam o ora, exploreaza casa, mananca fructele si-l loveste oboseala drept in moalele capului. Si el nu vrea sa doarma, bine nu-i e, dar se incapataneaza sa stea treaz si-atunci miorlaie indiferent de incercarile mele de-al adormi sau binedispune. Intr-un sfarsit cade rapus si, daca e o zi buna, doarme mai mult de jumatate de ora. Situatia se repeta si la a doua transa de somn, pe la 5-6, cand isi reincarca energia in 10 minute de somn, 10 minute care se lasa mult asteptate. A apus si era castroanelor pline de mancare pe care V. le infuleca in cateva minute. Acum refuza de 3 ori lingurita inainte sa deschida gura, mananca mai putin de jumatate, in vreo 2 transe, dupa cateva cantari si invartiri de jucarii. Am dat vina pe caldura, pe urmatorii dinti incapatanati care refuza sa iasa, pe lipsa de sare din mancare. Intr-un sfarsit mananca ceva, dar rabdarea mea nu e facuta pentru mese care dureaza peste jumatate de ora...

Nu ii prea place sa se joace singur. E cel mai fericit daca se joaca cineva cu el sau macar sa stea in aceeasi camera, sa te vada, sa te simta aproape. Daca stau langa el, se joaca ore intregi, pleaca pe hol, se intoarce, se mai joaca putin, se urca pe mine, imi da jucarii, i le dau inapoi si iar mi le da sa ma joc si eu cu ele. Orice e mai interesant daca e la altcineva in mana.
In scaunul de masa are in general jucarii fara rizuri, fara portiuni plusate, care pot fi spalate usor, un capac de la un borcan cu mancare pentru bebelusi si albinele de la cutia muzicala preferata. A invatat ca albinele (avand fund cu magnet) se prind de unele lucruri daca le apropie si de atunci orice jucarie e pusa pe pereti, pe dulapuri, pe frigider sau se asociaza cu o alta in speranta ca se vor lipi. Daca pana acum imi petreceam mult timp aranjand jucariile pentru ca V. sa aiba ce imprastia, acum a invatat sa si bage jucariile in cutie, biscuitii in borcanul lor sau inelele pe suport. Nu se poate concentra mai mult de 2-3 biscuiti sau inele, dar se intoarce dupa cateva momente la ele si-si reia activitatea initiala.
Cotrobaie peste tot, trage jos tot ce prinde la inaltimea lui, se ridica oricand poate sa se apuce de ceva, "alearga" in 4 labe dupa mine, spune "apa" cand ii e sete si comunica din ce in ce mai mult prin va-va, ta-ta, ba-ba, ma-mam, chec, e-ghe-ghi etc..
E intr-o totala nerecunoastere de urechi si par, de care se trage ori de cate ori are mainile libere. Cand e obosit musca orice i se pare bun de muscat si, daca am noroc, imi lasa doar urmele a 4 dinti din toti 6.
De mai mult de-o saptamana a invatat sa adoarma la el in pat. Nu singur deocamdata, ci cu mana unuia dintre noi stransa cu putere de degetele lui mici. Daca e foarte obosit isi bea laptele si se intoarce cu spatele la tine in semn de "noapte buna, ma descurc singur de aici".
Eu imi impart ziua perfect egal, o parte dedicata exclusiv lui V., iar in restul timpului aspir, sterg, rad, storc, pasez, adun... sa poata copilul linge in voie tot ce prinde.

Cum am scapat de rate

Primele "ratuste" (a se intelege termen general folosit pentru toate melodiile de gradinita sau pentru copii pe care le asculta V.) au fost pe un CD primit cadou la o revista dedicata mamelor. Mai apoi, in balanganelile noastre infinit de placute, pentru diversitate, mi-am facut un playlist pe unul dintre site-urile de profil si aproape toata ziua, din difuzorul laptop-ului, clincaneau acorduri usor ascutite. Ceva mai tarziu ratustele au evouat si-au ajuns la volan si, intr-un sfarsit, sper sa ajunga si pe ipod pentru camera lui V. Totul trece mai usor sub aripa lor. Rabdarea n-are limite, foamea e estompata, miorlaiala dinaintea somnului e semnificativ diminuata, jucariile sunt mai interesante pe fundalul ratustelor. Numai lucruri bune. Le-am invatat pe toate, am creat cate o interpretare dansanta pentru majoritatea dintre ele, i-am invatat preferintele.
Dar intr-o escapada fara copil, Falfaila a primit un alt CD, unul un pic mai pe gustul meu decat ratustele lui V. Urmatoarea zi cand am plecat cu totii, nu l-am mai schimbat. Totul parea la locul lui. Copilul era concentrat pe alte lucruri si asculta linistit. Am ridicat din umeri, am zambit, dar n-am impins limitele si la intoarcere am revenit la melodiile pentru copii.
Masa de pranz sau, mai bine spus, prima masa de pranz, cea dinaintea somnului nu e chiar cea mai placuta din zi, nici pentru mine, nici pentru V. Ii e foame, dar e foarte obosit. Ar vrea lapte, nicidecum supa pasata. Eu insist, ca stiu ca daca nu mananca nu poate sa doarma. Intr-un sfarsit mananca, dar doar pe muzica si doar cantata de mine. Acum o saptamana, cand ratustele si-au pierdut orice urma de magie, am intors bagheta catre Vama si-am falsat prima melodie care mi-a venit in minte. Si-a mers. Si-a mers si-a doua oara. Si deja merge de-o saptamana, dar doar o melodie. Eh, pai atunci... sa traiesti, Chirila!

In alerta

Greu incercata de paranoia, pandesc zgomote in fiecare dupa-amiaza de parca daca le-as prinde de la primele "acorduri" as putea sa le previn. Diminetile sunt atat de linistite, ca niste dimineti de duminica in care nici o masina nu trece in viteza peste capacul de canal din fata blocului care e fixat prost si scoate zgomote infioratoare, nici o etnie nu-si striga in gura mare marfa pe care vrea s-o vanda sau de care are nevoie, nici un copil de nestapanit nu-si varsa rasfatul si lacrimile in fata geamurilor noastre, nici un pietar nu-si taraie greoi caruciorul care scartaie sub greutatea incarcaturii, nici un nostalgic nu da rateuri la pornirea Daciei cu jiglere proaspat curatate, nici un pustan retard nu accelereaza la maxim scuterul cumparat de tata, nici un vecin aflat in pline lucrari de redecorare nu sparge vreun zid.
In functie de profunzimea somnului de noapte, intre 11 si 12 V. incepe sa-si infiga capul in tot ce prinde si-si freaca nasul bine de suprafata respectiva, ridicandu-se la intervale neregulate pentru cateva priviri cu subinteles, vreo alte cateva strambaturi si vreo 2-3 miorlaituri. Nu prea departe de ora pranzului isi potriveste umarul in saltea, isi incruciseaza picioarele pe marginea aparatorilor de la pat, verifica daca-i la locul lui, pipaie in aer dupa mana mea si adoarme. Ii ascult cateva secunde respiratia, imi trag mana si ies pe furis din camera. Imediat strada noastra revine la viata si-ncep sa ma loveasca din toate partile zgomotele. Vin treptat, unul cate unul, fara o clipa de pauza. Le primesc din plin, printre injuraturi bogate, doar-doar le-as putea amortiza.
Si dupa jumatatea de ora profunda, beculetele verzi de intensitate ale interfonului incep sa licare, anuntand foiala dinaintea trezirii. Cateodata mai continua sa doarma la mine in brate, in balansoar, legandandu-ne ritmat pana la urmatoarea gaura facuta fara rezerve de bormasina unui vecin apropiat.
Si parca m-am obisnuit asa, in alerta, dar ce-as canta c-o surubelnita in tevi pe la 4 dimineata cand e somnul mai dulce...

...

Nu stiu cum reusesc unele persoane sa aiba grija de-un copil umblator si, pe deasupra, sa mai faca si mancaruri sofisticate care necesita mult timp, curat si alte lucruri casnice. Eu ma chinui cate-o zi intreaga si reusesc doar sa acopar precar necesitatile culinare ale lui V. si sa mai strang cate ceva prin casa si zboara timpul pe langa noi. Vremea si mucii ne-au cam tinut in casa saptamana asta, dar n-am plusat nicidecum la timpul acordat altor lucruri, ci totul a fost in avantajul jocului. Cand iesim afara toate sunt curatate si fierte in graba s-apuce copilul sa vada cat mai multe cauciucuri incingand asfaltul.

Nu stiu cum sunt alti copii, dar V. are o pasiune pentru roti. Daca o jucarie, indiferent de aspect, are si-o rotita pe care poate s-o invarta, atunci e clar favorita lui pentru o perioada indelungata. De cele mai multe ori, in carucior, inclina capul intr-o parte si si-l lipeste de gambe, ca parc-asa ar avea o perspectiva mai buna, parc-asa e mai aprope de inaltimea sasiului si e mai interesanta roata.

In casa isi arunca lucruri si pleaca dupa ele, dar le abandoneaza imediat ce se loveste de-o usa sau un sertar de care poate trage. Il las in camera lui, unde are toate jucariile facute gramada pe jos si-l gasesc in mijlocul holului bagat jumatate in frigiderul pe care nu-mi dau seama cum il desface. Daca-i inchid usa camerei incepe sa bata in ea, c-asa a vazut el ca se deschide daca e insistent.
A inceput de cateva zile sa strabata distante mai lungi in 4 labe. Cand oboseste tot tarsait parca-i mai bine. Si se trange-n maini, se-mpinge in piciorul stang, iar pe cel drept il mai indeamna din cand in cand cu cate-o ocheada curioasa, parca intrebandu-se putin incurcat "si cu beteagul asta ce fac?". A inteles ca-i mai rapid daca le foloseste pe ambele, si-n graba, cand "alearga" dupa mine dintr-o camera in alta, merge mai mult de-a busilea.

Chiar daca nu mai umple rezervorul batistei bebelusului cand ii curat nasul, sforaie in continuare ingrozitor, iar in anumite pozitii respira pe gura. Mai are 2 zile de tratament cu sfantul Eferalgan si ceva ORL-ist caruia i-am uitat numele, Ophta... ceva. Tipa de parca i-as taia cate-o mana pentru fiecare picatura care ii atinge vreo nara, indiferent ca-i ser sau preparate complexe.

Azi printre lucrurile de rutina, cateva tarsaieli si hlizeli i-am strecurat primul biscuit de baietei mari, cu gluten. Statea in fund, pe-un scutec care nu mai arata nici macar ca fiind facut dintr-un material textil dupa ce-a terminat, si-si rodea fericit biscuitul. Cand se rupea o bucata mai mare o urmarea cu privirea pana unde se oprea, se intindea dupa ea, o ridica, se intorcea in pozitia initiala si continua soricareala, nescapand biscuitul din ochii usor mariti, uimit de norocul care l-a lovit, avand ocazia rara de-a gusta asemenea delicatesa.
Seara, dupa o iesire la o pizza si-o plimbare usor intarziata, dupa dusul cu apa mai mult rece decat calda si prea bine cunoscuta rutina, a picat secerat, inchizand ochii doar la vederea biberonului. A baut laptele, si-a cautat pozitia, a zambit cand l-am pupat pe obraz si-a adormit strangandu-mi mana in semn de noapte buna. Iar eu mi-am pastrat si pentru mai tarziu, sursa zambetului de mama din seara asta.

Si bune si rele

E plina casa de capcane. Desi la prima vedere pare cat de cat ok, V. gaseste de fiecare data ceva aparent inofensiv pe care-l transforma in pericol de cel mai inalt grad. Nu mai are limite, dar e aproape in permanenta observat indeaproape. Se ridica la orice bucatica de care se poate apuca, inclusiv pe pereti, iar cand e in picioare si "bate vantul" dintr-o alta directie, isi pierde echilibrul. Neavand de ce sa se tina, cade. Si chiar daca stie sa se aseze frumos in fund si-i ies tare bine genoflexiunile, in cadere libera totul se desfasoara mult prea repede ca el sa apuce sa gandeasca ce-ar trebui sa faca si pica ca din cer, iar daca nu ma misc repede sa-l prind se opreste fix cu capul de podea.
In vremurile bune, dupa prima trezire matinala, il luam cu mine in pat si mai dormeam amandoi pana spre dupa-amiaza. Acum, cand in vreun moment de slabiciune incerc sa fac istoria sa se repete, se trezeste primul evident, se taraste, sarind tacut peste obstacole, pana la marginea patului, se intinde pana sta sprijinit de parchet in maini, sta in roaba cateva secunde, dupa care isi arunca si picioarele si incepe sa planga.

Olita cea roz, primita, pe langa multe altele, de la verisoara lui, are in sfarsit utilitatea pentru care e menita. Cand am auzit prima data c-ar trebui sa-l pun pe olita de la varsta asta mi s-a parut extrem de ridicol. Dar cand am tot inceput sa aud despre asta a trebuit sa acord cateva credite si aici. Si momentul s-a lasat surprins prin undele rosiatice ale fetei lui V. si rasuflarea intretaiata. Am scos pampers-ul intr-o secunda, iar in urmatoarea copilul meu rodea digi pass-ul stand ca bastanii lasat pe spate si usor cracanat, lasand sa i se vada printre picioare o bucatica de olita roz, bucata de cenzura cum imi place sa spun.

Inca n-a invatat sa mearga in patru labe, in cotinuare se taraste ca rama. Mai are momente in care incearca sa se ridice direct in picioare, iar cand vede ca nu-i iese mai face cativa centimetri pe ambii genunchi, dupa care iar se intinde pe burta si se-mpinge in piciorul stang. Mai nou face dare dupa o minge care atunci cand e lovita se aprinde si licare cateva secunde si pe care s-a prins cum o face sa mearga.

Printre chiuiturile care-au devenit destul de deranjante in unele momente, ciripeste de fiecare data cand are ocazia. Nu spune nimic pe care l-ai putea asocia cu ceva. E o insiruire de che-chi, a, e-ti-ti, ghi-ghe, ca, ta-ta, ba. Cand e ceva de rau isi trage colturile buzelor in jos si mai scoate cate-un ma-mamm, dar cred totusi ca-i doar modul lui de manifestare pentru unele lucruri care nu sunt pe placul lui.

Gingiile pierd teren. Mai stau sa-i rasara 2 dinti, a 2-a pereche de incisivi superiori (spre surprinderea noastra care ii tot controlam gingiile de jos). Deocamdata n-au iesit decat niste colturi, ca niste varfuri de canini.

Cu regrete

Dupa multe incercari nereusite, am reusit intr-un sfarsit pe la 7 jumatate sa ma ridic din pat. Nici nu mi-am facut cafea. Am curatat niste fructe, le-am dat pe razatoare, le-am indesat in borcan cu niste cereale, m-am imbracat, am trezit usor gasca, iar la 8 jumatate colindam nostalgici aleile parcului in amintirea recentei vacante. Si parca mi s-a mai usurat sufletul, ca tare incarcat a fost in cele 2 zile in care canicula ne-a cam tinut in casa, dupa atatea zile de bantuit de dimineata pana seara. Si-am mai fi stat in parc, daca n-as fi plecat floricica doar cu un borcan de fructe si niste ceai la mine.

V. a invatat in concediu sa stea in carut timp indelungat, sa adoarma in carut, sa plici-aie apa, sa-si suga degetele sarate dupa ce le-a inmuiat bine, sa apropie usor genele cand bate briza, sa navigheze, sa se distreze cu valurile, sa pipaie cu picioarele, sa tipe mult mai tare decat de obicei atunci cand e dat cu crema. A mancat aproape in continuu si si-a pastrat programul de noapte de somn. S-a jucat cu toate jucariile pe care le-am avut la noi (un rucsac bine indesat), ba chiar s-au jucat si altii copii uimiti ca exista carti care canta si alte lucruri funny. Foarte rar am vazut cate-o masinuta sau ceva la alti copii, si-atunci erau foarte curiosi la intinderea colorata din fata lui V.
Ce-am mai fi stat inca o saptamana... Credeam ca niciunuia dintre noi nu-i e dor de casa, mai ales de ce-a pe care-am gasit-o fierband, dar cand V. si-a regasit patul, s-a intors intr-o secunda pe burta, a inceput sa dea din maini si din picioare ca o broasca testoasa intoarsa pe carapace, sa chiuie de veselie, sa faca perimetre, sa mangaie cainii de pe aparatori si ursuletii de pe cearceaf, patul lui de care putea sa se agate si sa se ridice... Si daca c-o saptamana in urma se ridica timid si greoi, asteptand aprecieri si aplauze pentru lucrul maret pe care l-a facut, acum nici nu ne mai baga in seama, era doar el si patul lui minunat in care facea genoflexiuni tot ridicandu-se si lansandu-se la loc. Chiar daca n-a avut unde si cum sa exerseze ridicarile, avea atata lejeritate in miscari de parca ar fi facut asta de-o viata si deja devenise reflex, de unde si concluzia "toate la timpul lor". 

"Wild young hearts" la maaaxiiim

Radical din neuron

Acelasi copil ciunt care si-a trait jumatate de inceputuri in comunism, acelasi care-a mancat un biscuite Mirela gasit in fata scarii, imnuiat de ploaie si care a crezut c-a fost cel mai bun biscuite pe care l-a mancat vreodata, acelasi care credea pana la o varsta destul de inaintata (comparativ cu precocitatea copiilor de azi) ca kiwi e o specie mai deosebita de cartof... acelasi copil de atunci continua sa creada ca unele lucruri nu sunt pentru toata lumea.
La fel cum atunci dupa ce-am mancat pentru prima oara kiwi, imi atragea atentia in orice conversatie, pe orice taraba, carte sau oriunde as fi vazut, la fel si in prezent am cate-o fixatie pentru cate un lucru si-mi ramane intiparit in minte, observandu-l involuntar pe oriunde.
In ultima vreme am dat intamplator peste nu stiu cate articole in care se scria despre radicalii liberi, am trecut peste emisiuni care discutau despre asta, mi-au atras atentia cateva discutii pe tema asta. Si peste tot am dat peste aceeasi simplitate in scriere sau vorbire, ca si cum ar fi ceva banal ("eh, radicalii liberi"), fara substrat, accesibil tuturor.
Si poate-as fi trecut cu vederea si-n ceva timp mi-as fi luat gandul de la radicalii liberi care consider ca nu pot face subiectul unei conversatii de masa, tocmai pentru ca sunt doar radicali liberi, ceva rau si atat, daca n-as fi auzit azi, in parc, 2 veritabile pitzi dezbatand subiectul, zornaindu-si in gesticulari bratarile groase, printre alte cateva propozitii despre "toalele" impaietate pe care si le-au luat lately. Si mi-am spus ca sigur stiu ce-nseamna "liber", dar m-am intrebat daca stiu ce-i radicalul pe care l-au insiruit, alaturi de alte 3 duzine, cu respiratia inca mirosind a seminte...

Foloseam o expresie ironica la adresa unei situatii asemanatoare, dar pe alta tema: "Dar despre situatia politica din Romania ce parere ai?"...

Mofturi

Daca pana acum eram tare linistita in privinta mancarii aproape adevarate pe care o manca V., care parea sa nu se mai sature dintr-o cantitate decenta de piure, acum am ajuns sa ma bucur pentru 5 lingurite perfecte si sa bifez masa respectiva doar cu atat. De saturat nu se satura ca cerseste lapte si de fiecare data bea pe nerasuflate aceeasi cantitate pe care-o bea in mod obisnuit, respectiv 120-150 ml, dar isi sigileaza buzele cand vede in apropierea gurii o lingurita. Si astfel, in timp ce alti copii progreseaza crescand treptat numarul de mese si cantitatea lor, V. regreseaza reducand substantial numarul linguritelor, lungind ineficient timpul alocat unei mese si crestand numarul biberoanelor. Branza am scos-o de tot pentru ca n-o suporta, iaurtul il mananca doar cu cereale, cu nimic altceva, diversitatea de fructe s-a minimizat, ramanand doar bananele, perele si merele, mere pe care am ajuns sa i le coc pentru a le baga in seama, iar carnea trebuie sa fie in cantitate redusa si maruntita foarte fin sa n-o simta. Banana si spanacul raman netulburate in topul preferintelor. Azi incerc si niste orez.
Inainte de fiecare lingurita isi ascute dintii scartaindu-i unii pe altii si scotand niste zgomote care-mi fac pielea ca de gaina. In fractiunea de secunda in care inchid ochii pentru a clipi, el e cu mana in castron. De cele mai multe ori reusesc sa-l tin mai departe sau sa fiu mai rapida ca el, dar atunci cand il prinde ori il las pe el sa manance impreuna cu tot ce-i in jurul lui, ori trebuie clar schimbat din cap pana in picioare, dar nu mai e nevoie sa spal si faianta din jur.
Si tocmai cand ma descurcam atat de bine incat aproape renuntasem la baveta.

Actul II

Si uite unde-am ajuns de la lancezelile din fiecare week-end, cand nu mai stiam pe unde sa ne latim, sa ne-ntindem ca plosnitele c-o farama de soare in ochi sau conservandu-ne energia si traind bazal cu miscari limitate. Cum ne ingrozeam cand vedeam forfota creata de parinti in jurul unui copil. Noi, cei care zaceam, refacandu-ne lent dupa fiecare saptamana, respirand de multe ori aerul unei singure camere 2 zile la rand... Si ne placea. Mi-e dor de momentele alea, dar nu le-as vrea in schimbul unei clipe fara V. Acum linistea noastra e linistea copilului nostru. Si-n fiecare minut alergam dupa linistea asta, cateodata tinandu-ne de genunchii care ne scartaie de efort, altadata nesimtind oboseala care s-a infasurat in jurul maduvei. Si tot timpul e ceva fun / not so fun de facut.
Azi l-am tarat pe V. toata ziua dupa mine: la agentie, la banca, la cec etc., iar seara i-am scarpinat chelia, aranjandu-i cele cateva fire de par intr-o parte si i l-am zdranganit bine pe Mickey deasupra obiectivului doamnei de la biroul de pasapoarte. Doamna draguta, cu experienta, l-a incadrat perfect, iar peste 2 saptamani V. va avea al doilea lui act. Dar pana am ajuns la doamna a trebuit ca M. sa-i arate de multe ori lui V. centrul orasului, iar eu sa ma inghesui cu zeci de copii muciosi cu rabdarea depasita intr-o camera cu geamuri mari, dar inchise, mult prea mica pentru cele peste 200 de persoane care se calcau pe picioare in randurile formate anapoda. Nu stiai unde e coada, cine e ultima persoana, la care dintre ghisee se sta la rand... Nu stiam dac-a tusit cel din fata mea sau copilul care ma tragea cu disperare de par de 5 minute. Nu stiam dac-o sa plec de acolo doar c-o raceala, cu 5 tulpini exagerat de virulente sau dac-o sa mai reusesc sa plec. Dar am plecat, si-am plecat toti 3, pe propriile picioare, dupa vreo 3-4 ore, mult dupa terminarea programului, dupa ce-au inceput sa rupa randurile si sa distribuie si pe la alte ghisee, cand vroiau sa plece si-au trebuit sa se organizeze. Sper ca la eliberari sa mearga mai repede.

NU!!!

Nu, nu ma voi duce la miting, desi ma revoltata peste masura si as arunca si caruciorul in orice institutie sau persoana care reprezinta statul, nu numai cu pampersi plini de mizerii spacluite de la fundul lui V. Nu, nu vreau sa-mi car copilul in mijlocul unei multimi revoltate care va fi impinsa peste limite de niste jandarmi disperati care vor ridica amenintator bastoanele in aer, in mijlocul unei multimi care nu va mai tine cont de nimic.
Scot furibunda flacari pe nas si caut alte solutii decat sa-mi cer drepturile urland si scandand groteste in fata unor usi si urechi inchise.
Nici nu vreau sa ma intreb cum as putea sa ma descurc cu 600 lei cand doar laptele costa aproape 800, si nu pentru ca asa vreau eu sau pentru ca asa am considerat, ca daca e mai scump e mai bun, ci pentru ca asa trebuie, cel putin pentru moment.
Nu, nu vreau sa-mi cresc copilul din auzite, vreau sa-l vad eu cazand incercand sa faca primii pasi, eu sa fiu cea care-l ia in brate atunci cand plange, eu sa fiu cea care-l alinta atunci cand e binedispus...

Lately...

Am sarit din site in site pentru a gasi cea mai buna oferta de vacanta. Si mi-a luat mult timp... Am schimbat datele, vreo 4 tari ca posibile destinatii, am ametit reprezentatii agentiilor si pe ultima suta de metri am ajuns intr-o vila, usor inspaimantata de cei multi km pe care-ar trebui sa-i parcurgem cu V. in scaun de masina.

Dar V. e deja mare. S-a autointarcat; treptat, ajutat de cei 4 dinti ascutiti pe care-i infige puternic cu fiecare ocazie, in orice, mai ales daca de acolo curge lapte. De 2 zile am abandonat complet lupta, iar acum roade si incearca sa gaureasca doar siliconul tetinelor. Oricum s-au dus de mult diminetile noastre linistite in care V. sugea, se satura si dormea impreuna cu mine pana la ore rusinoase apropiate de pranz. Dupa o ora de sperante incepea miorlaiala "Mami, mi-e foame. Da' eu nu primesc nimic?", biberonul, iar apoi motaiala mea printre fluturasi sau omizi zburate in cap, maini bagate in ochi, picioare in stomac si altele, asa cum veneau, necenzurate, in toata puterea lor, in rotirile lui V. in "alergarea" dupa jucariile aruncate cat mai departe posibil.

Isi tine singur biberonul de mult, dar acum si-l si duce la gura singur, se joaca, iar suge, rade la el, se invarte de pe-o parte pe alta fara sa intrerupa suptul, mutand si biberonul. Astept sa-si puna singur capacul dupa ce termina si sa nu-l mai trosneasca de primul perete cand se plictiseste de mancat.

Se ridica viteaz in patru labe, cu gatul inainte, da din fund cateva secunde, dupa care continua in aceeasi pozitie, dar cu capul infipt in saltea mormaindu-si nemultumirea, pentru ca peste cateva zeci de secunde sa se arunce extenuat pe burta.

S-au mai sters mesele de lapte de pe lista si le-a luat locul mancarea propriu-zisa care-i deseori infulecata cu pofta in proportii potrivite gastelor la ingrasat. Ieri am trecut cu mandrie pe lista un aliment nou, temutul si presupusul periculos iaurt. Nu s-a umflat, n-a facut bube. Aman de fiecare data introducerea unui aliment nou, cu potential alergogen pentru el, dar in cele din urma, cand trebuie sa i-l dau ii indrept tahicardic lingurita spre gura, ezit putin si hap, "bravo, mami, o lingurita perfecta". Primesc privirea de scarba ca pentru fiecare prim contact cu mancarea, indiferent ca-i ceva nou sau nu, hap o alta lingurita si zambetele si bataile in masa caracteristice... In urma "linguritei perfecte" pline de ceva nou, urmaresc paranoic urechiile, mainile, picioarele, le studiez cu atentie, le pipai, le verific grosimea, sa nu cumva sa le gasesc umflate asa cum le-am gasit in trecut, in acel moment "zero".

In continuare ma intreb cum fac alti parinti sa-si tina copiii in carucioare. Sunt invidioasa pe mamele care citesc pe bancile din parc, absente la tot ce se intampla in jur, aruncand din cand in cand cate-un ochi in caruciorul pe care-l misca continuu cu piciorul. V. nici acum nu sta in carut. Intr-adevar sta mai mult decat in trecut, dar din cand in cand ii mai schimb jucaria, il mai iau in brate, ii mai dau sa manance, ii mai schimb pozitia si iar il pun in carut. Cateodata mai adoarme afara, dar asta se intampla atat de rar si dureaza atat de putin, incat nu merita mentionat.

In asteptarea castronului cu mancare, ca moment fun, mai suge cate-o felie de portocala. O ia de la ambele capete, se stramba, chiuie, iar o suge, o tranteste de masa, o mai invarte putin, o muta dintr-o mana in alta si intr-un sfarsit o lipeste puternic de gresie.

Cum cu ceaiul nu prea se omoara, m-am chinuit mult sa-l fac sa bea apa si intr-un sfarsit am reusit. Intre mese mai tocane, nu foarte incantat, cateva zeci de ml de apa.

Il recunoaste pe Mickey si rata lui favorita (cea roz, evident). Ii fixeaza cu privirea atunci cand e intrebat unde sunt.

Eu de cand m-am "detasat" de V. traiesc cu Snickers, fistic si iaurturi cu fructe. Astept cu nerabdare concediul de la inceputul lui iunie. Primesc cu stoicism ultimele "ticaituri" ale varstei de 26 ani.

Cofetarul

Mult asteptatul si mult incurajatul moment a venit. S-au facut pariuri cu privire la primul cuvant; aproape pot spune ca s-au pierdut bani grei. Degeaba ii ma-ma-iam eu lui V. de fiecare data cand aveam ocazia orice melodie, fie ea pentru copii sau nu, spre disperarea lui M. care ma acoperea si-si recupera dezavantajul ori de cate ori ma auzea, cu un ta-ta-it baritonal. Copilul, cu gandul la ale lui. De ceva timp are o noua jucarie preferata, o carte de plastic frumos colorata, pe suportul unei omizi, in principal cu 6 cantece pentru copii. Apasa pe butoane, o invarte, o deschide, rade la nasul rosu care clipoceste si iarasi o "trosneste" drept la melodia preferata. Azi dimineata mi-a tot dat cu ea in cap pan-a trebuit sa ii ofer toata atentia si sa las somnul mai pentru dupa-amiaza. Si-atunci m-am pus pe cantat o data cu omida... "Vreau un chec, vreau un chec, brutarule...". Jumatate stropit, jumatate cu buzele in gura a rostogolit inspre mine, printre picaturi de saliva, primul lui cuvant: chec. Eu am zambit. Si-am spus si eu, la randul meu, chec. El a ras si-a repetat mai putin stropit, dar mai mult suflat, chec. Si-a tinut-o asa destul de mult timp. Gasca mea vorbeste :).

Home alone

Nu, nu si fara V. Asta, deocamdata, e de neconceput. Doar fara M. care-a dat o fuga pana-n celalalt capat al tarii. Si cum prindeam eu aripi c-un post de radio nou descoperit, vibrand parchetul cu prea multi decibeli si topaiturile mele, incercand sa-mi epuizez energia intr-un mod fun pentru V., in pregatiri pentru baie, m-am indreptat cu prosopul pe-un umar, cu V. pe altul, catre incaperea aburinda, fredonand fals din "Summer nights". Copilul mai c-avea fata de emoticon c-o spranceana ridicata, dar radea cu cioburile lui de dinti la fiecare "it's electrifying!". Si mai o balena, mai o rata, ia uite si dusul... am tot vorbit, dar mi-au luat-o gandurile inainte si-am amutit. Si spaima copilariei mele tardive a inceput sa se propage din camera pe hol pana in baie. Parca vedeam piticul dansand langa cortina rosie si labirintul prin care alerga fara scapare agentul Cooper. Ce radio da melodia din Twin Peaks cand e noapte afara, eu sunt singura in casa si am volumul departe de limita decentei? Sigur ca acum, dupa ce-a adormit V., parca holul e mai intunecat ca niciodata, iar nevoia lampii de veghe, la care n-am bec de mai bine de-o luna, ma face sa-i transmit delicat lui M. un memo. Poate au la Cluj un bec mic-mic...(?)

Ce baiat mare am

A fost activ toata dimineata, cat eu am mai motait langa el, cautand ultima farama de somn. Pe la 10 si ceva, cand ne jucam intinsi pe jos, in noul loc amenajat special, s-a tarat pana la mine, mi s-a ghemuit in brate si cauta sa suga semn ca-i e somn si c-ar vrea sa doarma putin. A adormit imediat, dar mi-a dat drumul cu greu cand s-a intors pe partea cealalta si si-a aranjat fundul mic in picioarele mele facute scaunel special pentru el. Parca nu demult era o mogaldeata care dormea la mine pe piept si-mi ajungea fix pana la buric. Acum sta latit ca o plosnita pe cat mai multa suprafata, dar intotdeauna picior peste picior, iar daca se simte inghesuit isi face loc cu fundul sau se fataie pana te simti si te misti mai incolo.
Cand era mic ii spuneam Piti, de la piticot, ii lipsea doar caciula cu mot lung, specifica. Acum ii spun gasca(n) pentru ca atunci cand sta pe burta isi lungeste gatul sa vada el cat mai multe
Se rusineaza daca ii spui ceva care-i place sau daca se vede in oglinda si-si ascunde privirea intorcand capul in partea cealalta, dupa care trage cu ochiul si iar intoarce capul zambind si tragand un sunet de bucurie.
Isi lasa amprenta celor 4 dinti in ce prinde, colturile jucariilor lui sunt usor zdrelite si capsate.
Nu mai poate fi lasat singur o secunda pentru ca nicaieri nu mai e in siguranta. Se taraste ca omida, se invarte si-si schimba directia de mers, a inceput sa-si traga genunchii sub el atunci cand e pe burta, sta in flotare, se trage de marginea superioara a patului, se joaca cu lucrurile pe care le gaseste si incearca sa se ridice (fortandu-ne sa coboram patul la un nivel inferior).

Vama

Dupa mult timp au mai scos o melodie. E muzica de masina si e ceva in ea care-mi ofera acea liniste perfecta, care ma calmeaza, indiferent de cate chitari zdrangane. Imi place.

Un week-end

M. a fost intre job-uri saptamana trecuta si-a stat acasa intr-un mic concediu. Cum bineinteles nu s-a putut desparti de virtual a pus stapanire pe umilul meu laptop si nici c-a mai vrut sa ma lase sa-l ating. Am prins un moment de slabiciune si-am profitat, dar cam atat. Oricum, a fost minunat sa mai sara si altcineva cand V. e nemultumit.

Sambata cu tambite si aproape o fanfara mi-am chemat parintii sa stea de garda, cum noi aveam o invitatie la o nunta. Am luat si copilul cu gandul sa vada niste lume, sa asculte niste muzica, iar apoi sa-l ducem frant de oboseala acasa sa doarma neintors toata noaptea. Sigur, in plan, toate bune si frumoase. Cu toate incercarile noastre n-a vrut sa doarma toata ziua, iar toata iesirea lui in lume s-a dovedit a fi doar o plimbare dus-intors cu masina. Era deja in stadiu de oboseala iritanta cand am ajuns, a vazut lume, lumina, si iar lume multa care venea spre el, iar lumea vedea o usoara ingrozire pe fata lui initial, iar la o apropiere mai brusca ii saluta c-un urlet ambalat. Aproape bine, dar cand s-a dat drumul la dans, iar decibelii au inceput sa creasca, nu l-am mai putut opri din urlete. Am stat in dreptul usii sa vad totusi si eu valsul, am iesit pe hol, aruncand cate un ochi inauntru din cand in cand, apoi l-am luat pe Mickey si toate trantele si-am plecat catre un Falfaila jegos si parcat pe interzis. Acasa, dupa cateva hataneli, muscaturi de sfarcuri, biberoane, am reusit sa-l adorm tot cu "ratustele mele" in balansoar. Si-am plecat cu inima impacata stiind ca am predat complet instructiunile. Si atat de impacata am fost incat ne-am intors in pas inca de dans abia la 6 dimineata cu ochii umflati si groaza ca peste ceva timp V. urma sa ne ranjeasca un buna dimineata odihnit. Si asa s-a intamplat. Dupa o ora jumatate de somn m-au ridicat niste chiuituri, iar ziua urma sa inceapa. Si cum simteam ca n-am putere sa parcurc o zi fara surse importante de distractie, i-am zguduit somnul lui M., ne-am imbarcat si-am plecat la tara. O zi frumoasa de week-end nu trebuia ratata. Am ajuns repede, M. a intrat direct in casa, direct in pat si direct nemiscat in lumea viselor, V. direct in leagan, direct in chiuiri de veselie, apoi direct in lumea viselor mici, iar eu direct cu nasul intr-o cafea, direct in hamac, cu ochii direct spre cer si-am savurat linistea momentului respirand doar pentru mine pentru un timp. S-a mai trezit, l-am mutat langa M. si-a mai dormit acolo, apoi iar in leagan, iar pe la 5 cand ochii limpezi si deschisi ai lui M. cautau ceva de mancare s-au deschis si-ai lui V. cautand surse noi de distractie.

La baie

Daca nu incearca sa se bage cu capul la fund dupa jucarii, sa ridice cu picioarele dusul (a se citi o cutie de plastic cu niste gaurele pe una dintre cele 3 laturi pline, care-a venit o data cu cadita) spre a-l trage la el, sa bage in gura diverse plutitoare cauciucate care-i sunt sau nu la indemana, sa dea din picioare pana ne plutesc papucii in apa proiectata de el, isi cauta noi si noi pozitii de explorat. Mai sta intr-o parte, se trage in fund, daca-l pun in fund in partea opusa plonjeaza dupa cine stie ce, mai balaceste, din cateva miscari ajunge pe burta si trage de sampon sau ce gaseste el pe acolo in secunda mea de neatentie. Il iei cu ce-a prins in mana cu tot, il intorci, te urmareste bine cu privirea sa vada exact unde pui lucrurile si zvvac dupa ele din nou.

180 grade

Cam asa se schimba V. pe masura ce trece timpul. Acum e nu, maine e un da perfect conturat. De ceva timp putinul timp pe care si-l mai petrece treaz la el in pat trebuie neaparat acompaniat de caruselul cu care ne-am chinuit vreme indelungata sa-i atragem atentia. Nu mai sta in swing, swing-ul in care si-ar fi petrecut toata ziua daca l-as fi lasat, decat foarte rar. Si, daca ieri ma plangeam de o zi ingrozitoare azi pot sa ma laud cu una extraordinara. Am vorbit, am inventat noi povesti, iar el a ascultat si mi-a raspuns numai cu zambete si chiuituri noi, fara dureri de gingii sau alte motive de justificare pentru plansul si iritarea inepuizabile. Ziua in care-a disparut tipatul cu care m-a innebunit timp de vreo saptamana, in care si-a ascutit glasul, si-a rotunjit comisurile buzelor si a eliberat niste vocalize ca raspuns la pitigaiala mea care mi-a scapat intr-un moment de alint. Inca ii declara dragoste eterna lui Mickey Mouse.

Echipa adversa

Daca peste ceva timp veti vedea prin magazine sau pe strada un copil urland din toti rarunchii si-o chestie sleita de puteri cu-n inceput de chelie care incearca sa-l potoleasca, eu voi fi. V. si-a dezvoltat un disperant mod de-a obtine ce vrea. Nu plange, nu doar miorlaie sau mormaie cum facea pana acum, ci tipa. Cateodata continuu sa vorbesc, sa zambesc, sa cant, asa cum faceam si pana atunci, ca si cum nu l-as fi auzit. Alteori ma opresc din tot ceea ce faceam - deseori infipt maini mici si carnoase in maneci - ma uit la el nemiscata si-n secunda doi a tacut si se uita si el la mine la fel de nemiscat. De cele mai multe ori il binedispun, il iau in brate, facem chestii si abia apoi continuu. Nimic nu functioneaza! Cum e reluata activitatea, cum tipa. Ba ii e sete, ba foame, ba nu-i mai e. Ba vrea pe burta, ba pe spate, ba in fund sau in brate, ba o jucarie, ba alta. Nu dureaza mult. Deseori se joaca singur, ne jucam impreuna, asculta, ma observa, roade, suge, toate intr-o pedalare si-o fataiala continua.
Dar astazi a durat toata ziua. Nemultumirile au inceput de dimineata, dupa masa de fructe. Si si-a tot dres vocea pana pe la 1 cand a cazut rapus de oboseala, dupa tipete exasperante, plansete, cu doar cate-un zambet printre lacrimi ca dovada a reusitelor mele scurte. Dupa cele 2 ore jumatate de somn linistit pentru el, extrem de calmante pentru mine si alte cateva zeci de minute minunate petrecute impreuna, cand credeam ca furtuna s-a dus si mi se parea ca parca-parca vad si curcubeul, povestea de dimineata s-a reluat. Nimic nu mergea. Ma loveam de un NU peste tot. Si-ntr-un urlet cu vedere la gingii am vazut 2 pete albe in dreptul incisivilor superiori, parca una mai pronuntata decat cealalta, inconjurate de roseata caracteristica inflamatiei. Si dintr-o data parc-am fost mai ingaduitoare. Atunci am inteles beneficiile aduse de suprapunerea eruptiei primilor dinti cu vaccinul de 6 luni, cand Eferalganul menit sa previna febra aferenta, a prevenit si indispozitia cauzata de zimtati. Si-acum inteleg povestile despre nopti nedormite ale persoanelor care-au mai trecut prin asta si pe care zana maseluta le-a lovit crunt. Ma gandesc fericita ca am un copil care doarme noaptea indiferent de ce-l doare, ca doarme mai tresarit, mai invartit, dar doarme. Astept depasirea expresiei "vedere la gingii".