Jumatate de an

Ma gandeam ca "suferinta" aferenta vaccinului de 6 luni va aduce un plus de maraiala odata cu omagiile pentru primii incisivi rasariti. Asa imi place cand ma gandesc la ce-i mai rau si ma pregatesc sarguincios pentru cele mai aprigi momente si totul se dovedeste a fi contrar asteptarilor mele... De data asta vaccinul a fost facut de catre medicul de familie, cum n-am reusit sa fac programare la pediatru decat luni, iar interesul pentru cele 2 carioci pe care i le balanganeam prin fata a fost atat de mare, incat intepatura n-a starnit decat cateva scancete. Atat. Fara lacrimi, plimbat prin cabinet, cantat si altele destinate linistirii. Acum punctul rosu lasat ca marturie sta acoperit c-un plasture colorat cu betadina.
Cu 6 luni si ceva in urma ne alinam unul altuia tristetea mutarii din camera ce urma a fi a lui V., ii faceam poze lui M. care, cu trafaletul in mana, transpira zugravindu-i peretii. Acum toata casa e colorata si animata. Peste tot dai peste o gramajoara de jucarii pe care le dai la o parte sa te asezi, ca doar trebuie diversificat peisajul copilului care-i plimbat dintr-o parte in alta in functie de nevoile noastre. Si-atunci caram jucarii in scaunul de masa, in sufragerie in locul lui de joaca, in colac, in patul nostru, in patul lui, in baie, in leagan, pe masa de infasat. Din cand in cand mai ajung toate la un loc intr-un spatiu al lor, unul improvizat pana una alta, o punga mare de cadouri unde le indesam pe toate, ca sa fie scoase din nou dupa doar cateva minunte spre fi zdranganite, roase, sucite pe toate partile din nou. Pastram cate-o surpriza in fundul pungii, de fiecare data alta, pe care-o scoatem rar pentru a retrezi interesul pentru lucrurile pe care la un moment dat le-a considerat neinteresante. Si-asa rotim dupa caz majoritatea jucariilor, evitand disparitia celor preferate.
Azi, pentru prima data, am reusit sa-i dau sa manance fara sa murdaresc nici macar baveta. Nu si-a mai indesat mainile in gura, n-a mai balanganit capul in stanga si-n dreapta dupa diferite lucruri. Se uita la mine cum dadeam ca nebuna din cap cantand c-o mare veselie in ochi si gesturi.
Cu 6 luni in urma credeam ca a creste un copil inseamna mari sacrificii si multa maturitate. Ulterior am vazut ca nu e chiar asa, ca trebuie sa fii usor dus cu pluta pentru a te putea distra, sa nu iei totul in serios pana te acopera epuizarea psihica. Bine, nici sa nu dai in inconstienta, dar sa stii sa-ti dozezi actiunile astfel incat sa traiesti inca o data cei mai frumosi ani.
In 6 luni V. a invatat sa obtina ceea ce vrea, in diferite moduri, fie prin plans, fie prin zambete de santaj. A invatat intr-un sfarsit sa se intoarca si de pe burta pe spate, dar doar intr-o singura directie deocamdata si-atunci se invarte de pe spate pe burta si iar pe spate si tot asa pana ajunge la marginea patului cand iar il iau si-l duc in partea cealalta s-o ia de la capat. Se rostogoleste si rade cat il tin falcile. Eu rad de rasul lui, el cand ma vede pe mine razand rade si mai tare... A invatat sa doarma singur, sa se lase masat, sa se joace singur, sa stea cuminte la curatarea diverselor cavitati ca oricum n-are sanse sa scape, iar agitatia n-ar face decat sa inrautateasca lucrurile, a invatat sa dea din picioare pana face o mare balta la baie, iar noi iesim mai de fiecare data uzi, a invatat sa manance cu lingurita, sa scuipe atunci cand s-a saturat, sa se ridice in scaunul de masa pentru a-si lua jucariile pe care le-a impins ceva mai departe... a invatat sa ne faca fericiti.

Avem echipaaa, avem valoareee

O dimineata inceputa foarte devreme, dar bine, continuata extrem de miorlait. Dupa trei sferturi de ora de balans ritmat, vorbit si cantat in surdina, V. a reusit sa doarma pentru o jumatate de ora. La fiecare lingurita cu felurite piureuri, un pocanit discret imi flutura prin fata ochilor niste steaguri rosii. Degete supte, picioare roase, biberon molfait mai degraba decat supt, toate desigur peste maraitul specific iritarii extreme. Excluzand pana si ultima varianta in astfel de situatii, oboseala, ca doar abia ce se trezise, m-am spalat pe maini si mi-am indreptat un deget catre gura lui V. cu gandul unei inspectii. Intr-un acces de furie s-a repezit la mine si m-a muscat. De data asta n-am simtit doar o strangere de gingii, ci o mica intepatura in deget. Hm... Trag in jos buza de jos sa ma uit mai indeaproape. Cei 2 zimtati au scos capetele la vedere si se chinuie sa strapunga mai departe gingia roz - explicatie plauzibila pentru minunata zi. Sper ca cei doi dinti sa lucreze pana la capat in echipa, sa-si continue ascendenta simultan si cat mai repede cu putinta.

Viata in roz

Se pare ca nu sunt singura "trosnita" care-si imbraca copilul in roz, daca s-a ajuns la justificari scrise pe tricouri speciale pentru baieti. Asta ca sa nu mai aud comentarii :P. In plus, lui V. ii sta tare bine in roz, intotdeauna i-a stat :).

"If you think that wearing pink is not for boys, it means you have neverrrr seen me nude, running, screaming. Rose is an universal color. Reverse codes, break stardards, become modern man. Taste life in pink."

De-atunci pan-acum

Odata ca niciodata eram 2 viitori parinti care-l astepau cu sufletul la gura pe al lor Bocanila. Si pe zi ce trecea lui Bocanila ii cresteau puterile si raspundea mai cu forta, cu cate un trosnet trimis catre lumea din afara, la fiecare cuvant care-i era adresat.

Pana in saptamana 40 am sperat ca-mi va creste peste noapte abdomenul, sa vad cu ochii mei greutatea care imi era comunicata la ecograf si care, dupa mine, era imposibil, oricat de ingramadita ar fi fost, sa incapa intr-o minge de fotbal. M. era increzator in tehnica medicala moderna si n-avea foarte mari dubii in privinta asta, dar isi epuizase toate metodele de convingere. Si astfel, c-o mingiuta sub tricou, cu teama-n dinti, cu tremur in voce si-n gesturi, m-am indreptat catre maternitate, dis-de-dimineata, pentru ca abia la ora 18 fara ceva sa intru in sala de operatii, dupa o zi de nemancat, nebaut, nerabdare, ne-nimic. Bineinteles, n-a existat persoana care sa nu faca o remaca despre burta mea si sa ma intrebe de ce nasc asa devreme. Astfel, d-l doctor a schitat un smiley face pe pielea intinsa, iar la 18:03, V. cel creponat si-a strigat drepturile in noua lume si-a continuat sa le strige si cand l-a flash-uit M. pentru o prima poza.
La mine-a mai durat ceva operatia, a mai durat putin s-astept si "carausii" care fugisera dupa ce transpirasera c-o doamna de aproximativ 150 kg, si pentru ca n-au mai fost de gasit am fost mutata de-o moasa si de doctor. Cum era o zi extrem de aglomerata, cu 20 si ceva de cezariene programate, n-am mai avut un loc in post-operator si-am fost postata mai intr-o parte, pe-un pat mobil, mult mai ingust si mai inalt decat un pat normal, pe care n-aveam loc sa ma intorc sau sa fac vreo miscare ca ma loveam de perete. Am "interzis" orice vizita la spital, intuind ca toata lumea ma va intreba cum ma simt, iar eu ma simteam ca naiba. Sigur, n-o sa descriu cat de ingrozitor au trecut zilele din spital, care era dimensiunea culoarelor masurate cu palmele cat m-am tot tinut de pereti aia sau cum 3 zile la rand daca nu plangeam spuneam ca n-o sa mai fac niciodata copii. Nu credeam in mitul uitatului si-n puterea de-a trece peste orice in cazul nasterii, nu mai credeam in nimic. Stiu doar ca atunci cand am plecat acasa nu ma mai durea nimic, mergeam dreapta, privind fericita in fata catre cosul pe care-l cara M. in mana si-n care dormea V.

A urmat prima baie facuta de noi, iar ceva mai tarziu am prins si primul "zambet".

Au urmat momente minunate in care ne-am alintat reciproc, ne-am balanganit si orice altceva a incetat sa mai existe. M-am bucurat cand mi-am dat seama ca n-o sa fiu acea persoana care-o sa povesteasca despre nopti de cosmar in care somnul si linistea sunt un lux. M-am bucurat de primele sute de grame castigate, de momentul in care primul body i-a ramas mic si-a trebuit indepartat din garderoba, de prima agatare de inelul pisicii (prima jucarie pe care-a bagat-o in seama), de primele bocaneli energice, de primul somn alaturi de M., de prima ridicare a capului pe cont propiu si de toate etapele firesti pe care le-a parcurs. Si continuu sa ma bucur de barbia cazuta cand adoarme la mine in brate sau cand cade rapus pe oriunde altundeva, de curiozitatea manifestata pentru orice lucru nou, dar niciodata epuizata pentru aparatul foto, de impartasirea pasiunii pentru vaci, de gropitele din obraji care se adancesc la fiecare zambet, de bucuria pura din ochii lui atunci cand ne vede, de plescaielile limbii dupa fiecare masa, de privirea pierduta si gura intredeschisa cand se foieste de pe-o parte pe alta cautand sanul atunci cand ii e somn...
Va urma...

Mi se spune Licurici

Sunt casnica (cum imi vine de fiecare data sa spun cand sunt intrebata de catre vreun curios) si nu ma pricep foarte bine la asta. Nu-mi vine sa cred c-au trecut 7 luni de cand nu-l mai inham pe Falfaila in fiecare dimineata sa urmam calea batatorita spre cladirile sticloase din Baneasa. 7 luni pe care mi le-am petrecut in cea mai mare parte acasa, asteptand sa vina primavara, sa creasca V., sa facem lucruri impreuna. Imi place acasa, dar, totusi, nu atat de mult. M-am plafonat. Nu, inca nu ma uit la telenovele, nu citesc nici practic in bucatarie, nu stiu la ce ora pleaca sau vin vecinii mei si nici nu comand cutite de la teleshopping (asta-i "pasiunea" lui M. :) ), dar calc toate hainele, inclusiv pijamalele, si cu asta am spulberat orice tentativa de obiectie din partea cuiva. Mancarea nu mai are gust. M. e din ce in ce mai ocupat, timpul lui liber rezumandu-se strict la week-end si nici atunci in intregime. Concediile, in cazul in care vor putea fi realizabile, sunt mult prea indepartate...
Nu stiu si nici nu vreau sa scriu dupa noile reguli gramaticale, iar peste ceva timp mi se va cunoaste varsta dupa greselile pe care le fac, asa cum intuiesc eu varsta celor care scriu inca cu i din i.
Ma ingrijorez mult prea repede. Verific de multe ori somnul linistit al lui V. inainte sa adorm, facand zeci de drumuri intre camere. Cant si bat din palme c-o falsa voiosie de multe ori, numai pentru a-i arata lui V. doar partea frumoasa a vietii. Desi n-au mai fost probleme de mult timp eu scobesc in continuare in fiecare pampers sa nu cumva sa se ascunda ceva nedecelabil la prima vedere. Vorbesc des cu oameni cu care, in mod normal, as pastra legatura mai putin apropiata. Citesc revistele in intregime, nu doar lucrurile care ma intereseaza intr-o oarecare masura.
De bine, de rau, a venit primavara. Am inceput sa ies cu V. afara in fiecare zi cu soare sau temperaturi cat de cat prietenoase. Nu cred ca mi-a pasat niciodata atat de mult cat de tare bate vantul sau directia din care bate, dar acum il simt zbatandu-se deasupra caciulii lui V., iar fiecare rafala aduce un nou val de nemultumire din partea lui. Il iau in brate sa-l calmez, lui ii e mai bine, iar incerc sa-l pun la loc, dar cum stie ca acolo parca il pleznea ceva peste ochi nu mai vrea sa stea, port discutii de convingere cu mine insami sa nu ma enervez, sa-mi iau jucariile si sa plec acasa si iar ma zbat si tarai carutul impotriva vantului. Dilema lunii: cum stau unii copii atat de cuminti si par nederanjati de nimic in carucioarele lor?Si acum...?

Sleepy dwarf

Cred sincer intr-o trezire extrem de matinala maine, c-o activitate exagerat de vioaie venita din partea lui V. cel proaspat la o ora la care inca nu s-a luminat afara. Motivul care ma impinge catre astfel de ganduri este somnul lui adanc inceput la ora 7 jumatate in aceasta seara, venit ca o continuare a celui inceput la 6, dar zguduit 15 minute mai tarziu de niste unde peristaltice mai rebele. Stiam ca daca-l trezesc pe la 10 jumatate, cand ar fi fost posibil mai usor acest lucru, am fi dansat in diverse ritmuri pana dupa miezul noptii si parca n-aveam pregatire psihica pentru asa ceva. Si cum mi-a fost mila sa-l trezesc mai devreme doar pentru confortul meu, sa vad cum i se lipesc pleoapele si cum i se apropie nemultumite sprancenele, cum am vrut sa surf-eze hormonul si sa recupereze tot ce-a pierdut intr-o zi cu doar jumatate de ora dormita pe apucate, mi-am asumat riscurile si-am pregatit aparatul pentru rasaritul zilei de 16 martie.

Later edit: S-a trezit ca de obicei, la 6 jumatate.

"Foamea"

Ma simt cam prost azi; am intrat intr-o labilitate care se poate asocia cu orice cuvant care descrie stari deprimante. Nu mi-a trecut de aseara. Citind blogurile, sarind dintr-unul intr-altul, am dat peste un post despre "Foamea" lui Knut Hamsun. E una dintre acele carti pe care nu voi putea sa le recitesc niciodata pentru ca descrierile m-au facut sa traiesc impreuna cu personajul si am retinut pasaje intregi pe care le pot reproduce aproape in totalitate. E una dintre cartile care te rascoleste, te face, pe de-o parte, sa vrei mai mult de la tine, de la viata, de la toti cei din jur, dar care, pe de alta parte, te si obliga oarecum sa te multumesti cu mai putin si sa te bucuri de ceea ce ai. E una dintre cartile care m-a facut sa-mi doresc sa fiu o persoana mai buna. Rareori ma intereseaza actiunea in sine. Cand aleg o carte, o aleg spicuind cateva pasaje, cautand acea "atingere", acel fior pe care ti-l transmite descrierea celor mai simple lucruri, caut trairile. Deocamdata nu citesc o astfel de carte. Ma chinui la cateva incepute de mult, pe care le transport inutil dupa mine, carti care iti fac trecerea timpului mai placuta, dar care nu-si lasa nici o amprenta. As vrea sa pot citi in parc, dar cum V. nu sta in carucior decat daca se afla in miscare - si nici atunci tot timpul - doar as adauga cateva sute de grame greutatii pe care-o car mereu in carca. Se pare ca azi e mai frumos ca ieri, putin mai cald, fara vantul care mi-a ars ieri buzele si mi le-a inrosit pe margini. Dupa masa de legume ies sa-mi "clatesc" narile si sa-mi improspatez gandurile.

Zero

V. a tipat in somn. Am sarit ca arsa si-n cateva secunde eram deja in camera lui. Cand am ajuns langa pat era doar putin agitat, de parca iar s-ar fi suprapus frecventele interfoanelor si-am auzit copiii altora din bloc, cum s-a mai intamplat. L-am luat in brate si m-am asezat in balansoar sa-mi astampar tremurul incontrolabil al picioarelor. N-a plans, doar a tipat. Un tipat pe care nu l-am mai auzit niciodata pana acum. Un tipat puternic, neprelungit, care mi-a trezit angoasele si-am vrut sa-l tin langa mine toata noaptea sa-l simt in siguranta. De fapt, nu stiu a cui siguranta, a mea sau a lui. N-am mai cedat slabiciunilor, asa cum fac deseori, si l-am repus in patul lui. Acum nu mai pot sa dorm.

S-au intamplat multe lucruri intr-o zi agitata care m-a scos din linistea rutinei. Totusi, m-a acoperit o nevoie acuta de-a face ceva in plus. Ceva pentru mine. Ma simt blocata intr-un sens giratoriu. E o forfota placuta in jurul meu, in afara sensului, la care eu nu pot participa. Parca m-a acoperit prea tare numarul linguritelor cu piureuri. M-am schimbat ca persoana, mi-am reorientat interesele, mi-am transfigurat valorile, m-am detasat de orice altceva, m-am "superficializat" si m-am indobitocit rau de tot. Si e trist...

Despre el

Cu pasi mici, asa cum a lasat scris pediatrul in agenda lui V., parcurg etapele diversificarii. Intai mar copt, transformat treptat in mar crud, adaugat ulterior banana. Ieri am preparat constiincios cam o cana de supa de legume din care i-am dat doar cativa ml de zeama strecurata. Azi am repetat figura, dar si c-o lingurita de piure. Nu stiu daca ii plac toate astea sau nu. Nu se stramba, nu face figuri, dar nici nu se agita de prea multa bucurie cand ma vede ca vin cu lingurita spre el, asa cum face cand ma vede cu biberonul. Doar deschide gura, scoate limba, dupa care mimeaza un supt-mestecat in timp ce incearca sa puna mana pe lingurita.

Cum pana la 4 luni n-a vrut sub nici o forma sa stea pe burta ca pozitie fun, mai mult de cateva secunde, n-a prea invatat smecheria cu intorsul. Da, se intoarce in parti, se mai intoarce de pe spate pe burta sau invers, dar doar dupa ce se enerveaza rau de tot si nu-i iese intotdeauna. Ori isi deschide bratele avion si-si infige nasul in saltea de care se freaca pana are o idee mai buna, ori ramane blocat in niste pozitii demne de acrobati renumiti.
Nu mai e acel copil cuminte cu care ma laudam odata. Nu-i place sub nici o forma sa stea singur si-atunci il car peste tot dupa mine. Mai sta in leagan, mai sta in pat la el, dar putin in comparatie cu restul locurilor preferate. Cand nu mai are chef de ceva incepe sa mormaie si se screme de mama focului sa iasa din pozitia aia inrosindu-se pana face mici bubite pe frunte. Nu-i prea place sa-l scoti din rutina. La ora somnului e cel mai mare miorlait, se sperie repede si plange puternic atunci cand se intampla asta. Bine, ca noi atunci cand nu stim ce are spunem intotdeauna ca-i obosit :) (si motive ar fi sa credem asta, cum nu doarme niciodata ziua incat sa putem spune ca s-a odihnit). Sunt momente in care, desi e foarte obosit, se joaca pana la epuizare, adomind in post inconjurat de jucarii pe care i le dezlipesc cu greu de el.
Ca toti copiii care incep sa cunoasca lumea si V. e foarte curios. Se opreste din orice face atunci cand observa ceva nou si intoarce capul catre obiectul respectiv, ramanand cu gura cascata. Zilele trecute m-a vazut schimband apa la flori, a aruncat rontaitorile pe jos si-a ramas nemiscat uitandu-se la buchetelele mici de flori mov. Vazandu-l atat de atras de ele, m-am gandit ca-i sensibil copilul si-o vrea sa le si miroasa, asa ca i le-am apropiat incet-incet de nas. Pe masura ce se aproapiau de el le mangaia usor, sa le simta suprafata un pic rece, iar cand au ajuns in dreptul nasului si le-a simtit mirosul a afisat o expresie de om scarbit pe fata si s-a uitat atat de ingrozit la mine c-a trebuit sa-l iau in brate instantaneu sa nu provoc vreo avalansa urlatoare.
Desi, vazandu-l atat de rigid, n-as fi indraznit niciodata sa cred ca va ajunge sa-si bage picioarele in gura, acum, tot mai des, ii gasesc cate un varf de picior molfait si ud leoarca. Ii mai pun diverse chestii in picioare pe care pot sa i le schimb mai usor, ca sa nu stau toata ziua sa-l dezbrac si sa-l imbrac.
Isi tine singur biberonul. In continuare e cu ochii dupa dungi. Ii plac etichetele jucariilor - isi baga degetul pe cele duble, trage de ele si se distreaza la culme. Noua pasiune este o "carte" fosnitoare si colorata pe care-o invarte pe toate partile si-o baloseste din abundenta.

"Trei culori cunosc pe lume"

A fost ziua lui M. (La multi ani! :-*). A primit cadouri cool-e de care inca se mai bucura. Prima faza de sarbatorire a fost in acea zi, in stil comunist, acasa, cu familia, cu tort facut de mine acoperit cu niste mici ornamente colorate din zahar. Cand au plecat musafirii au luat cu ei si "curentul" si-asa ne-am ghemuit toti 3 in pat si-am mormait pan-am adormit, la lumina unei lanterne infipte gratios intr-o rola de hartie igienica pentru a lumina in tavan. A doua zi dimineata n-aveam caldura, apa calda, inca mai erau niste intreruperi de curent, iar de net nu mai vorbesc. Nu-mi mai ramanea decat sa cant cunoscutul imn cu mana la basca si sa rabd pana la urmatoarea ratie; tot ma mananca pe mine undeva de cateva saptamani ca in momente de epuizare a "slagarelor din repertoriul" modern sa-i cant lui V., in spirit patriotic, o melodie cu "tovarasu'". Iarna-i iarna, caloriferele-s reci, dar macar se-nvarte rotita panoului electric...

Se poarta leapsa

Pentru a nu se simti singura si-a avea succes in propunerea indrazneata, balamic a lansat o leapsa sanatoasa - timp de o luna 0 zahar si fast-food, asezonate cu un praf de miscare. Eu am spus "piua" la partea fara dulce si grasaimi n-as spune ca fac vreun exces. Dimpotriva, as vrea sa le cresc, sa apas pe plus ca la automatele de cafea cand iti dozezi zaharul, sa-mi scartaie dulcele in dinti pana imi simt dintii strepeziti. In schimb, mi-ar trebui zdravan o perioada de miscare organizata, in afara de hei-rup-ul haotic cu greutatea miscatoare de 8 kg si ceva, care-mi rupe spatele si-mi franjureaza toti muschii. Am ajuns sa ma ridic tinandu-ma de genunchi si incercand sa nu fac miscari bruste sa nu-mi trosneasca ceva; spatele ma doare de mor chiar si dimineata cand ma trezesc, de parc-as fi adormit chircita pe-un fotoliu la televizor cum faceam cand eram mica si ma trezeam amortita prin toate partile.
Astfel spus, am dat startul unei luni "in miscare".

Salut, primavara!

Ora pranzului e perfecta pentru plecat la plimbare. Dupa masa, odihnit, nemarait. M-am pregatit cu un biberon de rezerva cu apa fierbinte pentru a prepara laptele in caz de urgenta, am adunat toate catrafusele, l-am luat pe Falfaila si-am plecat in parc - Moghioros ca era aproape. Pana acolo, V. a motait incins de soarele care-i lumina caciula. Am deschis caruciorul si-am inceput sa-l imping pe aleile inguste. Credeam ca cei mai multi copii dorm la ora aia si-atunci speram intr-o liniste de netulburat, visam la un parc aproape gol, cu cateva femei impingand caruciorul ca si mine si cu cativa pensionari din loc in loc discutand politica pe bancile de la soare sau jucand table si sah in locurile special amenajate. Ei bine, nu. Parcul era plin de persoane de toate varstele. Lumea nu munceste se pare. Multi elevi care probabil chiuleau de la scoala pentru ca la ora aia, indiferent de ciclul in care ar fi invatat, ar fi trebuit sa fie la scoala, mult mai multe carucioare decat mi-as fi putut inchipui, extrem de multi pensionari, persoane de varsta medie iesite la o cafea pe bancile de la soare si copii cat vezi cu ochii. Mi s-a parut atat de inghesuit si neaerisit. Aproape ca puteam numi copiii crescuti de bunici dupa mirosul de naftalina al hainelor. Bunicile imi pareau mult trecute de 70 ani, cu vocea modificata si acoperite de pete de senescenta, cu niste cocuri anacronice, o dara de tus sau creion trasa pe la ochi si un ruj in care se oglindeste soarele mai rau ca pe suprafata apei. Erau gramezi imense la mesele de table si sah unde erau campionate continuate de luna trecuta. Intotdeauna m-am intrebat de ce sunt doar barbatii cei care joaca sah sau table. Femeile ce fac? Dar astazi am vazut o batranica extraordinara. Cu miscari rapide si ferme zdranganea zarurile in mana zbarcita si-afisa o expresie sireata cand se invarteau, de parca cifrele la care s-ar fi oprit ar fi fost cele care i-ar fi asigurat marea victorie. Statea picior peste picior, putin lasata pe spate, abia atingand spatarul bancii, foarte atenta la tinuta, imbracata in negru conform codului varstei, c-o caciula infipta strengar in varful capului, lasandu-i urechile pe jumatate descoperite, dar acoperindu-i fruntea. Tragea c-o pasiune de-o viata dintr-o tigara infipta intr-un port-tigaret si sorbea ceva dintr-un termos inainte de fiecare aruncare. Se pare c-avea si succes pentru c-a schimbat partenerul de joc de fiecare data cand am trecut prin dreptul ei.
Am intalnit grupurile care discuta aprins politica, pe cele care discuta resemnat despre preturi, dar si cele de "mame de cartier", cele care fac gramezi imense de coji de seminte, scuipandu-le c-un grobianism extrem, care pun "fata" (in cel mai bun caz) inainte de fiecare propozitie, discuta despre vacantele pe care le vor face in Bulgaria / Turcia / Grecia si care daca n-au vocea un pic ingrosata sau daca nu vorbesc cu tonalitati mult peste limita discretiei, au acea necizelare in cuvinte pe care le pocesc si le scurteaza cat sa imi ridice tensiunea.
Si-asa am alunecat pe fiecare alee din parc, ruland caruciorul pe peticele de asfalt si - mai zambit, mai incruntat - observand tot ce se intampla in jur.
Cand am parcat la intoarcere nu-mi venea sa urc in casa si-atunci ne-am mai balanganit vreo jumatate de ora intr-un leagan de la locul de joaca din spatele blocului. Era liber si-mi placea si-i placea si lui.