Prinde orbul...

Ma vad in galeria iluminata perfect, exact cat sa-ti ofere intimitatea de care ai nevoie sa-ti creezi imaginea povestii din spatele fiecarei opere. 

O bancuta pozitionata la distanta optima de tablou, doar cat sa-ti dea posibilitatea sa te abandonezi in fata lui, a artistului, implorandu-i capodopera, cu privirea avida, sa transmita. 

Si ma asez. 

Atmosfera? Am. Atitudine? Am. Dorinta? Cat cuprinde!

"Lant in forma de pata"

 

... ... ...
Mda!

Las-o asa ca merge bine

Eh, cum sa nu-mi placa momentele alea in care ascult timpul cum trece doar pentru mine. Cand aproape ca-mi doresc sa am sonor la aplicatie sa aud fosnetul paginii date, doar asa sa am certitudinea linistii. 

Sau cand ma abandonez in transa clipei cu ritmul bubuindu-mi in casti, fara contact cu realitatea, aia care te zgaltaie aproape inuman: "Mami, fac caca!". 

Cand n-am intrebari in asteptare si explicatii in clipboard. Pentru ca-mi place sa tac, pe cat de mult imi place sa vorbesc. 

Si-atunci, din cand in cand, tintesc cate un ochi de timp sa-l fac sa clipeasca doar pentru mine. Imi pregatesc o lista luuunga cu "nimic de facut" si sper sa-mi permita karma s-o parcurg integral. 

Imediat dupa insusirea primelor minute, cu atitudinea resuscitata, mi se profileaza pe retina scene  de familie ideala, cu valuri de energie pozitiva si fericire crescanda - semn ca lucreaza constiinta si incep sa ma simt vinovata. "Uite ce bine mi-e mie, egoista, iar ei se chinuie chirciti pe scaunelele alea mititele, saracii". 

Imi fuge un gand, apoi toate si eu dupa ele. 

Cu toti dintii la vedere, clipiri dese si bunadispozitie de neclintit, reconstitui echipa si propun timp de album, fiecare cu fila lui. 

Pai vezi tu, nu merge asa, cu cate-o pagina, ca doar n-o rupi si pleci cu ea in lume la completat. Ochii vad, inima cere exact jocul pe care deja l-a ales celalalt. Se tipa ca alternativa gasita e zgomotoasa. Se tipa si mai tare despre plata pentru nedreptate. Aleg ceva impreuna, mai trebuie un jucator. Ar manca ceva, dar nu orice oferi, altceva, ceva ce n-ai. 

Ma vad grabita, ca deh, am o foaie intreaga inceputa de cinci ori. Si-ar vrea pista. E sus. In cutie. Nu ajung la ea. Si ia o zi s-o monteze singuri, mie doar 10 minute. Poate M. ca e mai inalt :D. Vrum, vrum de 2 ori pe buclele circuitului. Mancam ceva, ceva ce-avem. Jucam ceva in trei, ceva in patru, altceva in patru... Sunt buni, ne zbatem sa prindem podiumul. Se hlizeste fiecare pentru cate-o prostioara. E tare dragut, sunt amuzanti. Am mai sta, da' e tarziu si ratam povestea. 

Nota catre mine: cand te gandesti ca cioara e pasare Phoenix, mai suporta vrabia inca jumatate de ora. 

Stiam, stiam mai demult

El la volan, usor pierdut in ganduri. Eu in dreapta, cu-ale mele. Ei in spate dormind: unul mic cu balele scurgandu-i-se printr-un colt de gura, altul si mai mic bine inhamat in scoica.
- Auzi...? ma pomenesc intrebandu-l pe M. fara sa astept vreun raspuns si fara intentie imediata de continuare.
- Ihm!? vine replica automata, inclinand capul aproape imperceptibil, doar cat sa-si orienteze "auzul" inspre mine, pastrand privirea inainte si gandurile acolo, in lumea lui.

Las linistea sa se prelungeasca. Urmaream pierduta desfasurarea tarii pe geamul lateral. Campul golas urla a singuratate, in ton cu vantul pe care-l taia masina. Ciori imense populau cativa copaci cu ramurile umede. Nu era soare. Nu mai fusese de mult soare. Era spre seara sau cel putin parea spre seara. Poate pentru ca nu era soare, poate din cauza ciorilor care-mi baga frigul in carne. Ma trimit la resemnare, la Techirghiol, Herculane, umezeala multa si miros de fum de cos.

- Assaa! cere el revenit explicatii.
Inchid usa gandului melancolic si-mi etalez flash-ul de dinainte.
- Iti dai seama cum o sa fie la noi peste cativa ani cand o sa fie astia mai mari si-o sa-si lipeasca scatoalce printre centuri. Unul cu psp-ul in brate, altul cu alta inventie de moment, amandoi intr-un huiet continuu, tipand din te miri ce, parand ce-i oricum evident si aducand justificari pentru recenta urma rosie lasata celuilalt.

Nu-mi amintesc ce-a spus M., dar imi amintesc ca eram incantata de viziune. Stiu ca aveam zambetul tampit pe care-l mai vad la oamenii fara copii care-mi observa dragastos plozii certandu-se prin public.

Acum n-avem psp sau alte gadget-uri de calatorie, am limitat avanturile fizice prin locul gol dintre ei, am orientat atentia comuna spre muzica, dar n-am scapat de fractiunile acide sau racnetele de dezolare emise spontan, cand luna e pe partea celuilalt sau soarele deranjant orbeste ratiunea aluia mai suparat, cand competitia isi creste potentialul virulent.
Castigam pozitii importante in fiecare nou maraton verbal in care suntem inscrisi by default.
Aspiram la cupa, dar de fiecare data plescaim multumiti la primirea imbratisarilor sau strangerilor de mana ratate venite ca un premiu de consolare.

Parca era innorat atunci

Prima zi si-o poarta mare, cu ambele parti larg deschise, ca la staul in apus. Multe garoafe invelite neglijent in ambalajul vremurilor. Multa lume. Copii ordonati in grupuri tabelare. 

- Uite, aia-i doamna! mi s-a spus; si mi-am mutat privirea in directia spre care indica aratatorul. 

N-am vazut nimic. Erau mai multe doamne acolo. Unele urate, altele nu. Nu mi-a placut niciuna. Mi-era frica. Stiam doar ca de acum e "gata", merg la scoala. 

Ne-au strigat pe noi. Nu stiam care noi, dar multimea crispata din jurul meu s-a miscat si eu in rand cu ea. Am intrat printr-o usa metalica, aproape ruginita sau data cu grund. 

As fi vrut sa mai raman afara sau macar sa am timp de "ramas bun". 

In clasa ne-a repartizat in banci. Eu, a doua banca, la fereastra. Langa mine un baietel mic, carn, roscat si pistruiat. Tilica. E singura amintire pe care o am legata de el. Parca l-am vazut o singura data, atunci, in prima zi. 

M-am asezat. Doamna in fata. In mijloc. Mi s-a parut ciolanoasa, carnoasa, poate grasa, si nefiresc rujata. Si asa mi-a ramas intiparita. Tot acolo, in mijloc, exigent arcuita, cu mainile la spate, presand exagerat un ciot de creta, cu rujul rosu mancat pana la jumatatea buzelor. 

Imi amintesc vocea, inflexiunile,  greselile din caiete incercuite cu cerneala rosie si corecturile de-o caligrafie impecabila. Mi-ar fi placut sa scriu si eu asa frumos. 

Nu trece nicio unda calda prin ceata lasata. Pastrez sentimentul primei imagini, a portilor larg deschise ca o invitatie la priveghi. 

Corijenti la purtare

De unde a invatat C. sa scuipe in semn de revolta, nu stiu, dar scuipa. Cand se simte grav nedreptatit elibereaza spontan toata saliva de care dispune, imprastiind fara forta o multitudine de bule mici, de cele mai multe ori partea cea mai consistenta ajungand la capatul barbiei dupa o prelingere lina. Gestul e urmat de-o stergere cu dosul palmei, venita ca un punct pe i, pentru dublarea sustinerii motivelor care au condus initial la alegerea modului asta de exprimare.

Il mai scuipa pe frati-su cateodata, cand i se parea ca-i in dezavantaj, iar el sigur nu mai are nicio sansa in a-i inchide gura celuilalt altfel decat printr-o stropeala plina de nemultumire, starnind astfel o avalansa de replici umede venite din toate partile.

Mai explicat, mai gesticulat, mai in gluma sau ironic timpul a trecut si furia flescaita a fost depasita.

Pana intr-o zi cand, la plecarea din gradinita, imi sopteste educatoarea uimita ca al meu ingeras a scuipat-o pe doamna de engleza. Am schimonosit un fel de "Ups, nasol! Si acum...?" si-am tacut. Am iesit dupa copilul meu care fredona ca floricica pe treptele de la intrare. Nu i-am spus nimic despre asta tot drumul. Nu c-as fi urmarit in secret vreo strategie, ci pentru ca habar n-aveam ce si cum sa spun.

Dupa cateva jonglerii cu sentimente contradictorii decid ca-i momentul sa ma las purtata de orice-o veni si-l intreb prividu-l senina in ochi:

- Si, te-ai distrat azi?

- Nu, vine scurt si ascutit raspunsul.

- Te-a suparat cineva! spun intarind certitudinea din glas cu o miscare aprobatorie din cap.

- Nu vreau sa spun c-o sa te superi pe mine!

Bosumflarea si bratele incrucisate, nelipsite in momentele de slabiciune, indica strident spre musca de pe caciula.

- Impreuna poate rezolvam ceva. Asa iti bati capu' singur.

Si parca asteptand declicul, eliberat, imi varsa tot.

Pe scurt, a fost intrebat ceva, el n-a stiut, i s-a spus "rusine!", iar el a scuipat-o.

Cateva secunde, prelungite anormal de blocajul meu, copilul imi cauta reactia. Acelasi "si acum?" era pe orice rid.

Pe de-o parte acuz manifestarea grobiana a plodului, pe de alta pe cea nepotrivita a doamnei si ma bucur ca el si-a aratat intr-un fel, brut, asa cum a stiut el, indignarea.

L-am inteles. M-a inteles si el cand i-am spus ce cred, dar n-a fost incantat de asumarea publica prin redeschiderea subiectului pentru clarificari in trei. A inteles si doamna cand i-am povestit ca noi nu sustinem curentul "rusinii" si ca invatam lucruri pentru noi, nu sa evitam situatii rusinoase. (Sigur, poate invatam ceva de-aici sa evitam stanjeneala momentului in care explic savant scuipatul directionat a lu' fii-miu).

Toata lumea si-a admis greseala, si-a cerut scuze si-am trecut mai departe cu totii impacati cu ceilalti, oarecum cu noi insine.

De atunci pastreaza scuipatul doar pentru el si doar acasa. Cum dam noi cate-o injuratura cand ne macina neputinta, cand nu iese, cand ratam, cand suntem furiosi. El da cu pasiune niste stropi pe podea.