Memento

Cum mi-am baut ceaiul de dimineata, ca un pensionar, cu ochii pe fereastra, urmarindu-l pe M. cum isi dezgroaba masina de sub zapada, mi-am adus aminte de cazematele pe care le faceam in fata blocului cand eram mica, in care ne adaposteam cu totii ingramadindu-ne unii in altii, de gramezile de zapada sprijinite de garduri sau copaci pentru a ne face derdelusuri, de urmele de rugina lasate, la prima zapada, de sania mea intarita cu talpici de metal, de serile in care patinam cu sor-mea in fata blocului si ne dadeam aere de patinatoare talentate, care mai de care cu picioarele pe sus si-n incercari nereusite de piruete artistice, de cum am adormit amandoua sub o patura, rupte de oboseala si frig, undeva pe munte, intr-o escaladare inconstienta a parintilor nostri, de momentele in care mergeam cu mama si tata la patinoarul adevarat si ceaiul de acolo mi se parea cel mai bun din lume, cu siguranta mai bun decat asta, cu certitudine mai bun decat oricare, c-avea iz de copilarie. Si-am pus punct ca ma simteam ca-n "Toamna patriarhului" cand citeam o fraza de 2 pagini.

Let it snow

Si prima zapada a atins minunatul de fin obraz al lui V. Cu toata garderoba dupa noi si cu V. indesat bine in marsupiu, am iesit afara. Proaspat mancat si dormit era momentul prielnic din zi pentru o plimbare. Lipaim pe scari, toate bune. Salutam vecinii, toate bune. Iesim din scara, minunat. Stam putin in fata scarii sa se obisnuiasca cu frigul, extraordinar. Facem cativa pasi spre Falfaila, ninge putin, zapada ii atinge fata, clipeste des, din ce in ce mai des, se mira de copaci si izbucneste... Trag marsupiul mai inspre mine, imi fac mana cozoroc deasupra fruntii mici si... liniste. Revine mirat la copaci, cu genele umede de la zapada si plans. I-l prezint pe Falfa, ii povestesc istoria lui si plecam mai departe. Ne aventuram pe "bulevard", sa cautam cartea de povesti de la Jurnalul. Lume multa, vanzatori ambunati, galagie, ranjeste la fiecare pe rand si e din ce in ce mai mirat de tot ce se intampla in jurul lui. Iar gura casca dupa copaci. Statea nemiscat, aproape nerespirand sa absoarba cat mai mult, doar doar sa nu scape ceva. Si rade in hohote cand trecem pe langa bodega de unde rasunau manele. Acum cum ii explici unui copil de aproape 3 luni ca "sexy cu euro in minijup" nu e frumos de fredonat? A mai descoperit putin din lume in cateva ocoale, pe cateva strazi pe care le-am considerat mai fun, am luat cartea, am facut o rezervare la farmacie de Galafor c-am plecat ca o floricica doar cu 16 lei in buzunar si ne-am indreptat catre casa. Avea nasul si obrajii rosii de la frig, dar era numai o gingie. Spre casa il luase amorteala, iar cand am intrat in scara, si-a dat de caldura, motaia ca un pui de rata.

27 minute zbuciumate

Ninge cu fulgi mari, frumos. Nu-mi doresc decat sa ninga asa si de Craciun, atunci cand o sa fie familia completa, sa ma zbat cu nametii cand iesim sa ne bocane vantul si zapada in fata. Semilumina din camera ma tine la curent cu vremea si ma face sa iau si mai tare laptop-ul in brate si sa ma bucur si mai mult de caldura lui. Eu in balansoarul meu, copilul intr-al lui si fiecare in alt ritm se bucura de dupa-amiaza. Liniste, doar muzica lui V., dar e un fundal minunat. Mai spicuiesc putin din viata altora citind bloguri si articole. Mai comentez pe mess, mai raspund la un mail... Si ma afund mai tare in balansoar, ma clatin mai lent, mai sorb putin din ceai, mai scriu ceva, mai citesc un rand... Si-ntr-o secunda buuuurrrrrrr.... Prima reactie "Ce naiba e asta???". A doua reactie "Ce naiba e asta???". Vibra podeaua si sufletul si-mi zumzaia creierul din cauza unui zgomot foarte puternic parca de picamer, parca de langa mine... Parca incerca cineva sa intre in camera si-mi "percuta" sustinerea. A treia reactie "Astia trezesc copilul". Desi eu abia daca-mi auzeam gandurile, V. dormea in continuare. Doar o mica tresarire l-a facut sa-si ridice mainile in semn de "stati putin" si sa-si labarteze degetele ca pentru a si le intinde, asa cum te intinzi cand vrei sa-ti pui oasele la punct, sa te asezi mai bine. Cu momentul stricat, incerc sa-mi regasesc din nou linistea, macar interioara si starea perfecta sa citesc in continuare... Hm... Mai incerc putin... Nop. Si-am plecat sa curat de zapada tavita de mancare pentru porumbei ca-mi bateau saracii de mult in geam, dar nu m-am deranjat.

Unde e ciocolata?

Imi plac reclamele. Unele ma binedispun, altele ma scot din sarite, dar tot ma uit la ele comentand cu pofta: "Urasc reclama asta". Totusi nu inteleg unde-au disparut reclamele la ciocolata. Unde sunt reclamele care te faceau sa te afunzi intr-un fotoliu, cu genunchii la piept? Unde sunt cele care te faceau sa-ti treci varful degetelor peste blocul catifelat sau macar sa-ti inchipui senzatia de finete extrema la atingere? Unde sunt cele care trezeau sute de senzatii? Unde sunt cele care te faceau intr-adevar sa vrei sa simti dulceata doar un pic amaruie pe buze? Unde sunt cele care-i faceau imaginea? Nu mai sunt. Au ramas doar replicile seci dintr-o reclama veche la Milka. Si atat. Am inteles de ce si-au pierdut inspiratia si sentimentele cei de la Cosmote, dar ciocolata a pierdut tot.

Cantece de leagan mobile

Citesc cu sete toate postarile altor mame de parca de acolo urmeaza sa aflu cum va reactiona sau cum se va comporta V. peste o zi, saptamana sau luna. Am uitat de individualitate. Vroiam sa stiu daca copiii lor dorm ziua, altundeva decat in bratele lor, cautand sa gasesc ponturi pentru a avea macar o ora pe zi libera. Vreau sa-l obisnuiesc sa nu-l deranjeze zgomotele normale atunci cand doarme, dar, din disperare, dupa ce-l adormem zdravan in balansoar si-l puneam la el in pat, aveam tendinta sa ma misc in varful picioarelor, cat mai usor doar ca sa nu-l trezesc, pentru a ne bucura, fiecare cu bucuriile lui separat, de cele 10-15 minute pe care le aveam la dispozitie. Si uite asa mi-am dezvoltat o capacitate deosebita de-a auzi orice zgomot pe care inainte nu-l sesizam sau caruia nu-i dadeam importanta. Parchetul scartaie pe alocuri, toti botosii sau papucii mei lipaie pe el, patul scartaie, usa de la baie scartaie, pana si hota a inceput sa scartaie (initial credeam ca-i laptopul partii masculine a familiei adulte - sa-i spunem M.- c-a mai avut un laptop care scartaia si mi se parea incredibil ca o hota sa scartaie). Apoi i-am luat swing. Si de doua zile doarme sanatos la pranz. In speranta ca minunile dureaza, mi-am reluat sirul de zgomote normale fara sa ma mai preocupe asta foarte mult.
Mai aveam marea problema cu iesitul afara. Cum ajungea in carut si se simtea singur incepea sa planga. Apoi am descoperit marsupiul. Si-acum mergem ca doua gaste linistite si impacate, fara granita de timp, pentru ca marsupiul permite si alaptarea din mers.
"Si-au trait fericiti pana la adanci batraneti."

On and on and on...

Se pare ca lumea simte nevoia de-a ma responsabiliza. Ceva din mine cere involuntar sfaturi acolo unde nu trebuie. Pe majoritatea nu le vreau si ma enervez cand le primesc. Nu sunt o persoana timida si daca vreau sa stiu ceva, intreb. De multe ori accept sfaturi si-mi accept greselile, dar numai atunci cand indrumarile vin de la persoanele care, in conceptia mea, au facut bine ce-au facut si in ale caror vorbe am incredere. Desi am 26 ani (si spun asta c-o mare tristete in... litere) ma simt in preajma "binevoitorilor" o iresponsabila de 17 care-a trantit un copil din flori si care cu siguranta are nevoie de suport pentru a-l putea indrepta pe calea cea buna. Tip cu furie (de fiecare data in gand) "Cred ca eu stiu cel mai bine ce, cum, cat si cand trebuie sa fac asta". Si pocnesc din biciul privirii si arunc flacari pe nari, dar... Ma scot din minti replicile de genul "copilului meu i-am dat... si i-am facut... si n-a mai patit nimic". A avut noroc! "Eh, n-a avut carusel sau balansoar si s-a facut mare". Astea erau vremurile. Sunt genul acela de persoane care considera ca si-au crescut exemplar copilul si nimic nu se poate abate de la linia dreapta si limitata a educatiei oferite de ei. Fiecare stie mult mai multe decat tine. "Cum, nu bei lapte?". "Nu, ca e alergic". "Dar laptele e cel mai bun cand alaptezi.". "Bine.". "Lasa-l sa planga si nu-l mai lua atat in brate ca se invata asa" ... Si tot asa... Sunt unii oameni care doar spun, dar sunt altii care parca-ti impun si te si privesc dezaprobator ("Nu bea lapte"). Si ma simt un emoticon care se da cu capul de zid de nervi si neputinta, ca i se ivesc astfel de oameni prin preajma si nu sunt muti si nu pot sa raspund cu prea multe ca nu-i frumos...
Vreau sa-mi cresc copilul asa cum imi permite scoarta, cum stiu, cum pot, cum consider ca-i mai bine, so... GO AWAY!!!

De ce mi-am facut blog

Pentru ca vroiam sa stiu atat de multe in timpul sarcinii si n-am gasit mai nimic. Pentru ca aveam nevoie sa stiu in fiecare saptamana mult mai multe decat gaseam pe net, in reviste sau carti. Pentru ca vroiam sa stiu daca fiecare intepatura, durere, contractie, bataie de inima e normala pentru saptamana respectiva si pentru ca vroiam sa stiu de la altii lucrurile astea. Pentru ca vroiam sa tin minte fiecare emotie, fie ea pozitiva sau nu. Pentru ca simteam nevoia sa impartasesc tuturor experienta mea, crezand ca ar putea fi interesat cineva de ceea ce mi se intampla. Au trebuit sa ma impinga de la spate alte emotii pentru a-mi face intr-un sfarsit blog. Acum nu mai stiu daca scriu pentru mine sau si pentru altii, daca vreau sa-mi dezvolt sentimentele in fraze, sa le aprofundez sau doar sa am o ocupatie challenging si fun. Acum ma plang, ma bucur, ma entuziasmez. Acum scriu ca majoritatea personajelelor plusate sau plastifiate din jurul lui V. au nume de masini de cusut, ca vechiul carusel cu piticii e preferatul lui pentru ca e mai strident fonic si vizual, mai rapid si mai vesel, ca e un copil minunat care nu doarme ziua decat in brate la mine, eventual in balansoar si care noaptea doarme bustean indiferent de ce-l doare, ca atunci cand plange e clar ca-i e foame, ca simt nevoia sa memorez fiecare clipa de frica sa nu cumva sa treaca ceva pe langa mine, iar pozele, filmele sau memoria mea modesta nu-mi sunt de ajuns.

Am fugit

M-am refugiat intr-o camera separata, cu laptop-ul in brate, lasand baietii sa-si faca de cap c-o luna si 4 stelute colorate atasate de-un cerc.
Se pare ca scriu foarte rar pe blog. Ma gandeam zilele trecute, cand ma puneam in tema cu ce-au mai scris altii, ca nu sunt singura, ca nici ceilalti n-au chef / timp suficient sa debiteze in scris. Azi toata lumea are posturi noi si devine frustrant (mi s-a mai intamplat asta).
Care e treaba cu cititul? Cum trec din blog in blog, dau peste tot de carti, carti si iar carti. Toata lumea trebuie sa aiba un post despre carti, citit, regrete legate de perioada maxima de placere pentru citit. Trebuie sa intru si eu in trend si sa urmez must-urile. Am problema majora a omului care cauta relaxarea in carti - am prea multe incepute. Pana si eu as fi tentata sa spun ca poate caut prea multa relaxare, dar se pare ca doar n-am gasit cartea potrivita. De mult i-am transmis mamei sa-mi gaseasca "Calea Victoriei" prin teancurile bibliotecii ei. Vroiam sa merg la sigur de data asta. Sa citesc ce stiu ca mi-a placut, sa retraiesc diversele stari prin care-am trecut citind fiecare carte. Era o vreme in care traiam la maxim fiecare cuvant, paginile erau mari universuri, o vreme cand am tresarit si-am aruncat cartea din mana cand, in timpul atacului Atlantei din "Pe aripile vantului", a intrat cineva in camera in care citeam. Unde e linistea acelor clipe? As vrea s-o regasesc parcurgand aceiasi pasi de atunci. Cu siguranta, nu voi putea ridica intensitatea sentimentelor la acelasi rang, dar macar amintirea simtirii lor ma va apropia de aceeasi stare.
Am prostul obicei de-a ma informa strict despre ceea ce ma intereseaza. Da, suna logic :). Vroiam sa spun ca, dintr-o carte dedicata mamelor cu copii intre 0-n ani, citesc pana la varsta de 3 luni a copilului, atat cat ma intereseaza. Vad ce fac pe urma. Poate o sa-mi gasesc raspunsurile in alta parte sau poate o sa continuu cartea... Astfel, nu sunt deloc informata si sunt mereu luata pe nepregatite. Am gasit astazi destul de interesant punctul de vedere al Anei Savin. A justificat orice, nu doar pentru ca asa considera ea, ci din punct de vedere al statisticilor, cercetarilor facute, experientei ei si-a altora. Nu sunt in masura sa spun ca este sau nu cea mai buna, adevarata sau completa carte. Poate ca-mi place pentru ca raspunde intrebarilor exact asa cum imi doream, poate ca are o logica apropiata de a mea sau poate una pe care mi-e usor s-o accept.