"Wild young hearts" la maaaxiiim

Radical din neuron

Acelasi copil ciunt care si-a trait jumatate de inceputuri in comunism, acelasi care-a mancat un biscuite Mirela gasit in fata scarii, imnuiat de ploaie si care a crezut c-a fost cel mai bun biscuite pe care l-a mancat vreodata, acelasi care credea pana la o varsta destul de inaintata (comparativ cu precocitatea copiilor de azi) ca kiwi e o specie mai deosebita de cartof... acelasi copil de atunci continua sa creada ca unele lucruri nu sunt pentru toata lumea.
La fel cum atunci dupa ce-am mancat pentru prima oara kiwi, imi atragea atentia in orice conversatie, pe orice taraba, carte sau oriunde as fi vazut, la fel si in prezent am cate-o fixatie pentru cate un lucru si-mi ramane intiparit in minte, observandu-l involuntar pe oriunde.
In ultima vreme am dat intamplator peste nu stiu cate articole in care se scria despre radicalii liberi, am trecut peste emisiuni care discutau despre asta, mi-au atras atentia cateva discutii pe tema asta. Si peste tot am dat peste aceeasi simplitate in scriere sau vorbire, ca si cum ar fi ceva banal ("eh, radicalii liberi"), fara substrat, accesibil tuturor.
Si poate-as fi trecut cu vederea si-n ceva timp mi-as fi luat gandul de la radicalii liberi care consider ca nu pot face subiectul unei conversatii de masa, tocmai pentru ca sunt doar radicali liberi, ceva rau si atat, daca n-as fi auzit azi, in parc, 2 veritabile pitzi dezbatand subiectul, zornaindu-si in gesticulari bratarile groase, printre alte cateva propozitii despre "toalele" impaietate pe care si le-au luat lately. Si mi-am spus ca sigur stiu ce-nseamna "liber", dar m-am intrebat daca stiu ce-i radicalul pe care l-au insiruit, alaturi de alte 3 duzine, cu respiratia inca mirosind a seminte...

Foloseam o expresie ironica la adresa unei situatii asemanatoare, dar pe alta tema: "Dar despre situatia politica din Romania ce parere ai?"...

Mofturi

Daca pana acum eram tare linistita in privinta mancarii aproape adevarate pe care o manca V., care parea sa nu se mai sature dintr-o cantitate decenta de piure, acum am ajuns sa ma bucur pentru 5 lingurite perfecte si sa bifez masa respectiva doar cu atat. De saturat nu se satura ca cerseste lapte si de fiecare data bea pe nerasuflate aceeasi cantitate pe care-o bea in mod obisnuit, respectiv 120-150 ml, dar isi sigileaza buzele cand vede in apropierea gurii o lingurita. Si astfel, in timp ce alti copii progreseaza crescand treptat numarul de mese si cantitatea lor, V. regreseaza reducand substantial numarul linguritelor, lungind ineficient timpul alocat unei mese si crestand numarul biberoanelor. Branza am scos-o de tot pentru ca n-o suporta, iaurtul il mananca doar cu cereale, cu nimic altceva, diversitatea de fructe s-a minimizat, ramanand doar bananele, perele si merele, mere pe care am ajuns sa i le coc pentru a le baga in seama, iar carnea trebuie sa fie in cantitate redusa si maruntita foarte fin sa n-o simta. Banana si spanacul raman netulburate in topul preferintelor. Azi incerc si niste orez.
Inainte de fiecare lingurita isi ascute dintii scartaindu-i unii pe altii si scotand niste zgomote care-mi fac pielea ca de gaina. In fractiunea de secunda in care inchid ochii pentru a clipi, el e cu mana in castron. De cele mai multe ori reusesc sa-l tin mai departe sau sa fiu mai rapida ca el, dar atunci cand il prinde ori il las pe el sa manance impreuna cu tot ce-i in jurul lui, ori trebuie clar schimbat din cap pana in picioare, dar nu mai e nevoie sa spal si faianta din jur.
Si tocmai cand ma descurcam atat de bine incat aproape renuntasem la baveta.

Actul II

Si uite unde-am ajuns de la lancezelile din fiecare week-end, cand nu mai stiam pe unde sa ne latim, sa ne-ntindem ca plosnitele c-o farama de soare in ochi sau conservandu-ne energia si traind bazal cu miscari limitate. Cum ne ingrozeam cand vedeam forfota creata de parinti in jurul unui copil. Noi, cei care zaceam, refacandu-ne lent dupa fiecare saptamana, respirand de multe ori aerul unei singure camere 2 zile la rand... Si ne placea. Mi-e dor de momentele alea, dar nu le-as vrea in schimbul unei clipe fara V. Acum linistea noastra e linistea copilului nostru. Si-n fiecare minut alergam dupa linistea asta, cateodata tinandu-ne de genunchii care ne scartaie de efort, altadata nesimtind oboseala care s-a infasurat in jurul maduvei. Si tot timpul e ceva fun / not so fun de facut.
Azi l-am tarat pe V. toata ziua dupa mine: la agentie, la banca, la cec etc., iar seara i-am scarpinat chelia, aranjandu-i cele cateva fire de par intr-o parte si i l-am zdranganit bine pe Mickey deasupra obiectivului doamnei de la biroul de pasapoarte. Doamna draguta, cu experienta, l-a incadrat perfect, iar peste 2 saptamani V. va avea al doilea lui act. Dar pana am ajuns la doamna a trebuit ca M. sa-i arate de multe ori lui V. centrul orasului, iar eu sa ma inghesui cu zeci de copii muciosi cu rabdarea depasita intr-o camera cu geamuri mari, dar inchise, mult prea mica pentru cele peste 200 de persoane care se calcau pe picioare in randurile formate anapoda. Nu stiai unde e coada, cine e ultima persoana, la care dintre ghisee se sta la rand... Nu stiam dac-a tusit cel din fata mea sau copilul care ma tragea cu disperare de par de 5 minute. Nu stiam dac-o sa plec de acolo doar c-o raceala, cu 5 tulpini exagerat de virulente sau dac-o sa mai reusesc sa plec. Dar am plecat, si-am plecat toti 3, pe propriile picioare, dupa vreo 3-4 ore, mult dupa terminarea programului, dupa ce-au inceput sa rupa randurile si sa distribuie si pe la alte ghisee, cand vroiau sa plece si-au trebuit sa se organizeze. Sper ca la eliberari sa mearga mai repede.

NU!!!

Nu, nu ma voi duce la miting, desi ma revoltata peste masura si as arunca si caruciorul in orice institutie sau persoana care reprezinta statul, nu numai cu pampersi plini de mizerii spacluite de la fundul lui V. Nu, nu vreau sa-mi car copilul in mijlocul unei multimi revoltate care va fi impinsa peste limite de niste jandarmi disperati care vor ridica amenintator bastoanele in aer, in mijlocul unei multimi care nu va mai tine cont de nimic.
Scot furibunda flacari pe nas si caut alte solutii decat sa-mi cer drepturile urland si scandand groteste in fata unor usi si urechi inchise.
Nici nu vreau sa ma intreb cum as putea sa ma descurc cu 600 lei cand doar laptele costa aproape 800, si nu pentru ca asa vreau eu sau pentru ca asa am considerat, ca daca e mai scump e mai bun, ci pentru ca asa trebuie, cel putin pentru moment.
Nu, nu vreau sa-mi cresc copilul din auzite, vreau sa-l vad eu cazand incercand sa faca primii pasi, eu sa fiu cea care-l ia in brate atunci cand plange, eu sa fiu cea care-l alinta atunci cand e binedispus...

Lately...

Am sarit din site in site pentru a gasi cea mai buna oferta de vacanta. Si mi-a luat mult timp... Am schimbat datele, vreo 4 tari ca posibile destinatii, am ametit reprezentatii agentiilor si pe ultima suta de metri am ajuns intr-o vila, usor inspaimantata de cei multi km pe care-ar trebui sa-i parcurgem cu V. in scaun de masina.

Dar V. e deja mare. S-a autointarcat; treptat, ajutat de cei 4 dinti ascutiti pe care-i infige puternic cu fiecare ocazie, in orice, mai ales daca de acolo curge lapte. De 2 zile am abandonat complet lupta, iar acum roade si incearca sa gaureasca doar siliconul tetinelor. Oricum s-au dus de mult diminetile noastre linistite in care V. sugea, se satura si dormea impreuna cu mine pana la ore rusinoase apropiate de pranz. Dupa o ora de sperante incepea miorlaiala "Mami, mi-e foame. Da' eu nu primesc nimic?", biberonul, iar apoi motaiala mea printre fluturasi sau omizi zburate in cap, maini bagate in ochi, picioare in stomac si altele, asa cum veneau, necenzurate, in toata puterea lor, in rotirile lui V. in "alergarea" dupa jucariile aruncate cat mai departe posibil.

Isi tine singur biberonul de mult, dar acum si-l si duce la gura singur, se joaca, iar suge, rade la el, se invarte de pe-o parte pe alta fara sa intrerupa suptul, mutand si biberonul. Astept sa-si puna singur capacul dupa ce termina si sa nu-l mai trosneasca de primul perete cand se plictiseste de mancat.

Se ridica viteaz in patru labe, cu gatul inainte, da din fund cateva secunde, dupa care continua in aceeasi pozitie, dar cu capul infipt in saltea mormaindu-si nemultumirea, pentru ca peste cateva zeci de secunde sa se arunce extenuat pe burta.

S-au mai sters mesele de lapte de pe lista si le-a luat locul mancarea propriu-zisa care-i deseori infulecata cu pofta in proportii potrivite gastelor la ingrasat. Ieri am trecut cu mandrie pe lista un aliment nou, temutul si presupusul periculos iaurt. Nu s-a umflat, n-a facut bube. Aman de fiecare data introducerea unui aliment nou, cu potential alergogen pentru el, dar in cele din urma, cand trebuie sa i-l dau ii indrept tahicardic lingurita spre gura, ezit putin si hap, "bravo, mami, o lingurita perfecta". Primesc privirea de scarba ca pentru fiecare prim contact cu mancarea, indiferent ca-i ceva nou sau nu, hap o alta lingurita si zambetele si bataile in masa caracteristice... In urma "linguritei perfecte" pline de ceva nou, urmaresc paranoic urechiile, mainile, picioarele, le studiez cu atentie, le pipai, le verific grosimea, sa nu cumva sa le gasesc umflate asa cum le-am gasit in trecut, in acel moment "zero".

In continuare ma intreb cum fac alti parinti sa-si tina copiii in carucioare. Sunt invidioasa pe mamele care citesc pe bancile din parc, absente la tot ce se intampla in jur, aruncand din cand in cand cate-un ochi in caruciorul pe care-l misca continuu cu piciorul. V. nici acum nu sta in carut. Intr-adevar sta mai mult decat in trecut, dar din cand in cand ii mai schimb jucaria, il mai iau in brate, ii mai dau sa manance, ii mai schimb pozitia si iar il pun in carut. Cateodata mai adoarme afara, dar asta se intampla atat de rar si dureaza atat de putin, incat nu merita mentionat.

In asteptarea castronului cu mancare, ca moment fun, mai suge cate-o felie de portocala. O ia de la ambele capete, se stramba, chiuie, iar o suge, o tranteste de masa, o mai invarte putin, o muta dintr-o mana in alta si intr-un sfarsit o lipeste puternic de gresie.

Cum cu ceaiul nu prea se omoara, m-am chinuit mult sa-l fac sa bea apa si intr-un sfarsit am reusit. Intre mese mai tocane, nu foarte incantat, cateva zeci de ml de apa.

Il recunoaste pe Mickey si rata lui favorita (cea roz, evident). Ii fixeaza cu privirea atunci cand e intrebat unde sunt.

Eu de cand m-am "detasat" de V. traiesc cu Snickers, fistic si iaurturi cu fructe. Astept cu nerabdare concediul de la inceputul lui iunie. Primesc cu stoicism ultimele "ticaituri" ale varstei de 26 ani.