Memento

Cum mi-am baut ceaiul de dimineata, ca un pensionar, cu ochii pe fereastra, urmarindu-l pe M. cum isi dezgroaba masina de sub zapada, mi-am adus aminte de cazematele pe care le faceam in fata blocului cand eram mica, in care ne adaposteam cu totii ingramadindu-ne unii in altii, de gramezile de zapada sprijinite de garduri sau copaci pentru a ne face derdelusuri, de urmele de rugina lasate, la prima zapada, de sania mea intarita cu talpici de metal, de serile in care patinam cu sor-mea in fata blocului si ne dadeam aere de patinatoare talentate, care mai de care cu picioarele pe sus si-n incercari nereusite de piruete artistice, de cum am adormit amandoua sub o patura, rupte de oboseala si frig, undeva pe munte, intr-o escaladare inconstienta a parintilor nostri, de momentele in care mergeam cu mama si tata la patinoarul adevarat si ceaiul de acolo mi se parea cel mai bun din lume, cu siguranta mai bun decat asta, cu certitudine mai bun decat oricare, c-avea iz de copilarie. Si-am pus punct ca ma simteam ca-n "Toamna patriarhului" cand citeam o fraza de 2 pagini.

Let it snow

Si prima zapada a atins minunatul de fin obraz al lui V. Cu toata garderoba dupa noi si cu V. indesat bine in marsupiu, am iesit afara. Proaspat mancat si dormit era momentul prielnic din zi pentru o plimbare. Lipaim pe scari, toate bune. Salutam vecinii, toate bune. Iesim din scara, minunat. Stam putin in fata scarii sa se obisnuiasca cu frigul, extraordinar. Facem cativa pasi spre Falfaila, ninge putin, zapada ii atinge fata, clipeste des, din ce in ce mai des, se mira de copaci si izbucneste... Trag marsupiul mai inspre mine, imi fac mana cozoroc deasupra fruntii mici si... liniste. Revine mirat la copaci, cu genele umede de la zapada si plans. I-l prezint pe Falfa, ii povestesc istoria lui si plecam mai departe. Ne aventuram pe "bulevard", sa cautam cartea de povesti de la Jurnalul. Lume multa, vanzatori ambunati, galagie, ranjeste la fiecare pe rand si e din ce in ce mai mirat de tot ce se intampla in jurul lui. Iar gura casca dupa copaci. Statea nemiscat, aproape nerespirand sa absoarba cat mai mult, doar doar sa nu scape ceva. Si rade in hohote cand trecem pe langa bodega de unde rasunau manele. Acum cum ii explici unui copil de aproape 3 luni ca "sexy cu euro in minijup" nu e frumos de fredonat? A mai descoperit putin din lume in cateva ocoale, pe cateva strazi pe care le-am considerat mai fun, am luat cartea, am facut o rezervare la farmacie de Galafor c-am plecat ca o floricica doar cu 16 lei in buzunar si ne-am indreptat catre casa. Avea nasul si obrajii rosii de la frig, dar era numai o gingie. Spre casa il luase amorteala, iar cand am intrat in scara, si-a dat de caldura, motaia ca un pui de rata.

27 minute zbuciumate

Ninge cu fulgi mari, frumos. Nu-mi doresc decat sa ninga asa si de Craciun, atunci cand o sa fie familia completa, sa ma zbat cu nametii cand iesim sa ne bocane vantul si zapada in fata. Semilumina din camera ma tine la curent cu vremea si ma face sa iau si mai tare laptop-ul in brate si sa ma bucur si mai mult de caldura lui. Eu in balansoarul meu, copilul intr-al lui si fiecare in alt ritm se bucura de dupa-amiaza. Liniste, doar muzica lui V., dar e un fundal minunat. Mai spicuiesc putin din viata altora citind bloguri si articole. Mai comentez pe mess, mai raspund la un mail... Si ma afund mai tare in balansoar, ma clatin mai lent, mai sorb putin din ceai, mai scriu ceva, mai citesc un rand... Si-ntr-o secunda buuuurrrrrrr.... Prima reactie "Ce naiba e asta???". A doua reactie "Ce naiba e asta???". Vibra podeaua si sufletul si-mi zumzaia creierul din cauza unui zgomot foarte puternic parca de picamer, parca de langa mine... Parca incerca cineva sa intre in camera si-mi "percuta" sustinerea. A treia reactie "Astia trezesc copilul". Desi eu abia daca-mi auzeam gandurile, V. dormea in continuare. Doar o mica tresarire l-a facut sa-si ridice mainile in semn de "stati putin" si sa-si labarteze degetele ca pentru a si le intinde, asa cum te intinzi cand vrei sa-ti pui oasele la punct, sa te asezi mai bine. Cu momentul stricat, incerc sa-mi regasesc din nou linistea, macar interioara si starea perfecta sa citesc in continuare... Hm... Mai incerc putin... Nop. Si-am plecat sa curat de zapada tavita de mancare pentru porumbei ca-mi bateau saracii de mult in geam, dar nu m-am deranjat.

Unde e ciocolata?

Imi plac reclamele. Unele ma binedispun, altele ma scot din sarite, dar tot ma uit la ele comentand cu pofta: "Urasc reclama asta". Totusi nu inteleg unde-au disparut reclamele la ciocolata. Unde sunt reclamele care te faceau sa te afunzi intr-un fotoliu, cu genunchii la piept? Unde sunt cele care te faceau sa-ti treci varful degetelor peste blocul catifelat sau macar sa-ti inchipui senzatia de finete extrema la atingere? Unde sunt cele care trezeau sute de senzatii? Unde sunt cele care te faceau intr-adevar sa vrei sa simti dulceata doar un pic amaruie pe buze? Unde sunt cele care-i faceau imaginea? Nu mai sunt. Au ramas doar replicile seci dintr-o reclama veche la Milka. Si atat. Am inteles de ce si-au pierdut inspiratia si sentimentele cei de la Cosmote, dar ciocolata a pierdut tot.

Cantece de leagan mobile

Citesc cu sete toate postarile altor mame de parca de acolo urmeaza sa aflu cum va reactiona sau cum se va comporta V. peste o zi, saptamana sau luna. Am uitat de individualitate. Vroiam sa stiu daca copiii lor dorm ziua, altundeva decat in bratele lor, cautand sa gasesc ponturi pentru a avea macar o ora pe zi libera. Vreau sa-l obisnuiesc sa nu-l deranjeze zgomotele normale atunci cand doarme, dar, din disperare, dupa ce-l adormem zdravan in balansoar si-l puneam la el in pat, aveam tendinta sa ma misc in varful picioarelor, cat mai usor doar ca sa nu-l trezesc, pentru a ne bucura, fiecare cu bucuriile lui separat, de cele 10-15 minute pe care le aveam la dispozitie. Si uite asa mi-am dezvoltat o capacitate deosebita de-a auzi orice zgomot pe care inainte nu-l sesizam sau caruia nu-i dadeam importanta. Parchetul scartaie pe alocuri, toti botosii sau papucii mei lipaie pe el, patul scartaie, usa de la baie scartaie, pana si hota a inceput sa scartaie (initial credeam ca-i laptopul partii masculine a familiei adulte - sa-i spunem M.- c-a mai avut un laptop care scartaia si mi se parea incredibil ca o hota sa scartaie). Apoi i-am luat swing. Si de doua zile doarme sanatos la pranz. In speranta ca minunile dureaza, mi-am reluat sirul de zgomote normale fara sa ma mai preocupe asta foarte mult.
Mai aveam marea problema cu iesitul afara. Cum ajungea in carut si se simtea singur incepea sa planga. Apoi am descoperit marsupiul. Si-acum mergem ca doua gaste linistite si impacate, fara granita de timp, pentru ca marsupiul permite si alaptarea din mers.
"Si-au trait fericiti pana la adanci batraneti."

On and on and on...

Se pare ca lumea simte nevoia de-a ma responsabiliza. Ceva din mine cere involuntar sfaturi acolo unde nu trebuie. Pe majoritatea nu le vreau si ma enervez cand le primesc. Nu sunt o persoana timida si daca vreau sa stiu ceva, intreb. De multe ori accept sfaturi si-mi accept greselile, dar numai atunci cand indrumarile vin de la persoanele care, in conceptia mea, au facut bine ce-au facut si in ale caror vorbe am incredere. Desi am 26 ani (si spun asta c-o mare tristete in... litere) ma simt in preajma "binevoitorilor" o iresponsabila de 17 care-a trantit un copil din flori si care cu siguranta are nevoie de suport pentru a-l putea indrepta pe calea cea buna. Tip cu furie (de fiecare data in gand) "Cred ca eu stiu cel mai bine ce, cum, cat si cand trebuie sa fac asta". Si pocnesc din biciul privirii si arunc flacari pe nari, dar... Ma scot din minti replicile de genul "copilului meu i-am dat... si i-am facut... si n-a mai patit nimic". A avut noroc! "Eh, n-a avut carusel sau balansoar si s-a facut mare". Astea erau vremurile. Sunt genul acela de persoane care considera ca si-au crescut exemplar copilul si nimic nu se poate abate de la linia dreapta si limitata a educatiei oferite de ei. Fiecare stie mult mai multe decat tine. "Cum, nu bei lapte?". "Nu, ca e alergic". "Dar laptele e cel mai bun cand alaptezi.". "Bine.". "Lasa-l sa planga si nu-l mai lua atat in brate ca se invata asa" ... Si tot asa... Sunt unii oameni care doar spun, dar sunt altii care parca-ti impun si te si privesc dezaprobator ("Nu bea lapte"). Si ma simt un emoticon care se da cu capul de zid de nervi si neputinta, ca i se ivesc astfel de oameni prin preajma si nu sunt muti si nu pot sa raspund cu prea multe ca nu-i frumos...
Vreau sa-mi cresc copilul asa cum imi permite scoarta, cum stiu, cum pot, cum consider ca-i mai bine, so... GO AWAY!!!

De ce mi-am facut blog

Pentru ca vroiam sa stiu atat de multe in timpul sarcinii si n-am gasit mai nimic. Pentru ca aveam nevoie sa stiu in fiecare saptamana mult mai multe decat gaseam pe net, in reviste sau carti. Pentru ca vroiam sa stiu daca fiecare intepatura, durere, contractie, bataie de inima e normala pentru saptamana respectiva si pentru ca vroiam sa stiu de la altii lucrurile astea. Pentru ca vroiam sa tin minte fiecare emotie, fie ea pozitiva sau nu. Pentru ca simteam nevoia sa impartasesc tuturor experienta mea, crezand ca ar putea fi interesat cineva de ceea ce mi se intampla. Au trebuit sa ma impinga de la spate alte emotii pentru a-mi face intr-un sfarsit blog. Acum nu mai stiu daca scriu pentru mine sau si pentru altii, daca vreau sa-mi dezvolt sentimentele in fraze, sa le aprofundez sau doar sa am o ocupatie challenging si fun. Acum ma plang, ma bucur, ma entuziasmez. Acum scriu ca majoritatea personajelelor plusate sau plastifiate din jurul lui V. au nume de masini de cusut, ca vechiul carusel cu piticii e preferatul lui pentru ca e mai strident fonic si vizual, mai rapid si mai vesel, ca e un copil minunat care nu doarme ziua decat in brate la mine, eventual in balansoar si care noaptea doarme bustean indiferent de ce-l doare, ca atunci cand plange e clar ca-i e foame, ca simt nevoia sa memorez fiecare clipa de frica sa nu cumva sa treaca ceva pe langa mine, iar pozele, filmele sau memoria mea modesta nu-mi sunt de ajuns.

Am fugit

M-am refugiat intr-o camera separata, cu laptop-ul in brate, lasand baietii sa-si faca de cap c-o luna si 4 stelute colorate atasate de-un cerc.
Se pare ca scriu foarte rar pe blog. Ma gandeam zilele trecute, cand ma puneam in tema cu ce-au mai scris altii, ca nu sunt singura, ca nici ceilalti n-au chef / timp suficient sa debiteze in scris. Azi toata lumea are posturi noi si devine frustrant (mi s-a mai intamplat asta).
Care e treaba cu cititul? Cum trec din blog in blog, dau peste tot de carti, carti si iar carti. Toata lumea trebuie sa aiba un post despre carti, citit, regrete legate de perioada maxima de placere pentru citit. Trebuie sa intru si eu in trend si sa urmez must-urile. Am problema majora a omului care cauta relaxarea in carti - am prea multe incepute. Pana si eu as fi tentata sa spun ca poate caut prea multa relaxare, dar se pare ca doar n-am gasit cartea potrivita. De mult i-am transmis mamei sa-mi gaseasca "Calea Victoriei" prin teancurile bibliotecii ei. Vroiam sa merg la sigur de data asta. Sa citesc ce stiu ca mi-a placut, sa retraiesc diversele stari prin care-am trecut citind fiecare carte. Era o vreme in care traiam la maxim fiecare cuvant, paginile erau mari universuri, o vreme cand am tresarit si-am aruncat cartea din mana cand, in timpul atacului Atlantei din "Pe aripile vantului", a intrat cineva in camera in care citeam. Unde e linistea acelor clipe? As vrea s-o regasesc parcurgand aceiasi pasi de atunci. Cu siguranta, nu voi putea ridica intensitatea sentimentelor la acelasi rang, dar macar amintirea simtirii lor ma va apropia de aceeasi stare.
Am prostul obicei de-a ma informa strict despre ceea ce ma intereseaza. Da, suna logic :). Vroiam sa spun ca, dintr-o carte dedicata mamelor cu copii intre 0-n ani, citesc pana la varsta de 3 luni a copilului, atat cat ma intereseaza. Vad ce fac pe urma. Poate o sa-mi gasesc raspunsurile in alta parte sau poate o sa continuu cartea... Astfel, nu sunt deloc informata si sunt mereu luata pe nepregatite. Am gasit astazi destul de interesant punctul de vedere al Anei Savin. A justificat orice, nu doar pentru ca asa considera ea, ci din punct de vedere al statisticilor, cercetarilor facute, experientei ei si-a altora. Nu sunt in masura sa spun ca este sau nu cea mai buna, adevarata sau completa carte. Poate ca-mi place pentru ca raspunde intrebarilor exact asa cum imi doream, poate ca are o logica apropiata de a mea sau poate una pe care mi-e usor s-o accept.

Check!

Ieri
- partea masculina a familiei adulte s-a descurcat remarcabil. Trebuia sa-mi ocup toata dimineata (si-o bucata de pranz cum aveam sa-mi dau seama mai tarziu) pentru a termina niste lucruri care necesitau un laptop, destula rapiditate si atentie si, deci, o pauza de copil. Sigur, cu bucati intrerupte pentru alaptat (uimitor, nu foarte dese), am reusit sa termin aproximativ la timp. Nu pot sa nu laud aceasta reusita;
- am ramas fara curent timp de 2 ore si ne-am distrat bajbaind luminati de-o lanterna;
- am pus grau;
- a inflorit craciunita - unica planta din casa si nu vreau alta sau mai multe pentru ca se umplu de praf, uit sa le ud si mor.
Azi
- mi s-a confirmat posibilitatea de a avea maine wireless si pe laptop-ul meu, desi router am de vreo 2 saptamani;
- am reusit o iesire de aproximativ 15 minute afara, fara plansete;
- e Sf. Andrei, deci si ziua lui V. (La multi ani!);
Maine
- e 1 decembrie, so oficial e iarna si soon Craciunul :D.

"Gratie"

2 - mancat. 2 jumate - asezat in pat la el. Parrtz! Ochi deschisi si-un zambet c-o vedere sanatoasa la gingii catre mine. Urmeaza alte hlizeli zdravene la schimbat de pampers, chiote la baie si din nou ranjete la imbracat. Alta repriza de mancat in balansoar, una intrerupta des de sughituri amuzante pentru el se pare. Extensii pe toate partile, si-a gasit locul, mi-am gasit locul si ne miscam amandoi la 3 jumate dimineata in balansul perfect. Doarme fara zgomot, fara sa ma tina strans de tricou. Nu-l misc. Imi place ca-i liniste, imi place ca-i linistit, imi place cum doarme, imi place ca doarme la mine in brate, imi place ca luna e-n dreptul ferestrei, imi place ca sunt odihnita, imi place sa-l privesc si vreau sa tin minte momentul (mi-ar placea sa aiba cine sa ne faca o poza), imi place ca am laptop-ul langa mine si pot sa scriu macar despre asta.

2 luni

Se pare c-am pierdut total notiunea timpului. A trebuit sa mi se aduca aminte c-au trecut 2 luni de cand s-a extins familia. Aveam planuri pentru ziua asta. Bine macar ca am cadou (unul planuit pentru onomastica, de care nu sunt pe deplin multumita, dar pe care nu mai pot sa-l schimb si nici nu ma indur sa-l dau deoparte). Asa ca, inchin o cana de ceai de lactatie, dau pe gat 2 pastile cu acelasi efect si spun "La multi ani, V.!".

N-am timp

In timpul sarcinii toata lumea ma sfatuia sa dorm: "Odihneste-te acum, ca pe urma...". Nu pot spune ca-mi pasa foarte mult de ce se intampla "dupa" si nici nu luam in serios nimic din ce avea legatura cu o perioada care urmeaza sa fie, candva. Pe modelul Scarlett O'Hara, urma sa ma gandesc atunci cum rezolv situatia, n-avea rost sa-mi fac probleme prea devreme. Si, in fond, de ce-ai vrea sa-i strici omului bucuria spunandu-i cat de greu va fi, sa-l faci sa se ingrijoreze inutil? Gandeam ca-i imposibil sa n-ai timp. "Copilul doarme mult cat e mic, mananca din 3 in 3 ore... Probabil trezitul noaptea e foarte obositor". A venit si "dupa". N-as putea spune ca sunt asa obosita, dimpotriva, dar timp n-am. Copilul nu mananca regulat, ce sa mai spun de regula celor 3 ore, nici nu doarme mult, trebuie sa si mananc, trebuie sa si am ce sa mananc, sa si curat dupa ce mananc, sa si dorm, sa ma si spal si, chiar daca am dezvoltat o rapiditate uimitoare in a le face pe toate, abia daca reusesc sa ma incadrez.
Sub "presiunea" timpului am inceput de foarte multe ori sa scriu pe blog, dar n-am terminat niciodata. Ar fi mult prea dificil sa reiau toate ideile, sa-mi aduc aminte la ce ma refeream si de ce erau atat de importante acele lucruri pentru mine incat sa merite o postare, incat am sa le copy-paste-uiesc.

Donatia
Vel Pitar a lansat o campanie sociala prin care doneaza o felie de paine pentru fiecare pachet cumparat. Bun, bravo lor! Au marit pretul, dar asta nu e de ajuns. Romanul trebuie impins de la spate, responsabilizat. Ca sa faci intr-adevar o fapta buna, trebuie sa intri pe un site, sa alegi din 3 optiuni unde vrei sa se duca felia de paine de la tine si sa introduci codul. Dar nici atat nu-i de ajuns. Ca felia de paine de la tine sa fie acceptata trebuie sa si confirmi faptul ca vrei s-o donezi, de parca as fi putut sa gresesc intrand pe site-ul respectiv si introducandu-mi numele, e-mail-ul si codul de pe ambalaj. Puteau sa mareasca doar pretul si sa promoveze campania, nu s-o limiteze.

House
Chiar daca nu mai iau anticonceptionale de aproape 2 ani, in jurul orei 8, chiar si acum, imi aduc aminte ca trebuie sa-mi iau pastila. Probabil mult timp voi privi cu nostalgie pe cadranul ceasului ora 1 dupa-amiaza, ora la care incepea House. Nu stiu a cata reluare sau de cate ori am vazut episoadele respective, dar e serialul meu favorit. Nu-l mai dau. Desi am 4 serii pe dvd-uri si-as putea sa ma uit oricand la ele, imi placea sa astept ora 1. Asta imi "rutiniza" viata. E placut sa astepti ceva. Stiu ca, pe langa telurile mari, si probabil greu realizabile, sau poate irealizabile, pe care mi le-am propus, mai sunt niste mici bucurii care imi dau o anumita stare, imi dau macar puterea sa sper ca voi putea atinge vreunul dintre gold-urile propuse pentru viata in general.

Copilul plangacios
Chiar daca ne vrem in democratie, mai sunt institutii care functioneaza dupa aceleasi reguli si care te obliga sa experimentezi anii comunismului. As fi fost in stare ca in luna a 9-a de sarcina, cu contractii si cine stie ce alte dureri, sa stau la o coada interminabila sau sa renunt la acel lucru, doar ca sa nu fiu genul de persoana care se baga in fata si profita de starea ei. N-am fost nevoita sa fac asta pentru ca nu s-au ivit astfel de situatii. De asemenea, as fi in stare si acum, sa stau la coada cu copilul dupa mine, sa-mi las rand si sa fug regulat in masina pentru alaptat. Se pare c-am un copil cu personalitate (adica tupeu) mai puternica decat a mea si-mi deschide usile fara sa mai bata. Dupa foarte mult timp se asfalteaza strada pe care stau. Moment mult asteptat de altfel. Au inceput cu bordurile - picamer, masini asurzitoare, multa poluare de toate felurile. Acum doar nu vreau si strada asfaltata si liniste. S-au miscat destul de repede, ca doar e campanie electorala. Am cedat presiunilor familiei si-am hotarat sa ma duc sa cer un loc de parcare sa am unde sa-l asez pe Falfa, ca poate parcarea nou facuta din fata blocului se va impartii dupa vorbe dupa port. Intai a trebuit sa caut Orizontul. Pentru mine Drumul taberei e doar o zona cu verdeata si 2 cladiri pe care scrie Orizont si Favorit, dar care n-am stiut niciodata unde sunt. Stiam cam incotro sa ma indrept si am oprit fericita cand am gasit o cladire mare, bloncoasa si cenusie pe care scria "Orizont". Nu ma asteptam sa fie atat de usor. Am cautat un birou "in partea cea mai din stanga a complexului", asa cum imi rasunau in minte indicatiile primite. Nu, nici un birou. Poate e mai in spate - si dau un ocol bucatii imense de ciment. Nu, nici acum. Intreb un domn. "Aaa... Nu aici. La Orizont sau la Favorit. Mai incolo 2 statii". Pai aici ce-o fi? Plec. Iarasi pe stanga o cladire mare, patratoasa, dar pe care nu mai scria Orizont. Parchez, imi iau copilul, il legan putin si incep sa imping carutul. Da, asa cum primisem indicatiile, in partea din stanga o sectie de politie si biroul respectiv. Ma gandeam acum cum o sa ajung pana la etajul 1. Super, o rampa. Urc pana la inaltimea parterului, dar pana la 1 nu mai era nici o rampa. Respir, scoica intr-o mana, rotile in alta si urc voioasa pana la etajul 1. Imi fac intrarea cu mare zgomot din cauza rotilor pe care le pusesm jos sa pot deschide usa, dar care mi-au alunecat de pe piciorul cu care le tineam. Inauntru galagie, caldura mare, spatiu ingust, foarte multa lume si cozi mari la fiecare ghiseu. Ma duc sa intreb la unul dintre ele. "Ma scuzati". Nimic. Nu ma aude sau baga nimeni in seama. "Fiti amabila...". Prea multa galagie, prea multa lume intr-un spatiu foarte ingust. Copilul incepe sa planga, doamna de la ghiseul cu pricina isi ridica ochii, eu ridicam si lasam in jos copilul sa-l potolesc, aparand si disparand regulat pe dupa tejghea. "Spuneti". "A, nu stim inca daca sunt locuri publice sau civile, dar faceti o cerere, uitati cererea aici, si o depuneti la registratura". Copilul plangea in continuare, de data asta in carut ca trebuia sa completez cererea si aveam nevoie macar de-o mana. Se ridica doamna lasand imensa coada in asteptare. "Misc eu carutul ca sa puteti dvs. sa completati cererea". "Multumesc". "Aveti copie dupa talon si buletin, da?". "Nu." "A, pai va trebuie copie dupa talon si buletin". "Si exista in cladire un xerox?". "Geta, fa-i doamnei o copie dupa talon si buletin". "Multumesc". Pana am completat cererea, am facut desenul, mi-am marcat virtual locul pe care-l vroiam, a venit xerox-ul, doamna imi tot punea tot felul de intrabari la care n-as fi vrut sa raspund (despre ce dieta am tinut, despre alaptat, nastere etc.) si pentru ca vorbea foarte tare - probabil defect profesional - atragea atentia tuturor celor de la coada lasata in asteptare pentru mine, coada care astepta acum cu nerabdare raspunsurile mele. Am eludat cat am putut, am depus toate cele la registratura, am bagat multumita numarul de inregistrare in portofel, am luat scoica intr-o mana si rotile in alta si-am coborat.

Intr-un sfarsit...

Am gasit o continuare a perioadei Jason Mraz.

Sambata

A fost frumos, aproape ca te-ai fi gandit ca vine primavara. Mult soare, lipsa vant. Asa ca ne-am facut bagajul si-am iesit in cautarea unor raze si a unor cadouri. Cadouri am gasit, dar am trecut pe langa raze (damn, trebuia sa ne fi miscat mai repede). Ne-am dus tinta catre un salon spa pentru unul dintre cadouri. Cum nasosii au ramas sa se plimbe putin prin fata salonului am avut ocazia unei analize in detaliu. De la intrare, de cum am auzit clipocitul clopoteilor, m-a cuprins o stare ciudata. Peste tot lumanari aprinse, lumina sepulcrala, miros de lumanari aprinse si parfum cerat care te duceau cu gandul la un priveghi si un domn zen care vorbea in soapta parca din respect pentru decedat. Toate miscarile pareau gandite si-i lua extrem de mult timp sa le faca, incat pentru un moment scurt (pana s-a apucat sa scrie voucher-ul - 5 cuvinte pe ora, gandind in profunzime fiecare litera pe care urmeaza s-o scrie) am crezut c-are niste probleme de coordonare si echilibru. M-am chinuit cat am putut de mult, facand apel la toate faramele de maturitate din mine, sa nu afisez o atitudine ironica. Nu stiu in ce masura am reusit, dar stiu c-am multumit cu un maaare zambet pe fata. M-am indepartat largind zambetul si mai mult catre ambele colturi ale gurii. Aproape de usa de la intrare, zdranganind alti clopotei cu tonuri inalte, doi domni imbracati in salopete se certau (culmea, tot in soapta) in legatura cu pozitionarea unei kitch-oase si imense pasari impaiate de care atarnau niste clopotei prinsi cu niste snururi rosii. Eh, era nevoie de o prezenta impozanta...

Inainte de-a ajunge acasa, ne-am mai oprit sa impingem putin carutul pe aleile Cismigiului. Desi a trecut foarte mult timp de ultima data cand am trecut pe acolo, aproape nimic nu s-a schimbat (in afara unui loc de joaca reamenajat). Mi s-a parut ciudat ca, desi era intuneric, parcul era destul de aglomerat. Mi-a atras atentia un copil care-i cerea bunicii (presupun) "suzetica". Nu cred ca m-as fi gandit niciodata sa ii spun asa. Mi se pare ca diminutivele complica viata copilului, ca ii va fi mai greu sa inteleaga sensul cuvintelor atat timp cat stie ca masinuta se pune pe criculet ca sa fie facuta panuta. De ce-ai vrea sa minimizezi totul la dimensiunea copilului pentru ca mai apoi sa-ti complici viata? Printre sughiturile prostite ale adultilor in fata unui copil surprinzi cele mai nebanuite diminutive.

Vreau...

...wireless, o vacanta, cofeina, kfc, un panaceu, soare, o vorba buna, macar jumatate de neuron in plus, o canapea...
Mi-am petrecut dimineata (de la o minunata ora matinala) si aproape toata dupa-amiaza dezvoltandu-mi imaginatia. Am dansat, am cantat, m-am balansat pe ritmuri de "Un elefante se balanceaba..." (varianta in romana nu mai dadea rezultate) am citit, am facut minuni aducand la viata o floricica de plus (Nicoleta), am creat complexe dialoguri intre Winnie, Aiurel, Tigrila si Nasosel, am observat puterea absorbanta a salopetei cu ursuleti si-a tricoului meu intr-o secunda neacoperita de pampers... Apoi, bucurandu-ma de liniste, de balansul perfect c-o mica greutate pe piept, de ultima farama de lumina, ceva imi face ochii sa sclipeasca si nu de prea multa incantare. Copilul meu nu e saten, cum m-a lasat destinul sa ma bucur timp de 5 saptamani jumatate, respirand oarecum usurata c-a scapat de povara purtarii unei veritabile capite, de vreme ce restul variantelor erau eliminate, ci roscat.
...vopsea de par, sa conduc, sa merg la cumparaturi, sa dorm 12 ore fara intrerupere...

Inceput

E deja toamna. Iesirile sunt din ce in ce mai limitate de frigul de afara. Macar de-ar ninge...
Printre reprize de leganat - adevarate momente de relaxare -, Bonnisan, mici plansete, scartaieli, delfineli, alaptat si alte preocupari de persoana care sta mult prea mult timp in casa, mi-as dori sa-mi fac putina ordine in gandurile asezate inca anapoda. Aceeasi persoana, cea care sta prea mult timp in casa, n-ar avea prea multe de povestit, dar simte atat de multe...
Zilele trec mult prea repede, ca o linie continua, fara evenimente insa, fara unde... Le recunosc linistea asa cum recunosti o zi de duminica. Spuneam odata "e zgomot si beteala in sangele meu"... (dac-as putea gasi si agendele prin care imi notam micile scapari...)
La inceput toate erau pe fuga, stangace si nu faceau decat sa ma oboseasca pana la extrem. Micile tabieturi nou create, posibil sub presiunea acelei "linii", momente simple in aparenta, speciale in realitate, sunt menite sa-mi creeze acele stari de gratie, perfecte care te imping de la spate. Dozez cafeaua cu foarte mare grija, adaugand cate un varf de lingurita pana cred ca iese acel gust deosebit - tare, dar nu pana la amar, si foarte aromata... O sa le descriu in detaliu pe fiecare dintre ele cand va fi timpul. Deocamdata imi spun bun venit in "blogosfera" si sper la cat mai multe postari (pe care, de altfel, le voi transforma in mici momente speciale).