"Cand iubim"

"tu cobori scarile altfel

mai intai pui un picior

apoi celalalt picior

apoi din nou

primul picior

tu te asezi pe scaun in felul tau

mai intai il tragi de sub masa

apoi iti asezi un pic fusta

in ambele parti

si te asezi 

tu bei ceaiul ca nimeni altcineva

iei ceasca de ceai cu ambele maini

o apropii de gura

sufli usor, iei o sorbitura mica

apoi incă una, mai mare

tu respiri diferit

intai iti dilatezi imperceptibil narile

apoi iti umfli usor pieptul,

iti comprimi plamanii

si elimini aerul

tu taci altfel

mai intai clipesti,

dupa care iti tii buzele usor,

dar usor intredeschise

si clipesti din nou."

                                     (Ivcelnaiv) :)

Dupa ce, la o saptamana, intoarcerile incordate, dar rapide, ale lui C. socau audienta neuronului meu micut, care-a masurat un timp relaxat pana la prima intoarcere a lui V., au fost sterse complet din lista realizarilor de elita bebeluseasca, fara sa-mi dau seama ca, la un moment dat, rasucirile au incetat sau n-au mai fost de interes si-ar fi de pus la rebifat. Dar azi, cu narile dilatate, zona sprancenelor inrosita, pampers motorizat, ochii usor umeziti, bale insirate ici si colo sau lasand dare groase pe obrazul stang, nestiind incotro sa se duca de la atat ba-ntr-o parte, ba pe spate din nou, C. a re-reusit miscarea. "Ta-naaa", spun eu vadit impresionata si primesc un zambet mare, limpede, perfect relaxat, satisfacut. Si nu mai ai ce sa mai spui atunci . Te bucuri si tu si raspunzi, poate cu aceeasi claritate...

Telegrafic

( Si imi spun pentru ultima data sa nu mai folosesc cuvantul asta. Niciodata nu mi-au placut telegramele pe care le primeam de pe la rude. N-am inteles de ce trebuie sa am confirmarea faptului ca ei sunt oriunde altundeva decat acasa si nici de ce trebuie sa-mi trimita acele "salutari" eufemistice, insotite de cele mai oribile imagini de statiuni. Si toate sunau asa... a retras, sters, a gol, a istorie seaca, sunau a pustiu. Nu-mi aduc aminte daca as fi vrut sa merg si eu in Baile Olanesti sau doar erau strugurii mult prea acri, dar oricum stiu c-o luam ca pe-o lauda rautacioasa. Si asta e singurul meu gand cand vine vorba de telegrame.)

Adica, pe scurt: "Baieti, trezirea c-a venit mosul!!!"

 P.S. catre gasca mica: Tu poti sa mai dormi putin pana gasim un nou loc pentru leagan ;).

Butonul de share

De departe V. e un copil cuminte. De aproape nu e usa de biserica, dar cum imi simt puternic momentele slabe si nici cu rabdarea nu stau prea bine in unele momente, accept si cred in varianta indepartata. Pe ici, pe colo sunt unele lucruri pe care stiu ca le-am gresit, lucruri pe care le-am putut indrepta dupa ce trecerea unei scurte perioade de timp i-a / mi-a crescut increzator cooperarea. Dar e al dracului de greu sa fii parinte atunci cand stii ca pe undeva, habar n-ai pe unde, ai ratat, ai scapat ceva mare si grav cu vederea, si nu gasesti sub nici o forma vreo modalitate prin care-ai putea macar sa vezi o sansa de usurare a apasarii. Si parca respir c-un nod in gat cand vad teroarea lui la incercarile stangace de socializare ale unor copii din jurul lor. Cu greu accepta o apropiere, in cine stie ce conditii de aliniere a planetelor, ca vreo alta legatura n-am vazut niciodata. Si asa-mi fierbe sangele cand sunt impunsa cu cea mai ascutita si zgomotoasa sulita sa plec din casele in care exista un copil...

Acasa. Acasa e bine. Acasa e teritoriul lui. V. paseste spre frontiere noi alalaturi de C. E extrem de responsabil cand e in preajma lui. E atent in sariturile lui anapoda sa nu-l loveasca, se suie pe marginea patutului sa nu mai planga pana ajung eu la el, nu rateaza nici o ocazie sa-l tina de mana sau sa-i dea vreun "pup". Si-asa-mi stralucesc ochii cand ii vad. Si-asa-mi tresare inima cand vad bucuria lui C., manifestata in orice muschi pe care si-l poate controla, la vederea lui V. sau a vreunei jucarii noi pe care i-o dau. O ia stramb, asa cum apuca, fara pic de precizie, fara control prea bun asupra degetelor, fataindu-se in miscarea ritmata a picioarelor aruncate tetanic din sold. Si asa clocotesc cand cateodata, inca rar, nimbul de salbaticie il face pe V. sa-i smulga mica incantare lui C., incremenindu-l printr-un "NU" tipat cu toate corzile.

Si-as vrea sa am cuvinte sa explic si-n alte moduri decat in cele in care am explicat deja ce inseamna butonul ala de share.

"What is up with you?"

Cateodata V. mananca singur. Aproape singur. Impreuna cu faianta, gresia, geamul, masa, hainele de pe el si cam tot ce e prin jur.

Cateodata se simte murdar si cere sa faca baie. Adica sa scape de jeg si dara de miros care-l urmareste, dar si sa diversifice gama de jucarii cu cele de baie si sa-si extinda locul de joaca.

Cateodata V. isi aduna jucariile. Intelege ca nu va primi altele decat dupa ce sunt stranse cele deja imprastiate sau se va tavali iremediabil cu jale si scuipat intr-o balta de lacrimi.

Intotdeauna V. se culca singur seara, in patul lui cel nou si mare, ca pentru baieti mari, in care poate sa se lateasca cat il tin articulatiile. Intotdeauna trebuie sa fie muzica atunci cand V. se culca singur in patul lui cel nou si mare. V. are preferinte printre melodiile pe care le asculta. Unele nu i-au placut si-atunci cu timpul au fost sterse din lista, unele ii plac foarte mult si-l energizeaza, iar asta nu le face potrivite pentru somn, unele sunt lente si contin cuvinte cheie ca "somn", "adormit" care-i aduc aminte motivele pentru care se afla sigur, pe intuneric, in patul lui cel nou si mare. De altele s-a plictisit si striga dupa noi fara oprire pana se gaseste cineva care sa-i dea un skip. De multe s-a plictisit. Aproape de toate. Si cum muzica nu-l mai acapareaza in totalitate, vizitele noastre catre dormitorul lui se indesesc pe zi ce trece. Si-atunci m-am apucat sa caut pe net noi melodii cantate de copii care sa-i amorteasca simturile pana adoarme singur in patul lui cel nou si mare. Am gasit multe. Multe si frumoase. Simple, scurte, voioase, ritmate. Ca pentru V.

Si nu stiu cum mi-a sugerat cine stie ce site si-am ajuns la o melodie de-a Cleopatrei Stratan, deloc potrivita pentru el, ca e complicata si lunga, dar care mi-a inveselit seara. Si cu ea vreau sa ma distrez si alta data cand revad postul asta. "Ghita, what is up with you?" :))) You go, Ghita!!!!

Dupa 1 august

"Relaxare" nu mai e un cuvant obisnuit pentru noi, nu mai intra in vocabularul nostru uzual. E doar o rasuflare adanca, numai pentru noi cand, dupa 11 noaptea, se goleste casa, se sting luminile, se racleaza cu cantul palmei jucariile si ne indesam greoi fundurile pe canapea. E unul din momentele in care parc-auzi undeva in surdina o muzica pe care-o sti, iti place, dar la care nu poti sa reactionezi in vreun fel, vrei doar sa gusti limitat acordurile.

Cum soarele e pe sfarsite am alergat intr-un suflet la mare sa-i mai prindem ultimele strambaturi din an si ne-am intors mai obositi ca niciodata, loviti, storsi pana la ultima picatura de vlaga, vointa, energie pozitiva sau ganduri.  Am indurat vanturi puternice si-am ridicat melancolici din umeri la adieri placute sub soarele plin, am obosit sub greutatea hainelor si ne-am intins placut incalziti bratele pentru a gusta fara rezerve din toropeala dupa-amiezelor calduroase. Am plecat increzatori, cu entuziasm pueril, cu imaginea preformata a unui mini-concediu perfect, in care nimic nu-ti poate tulbura linistea, impecabilitatea momentului si-am gonit mancand asfaltul in regasirea semi-perfectiunii de acasa. Acasa totul e "rutinizat". Cunoastem zgomote, stari, perimetre, limite. Oriunde altundeva ne avantam cu mainile la ochi, iar cand vine vorba de inca un copil langa noi ne legam si picioarele intre ele. La rece, dupa 2 saptamani, vedem totul aproape roz, din perspectiva omului aproape odihnit.

C. s-a strecurat subtil in viata noastra. Si-a gasit locul in fiecare camera in parte, s-a familiarizat cu imprejurimile, primeste stoic orice vine din partea lui V. si depaseste decibelii maxim acceptati, a invatat sa se faca remarcat in momente de nevoi acute.

V. a deschis larg bratele la venirea unei noi gaste in familie, mult mai larg decat ne-am fi asteptat vreodata. Invata in fiecare zi noi abordari calduroase. Il mangaie, zornaie jucarii in fata lui sa-i atraga atentia atunci cand plange, ma cheama insistent cand s-a trezit si eu n-am auzit, zgaltaie scoica pana reusim sa plecam si el devine nelinistit, l-a adaugat in lista nasurilor zgomotos haioase din familie. In schimb nu-i pot cere cateva secunde de liniste cand il pun pe C. in pat, sa doarma. Sufla in degetul aratator in semn de "ssstttt", dar dupa ce-mi atrage atentia tipand cat il tin plamanii "Mama, mama! Ssssttt...". Rabdarea de 2 ani a lui V. e aproape inexistenta. Nu exista "imediat", oricat de des si de bine as fi incercat eu sa-i explic ce inseamna. Totul trebuie sa fie "acum".

Totul incepe si se termina cu "mama". Totul este "mama". Si parca de fiecare data e despre acelasi lucru pentru ca interesele lui se schimba de la o perioada la alta, dar pana se schimba sunt repetate obsesiv milioane de semne de intrebare fluturate nerabdator in urechile mele prin "mama" sub diverse intonatii, dar toate apasat si patrunzator. Raspunsurile vin intr-un suflet sau intarziat, spontan sau dupa o cercetare mai atenta, automat, plictisit, mormait sau ridicand alte intrebari; ca in reclama Cosmote cu fluturele, dar "ce-i asta?" e inlocuit delicat c-un "mama" dornic de cunoastere. In pauzele descoperirilor "mama" ia forma cererilor de recunoastere a triumfului de moment in care merita mult apreciatul "bravo, mama". Cateodata e doar sa-si auda vocea, sa ma simta acolo, sa ghicesc eu ce-ar vrea atunci cand nici macar el nu stie ce vrea.

Majoritatea intreaba cum e cu doi copii. Parca tot timpul ma ia prin surprindere si niciodata nu stiu ce sa raspund. E greu si atunci disper, e usor si ma apuca vitejia, e obositor si atunci vreau sa creasca, e frumos si atunci vreau ca totul sa ramana asa, sa miros in continuare a bebelus, sa-mi legan gandurile impreuna cu C. pe ritmul trosnelilor si bocaniturilor lui V. care cotrobaie langa noi prin jucarii, sa vad cum isi arunca V. picioarele in pasi scurti alergand in hohote de ras, sa-mi licare sufletul cand C. rade stirbeste la televizorul muzical, sa ma trezesc cu servetele umede pe fata, aranjate perfect de V., in gangureli si tipete venite din toate partile. Si dac-ar fi s-o iau de la capat n-as schimba nimic. Mi-e bine asa.

"Eu pot..."

C-o arsura-usturime din gat pana-n stomac, cu urina la subrat, cu V. flamand tarat de-o mana sub promisiunea unor super-jucarii alese chiar de el dupa o purtare, indiferent cum va fi, care va fi considerata exemplara, dam fuga catre Falfaila incins deja ca un cuptor de soarele diminetii. Pe lista: 2 intepaturi pt analize, una in vena mea care oricum strapunge prin piele la temperaturi mai mari de 20 grade, alta in cea a lui V. pentru a descoperi de unde hemoglobina scazuta dupa perioade indelungate de tratament cu fier, in conditii normale de masa. Dupa, program la alegerea copilului, el arata si eu ma supun. Prin eforturi sustinute, strecurari de copil si de burta prin locul mic lasat de masinile parcate pe laterale, siroaie de tranpiratie incercand sa leg scaunul lui V. la 50 grade, reusim sa gasim pana la prima intersectie o urma de bunadispozitie, sa aplaudam frenetic cantand "Eu pot, eu sunt magician..."

La semafor, o fetita, cu ochii si degetul indreptate spre Falfa, ii spunea ceva amuzant mamei. Eu, lovita de magie, cu acelasi amuzament ii comentez lui V. "Vezi, si fetitei ii plac urmele de labute de pisica de pe parbrizul nostru. Poate spalam si masina azi, mami." Pana la clinica am atras priviri la toate semafoarele, din toate categoriile de varsta. Si-n cele 5 minute de drum m-am tot intrebat cum ar fi putut fi lovita masina in fata cand era parcata cu botul spre trotoar, ca doar nu s-au schimbat trend-urile si-a ajuns Falfaila noua splendoare a cartierului. Ajungem; ma incapatanez sa parchez in locul de unde iesise chinuit un Tico, nu de alta, dar altul nu exista. Deschid portiera, imi tarai chinuit un picior afara si-mi blocheaza iesirea un domn transpirat care-mi intinde o bucatica de plastic si-mi spune c-o voce guturala: "D-soara, vedeti ca n-aveti numar in fata si ati pierdut asta". Si pleaca. Arunc un multumesc nedumerita, cu un sfert de gura, parca neincrezatoare. Si continuu sa port conversatia de parca domnul care alergase ceva sa-mi dea bucatica de plastic era inca acolo: "Cum adica... n-am numar?" Din fata, cu suportul rupt, atarnand intr-un singur surubel, la capatul unor mari zgarieturi care se continuau pe toata capota, alaturi de labutele crezute ale unei "pisicute", care fac marturia unui culcus perfect de saptamana trecuta, Falfaila luase o cu totul alta infatisare. Si-a mea cred ca se schimbase. Continuam sa ma intreb "Intra la daune? Intra la vandalism? Intra la asigurare? Iese la polish?". "Eu pot, eu sunt magician!" 

Probabil sunt urmele cainelui pe care M. l-a gonit cu doar cateva seri inainte de pe capota lui amenintandu-l cu de toate daca se mai suie acolo, probabil acelasi care ne umple noptile c-un latrat ragusit la masinile ale caror alarme tot el le declanseaza, probabil acelasi care e hranit si mangaiat de ratatii blocului de vis-a-vis care ragaie bere jumatate de noapte scuipand zgomotos seminte. 

Dupa cele cateva secunde de plans sfasaietor datorat intepaturii, escapada in vitrina magazinului de jucarii unde V. si-a lasat gratios leucoplastul cu mica picatura de sange si de unde l-am momit cu greu ca trebuiau mutate 2 rafturi pentru a putea patrunde acolo, alte cateva secunde de miorlaieli cand l-am luat din fata locului de joaca insorit din fata magazinului explicandu-i savant efectul negativ al soarelui la ora aia, parca totul s-a linistit si-a prins iz de sarbatoare. Au urmat vreo alte 3 locuri de joaca pana a regasit parcul in care-a testat incantat toate trenuletele si caruselele electrice, fluturand mana mica la fiecare cotitura apropiata mie, dar cu ochii totusi dupa scanteile scoase de masinile "de busituri", cele pt copii mari cum le spuneam initial. Ulterior, am prins curaj intr-o tura cu parinti cu copii ft mici in brate si ne-am suit si noi. Eu, gravida, cu copilul in brate intr-un loc mult prea ingust pentru a-mi gasi o pozitie doar putin incomoda, nefiind in stare sa dau impunsaturi fine pedalei de acceleratie pusa aiurea in stanga, in dreptul ambreiajului, zguduindu-mi copiii in incercari bruscante de-a pleca de pe loc, mi-am umplut sufletul de rasetele lui V., incantat la maxim de rateurile mele in prima jumatate de minut. Si mersul lin, in cercuri stramte, intr-o coloana scantaietoare, a fost la fel de amuzant pentru V. 

V. si-a facut o prietena, cu 2 saptamani mai mica decat el, dar aproape 2 capete mai inalta, o copila careia ii dai 3 ani lejer, dar aceeasi pasiune pentru pietricele si vocabularul limitat al amandurora ii fac adorabili impreuna.

Inca oftez adanc atunci cand ma gandesc la Falfaila, dar pana la urma ne-a placut. Mai mergem si saptamana viitoare.

In afara standardelor

Intr-o saptamana am avut un copil normal; unul care se trezea dimineata, la 8, care manca la ore rezonabile, fara fite, fiecare fel de mancare, care cerea sa doarma si intr-adevar dormea la pranz, nu pe inserat. Nu stiu cum s-a intamplat. Nu faceam nimic deosebit. Apoi am plecat in concediu si-au reaparut lenea caracteristica diminetilor intarziate in pat, mesele decalate, tropaielile si marile dansuri pana inspre miezul noptii. Acum nu mai doarme ziua, dar se trezeste ca dupa o noapte de club, aproape de pranz, cu ochii inca carpiti, se intinde nesatul pe toata suprafata patului, mangaie aparatorile si mai poarta cateva conversatii neinteligibile pana e capabil sa-si refoloseasca muschii si sa-si ridice gratios fundul pentru marea ridicare in picioare. Cu pampers-ul greoi, aproape frecandu-i genunchii, face cateva ture de verificare prin casa, isi inspecteaza jucariile, le testeaza, se agita in fiecare camera, face cateva figuri de balet si abia apoi se lasa convins ca i-ar fi mai bine fara greutatea atarnanda de pe solduri.

V. nu e ca toti ceilalti copii.

Nu rade, artandu-si toti dintii, de fiecare data cand se uita cineva la el. Priveste usor incruntat, mult prea concentrat pt varsta lui, parca incercand sa inteleaga motivul pt care e urmarit.

Nu se napusteste asupra jucariilor altor copii, desi moare de curiozitate si le da cateva ocoale cuminte, cu mainile la spate, urmarind reactiile celor mari, pt ca stie ca dintr-acolo ar putea veni posibilul acord. 

Cauta compania copiilor mai mari, de la care ar avea ceva de invatat, dar pe care-i urmareste indeaproape, refuzand orice atingere din partea lor. Priveste incruntat, dezaprobator, cum cei mai mici baga in gura orice jucarie care pentru el are alt sens, alt mod de folosire. 

Spre disperarea noastra, apara violent orice e al lui si orice incercare de atingere inocenta venita din partea unui copil mai mic e respinsa printr-o impunsatura de mana in directia acelui copil sub o privire necrutatoare.

Lucrez intens la iesirea din salbaticie, incercand cat mai multe apropieri de copiii din jurul nostru. Caut momentul dezlipirii de mica normalitate si gasesc explicatii satisfacatoare pe moment, dar pentru remedierea carora nu am solutii prea pertinente. Si cu cat ma gandesc mai mult, cu atat rezolvarea pare mai dificila. Nu-mi plac apropierile in parcuri sau locuri de joaca. Nu sunt adepta conversatiilor purtate cu "mamici" in buza toboganelor sau pe marginea ascutita a unei pungi mari de seminte. Nu-mi place sa aduc argumente necunoscutilor cand vine vorba despre mancarea / somnul sau orice intra in programul unui copil. Nu cred in "asa e bine / nu" venit din partea nimanui, ci mai degraba in adaptarea situatiei si mularea comportamentului tau pe cel al copilului, decat intr-o rigidizare a personalitatii. La randul meu, nu prea dau sfaturi. Daca eu am facut asa, nu inseamna c-am facut bine neaparat. Nu am o parere anume despre anumite lucruri si nu sunt prea riguroasa sau stricta in multe privinte.

Nu mergem prea des in aceleasi locuri de joaca. Aproape de fiecare data copiii sunt altii, cu parintii sau fara prin preajma, cu sau fara bun simt. Sigur m-am aratat extraprotectiva atunci cand venea vorba de copiii celor care purtau pe banca conversatii mult mai interesante decat actiunile odraslelor in locul de joaca, carora li se acorda o incredere orbeasca aruncandu-li-se doar un "esti cuminte" tipat ca din poarta, dar neinteresandu-se de ce se intampla mai departe.

Cu toate astea, in particular, V. evolueaza pe zi ce trece. Dupa ce-am depasit cu glorie momentul "Mickey Mouse" care devenise un mod de viata pentru el, a redescoperit lumea jucariilor. Are mult mai multa rabdare. Se chinuie mai mult. Unde nu poate ma roaga sa-l "zutz" (sa-l ajut), tragandu-ma de mana repetand insistent "sus, sus, zutz". Mananca singur, netriturat, cu din ce in ce mai multa precizie la infipt furculita, dar mananca mult prea putin pentru a fi lasat sa manance doar singur. E mandru tot de aplauzele primite cand "evolueaza" la masa de calcat lasata jos si nepusa la locul ei special pentru cateva reprezentatii "invatate" de la verisoara lui - mana si piciorul ridicate in incercarea unor piruete nereusite, dar care-l fac sa arate ca un robotel balerin virusat.

Ne incanta in fiecare zi cu lucruri pe care le discutam hlizit seara. Si el ne aude si e mandru din cale afara de incantarea noastra.

Seara se termina tarziu, V. ascultand pe intuneric "ratustele", la el in pat, singur, sorbindu-si putin cate putin laptele, noi uitandu-ne la televizor aproape fara sonor, c-o ureche indreptata catre camera lui, dinspre care mai vine cate-o strigare, cate-o cerere de noapte buna sau explicatie penibila "Acum esti mare, mami. Te culci singur, la tine in pat, iar maine dimineata...". Dureaza destul de mult pana adorme, dar pentru noi este cea mai mare realizare a ultimei perioade. Bravo, V.!

Somnul in 1, 2, 3 sau 4

Cand soarele stirbeste in dreptul antenelor de pe blocul de vis-a-vis, fortandu-ne sa aruncam ochii pe geam, sa ramanem fixati cateva secunde urmarind mica incantare, V., insensibil, se culca. Sare cu gratie peste somnul de dupa-amiaza, pe care oricum nu prea mai are cand sa si-l faca daca se trezeste aproape de 10. Seara, isi freaca ochii des, se lungeste pe orice suprafata cautand-o pe cea moale si confortabila, ma apuca de pantaloni urmarindu-ma peste tot strans legat de mine, se hlizeste aratandu-si dintii ascutiti la fiecare cuvant care-i e adresat, sperand ca prin dragalasenia lui sa-l ia cineva in brate. O secunda daca-l ridici sau ii permiti sa-si sprijine greutatea pe tine incepe sa presare vise indicandu-le prin mici tresariri si strangeri de maini. E carat spre pat cu un zambet fad in colturile gurii si asezat intr-o pozitie cat mai confortabila, ca asa cum il pui, asa ramane cateva ore, pana incepe sa caute biberonul ca un bebelus, mult prea lenes si somnoros ca sa mai deschida si ochii.

Asta scriam candva saptamana trecuta, cand serile noastre se restransesera la unele in doi, ca acum mult timp, parca niciodata. Ne cautam locul printre jucarii, dupa care le strangem, dar pastrandu-ne aproape cate-un reper al vietii in 3 de care ne e greu sa ne despartim, desi nu recunoastem decat dupa ce V. a adormit si parc-am vrea sa ne "traga de maneca" c-un tiuit ca nu reactionam indeajuns de repede la intrebarile lui "apasatoare" cu degetul. Intre timp s-au mai reglat un pic orele de somn; vantul a fost mai bland, soarele mai prietenos, ghetele au inceput sa stearga din ce in ce mai mult asfaltul si mai avem parte, din cand in cand, de seri linistite in 3, cu dansuri, rasete, jocuri si bucatele de filme sau emisiuni urmarite cu coltul ochiului, doar cat sa nu pierdem sirul.

Din ce in ce mai des ma intreb cum va reactiona V. atunci cand nu va mai fi toata atentia indreptata spre el, cand timpul nostru va trebui impartit, cel putin la inceput cand activitatile nu pot fi comune, cand viata in 3 se va transforma in viata in 4. C. lasa impresia unei personalitati aparte, racaind in fiecare colt al burtii mele, intr-o zi extrem de activ si puternic, in alta abia sesizabil, mai putin receptiv la vocea lui M., dar sensibil la chiotele lui V. Si desi se dezvolta normal, ba e chiar cu cateva zile mai mare decat ar trebui sa fie, burta e la fel de mica cum a fost si la prima sarcina. S-a vazut mai devreme, dar dupa boom-ul initial, acum creste insesizabil. Macar de data asta sunt linistita si nu-mi mai fac griji in privinta asta, iar lumea s-a obisnuit.

Speram la un week-end cu cat mai multe grade, cu rabdare si creativitate pt a inventa activitati noi.

Sarbatori fericite!

Azi, din nou la normal

Cu nasul infundat de muci, cu sufletul umplut de dor, V. domina patul in fiecare dimineata in care-l iau langa mine. Isi incolaceste picioarele pe dupa gatul meu, in pozitii complicate, ma impinge, isi face fara rezerve loc, fortandu-ma sa ma chircesc pe o bucatica de pat in speranta de a-mi regasi confortul, fara sa-l deranjez, dupa care sa-mi gasesc ocupatii la ore carora chiar si eu le pun cateva semne de intrebare. Si, aproape intotdeauna, dupa ce ma ridic, fara ganduri de intoarcere, se muta in celalalt capat al patului inghesuindu-se picior peste picior langa o perna, intr-un colt, lasand liber tot restul patului.

Muci de 2 zile, fara nici o alta complicatie. Muci limpezi, care nu ies cu aspiratorul, dar care improsca totul in cale la cel mai mic chiot brusc.

Dor de mai multe zile, de cand M. ne-a abandonat in numele stiintei, pentru un targ in domeniu, tinut departe, departe de noi. In fiecare dimineata, dupa strigarile zambitoare cu care m-am obisnuit: "mama, mama" "da, mama", urmeaza intrebator "tata?" "Da, mama, vine si tata". In fiecare zi trage de cheile din usa de la intrare si bate de cateva ori repetand aproape fara oprire "tata, tata, tata...". In fiecare seara, la culcare, verifica toata casa, si-l cheama pe M. sa vina si el sa-l culce. Azi vine "tata". Cu promisiunea unor "super jucarii", sper cu forte proaspete pentru invartelile in aer pe care eu nu pot sa le fac cu V., cu regret ca n-a fost aici, la ecografia de 22 saptamani a fratelui lui V., dar cu mari sperante intr-o poza chiunta si umilele mele amintiri de femeie gravida cu neuronul ingropat in hormoni, azi vine "tata".

Si pentru ca n-a mai fost nimeni de backup, toate nevoile, dragostea si revoltele lui au fost directionate catre mine. Si-a mai descoperit o urma vaga de rabdare, o pasiune pentru Bucsa si pentru 2 episoade din Mickey, o sila exagerata pentru fierul care-i e pompat pe gat in fiecare zi impotriva minunatei anemii inexplicabile, o dragoste mare pentru capul de rata al olitei pe care-l pupa de fiecare data cand o intalneste, dar doamne fereste sa se aseze pe ea in scopuri utile, o obsesie din a repeta "pa-pa" si-a flutura cateva degete, de fiecare data cand iese dintr-o camera tragand usa dupa el.

D-ale lui V. (Veisme)

In leagan sau nu, cu multe cantece sau fundalul de la bebe tv, izbit de caldura din casa dupa o mini plimbare pe doar cateva grade, mancand biscuit dupa biscuit sau bucati de paine, molesit de masa copioasa, V. adoarme greu la pranz. Si cand, dupa 2 ore, incerc sa-l trezesc, ca el n-are de gand si-l uita d-zeu dormind, iar pe noi ne uita pana pe la 11 si ceva incercand sa-l adormim pe V. care-i mai odihnit ca niciodata iar noi abia ne mai tinem pe picioare, se fataie intorcandu-se cu fundul la mine, da din picioare, mormaie niste injuraturi proprii pana e lasat in pace. Ieri a parut sa reactioneze aratandu-mi cu degetul, inca fara putere, inspre usa. La usa sta bine infipt in perete aparatul de aer conditionat. Ma duc pe hol, caut telecomanda de la aer, continuuandu-mi marele monolog glumet despre cum o sa dau eu drumul la aer si cum reglez temperatura. Deja ma bucuram de succes cand l-am vazut in 4 labe tarandu-se pe genunchi, cu fundul inainte, spre marginea patului sa se dea jos. In cateva secunde aud usa trantindu-se in spatele meu. Continuu in acelasi stil glumet, comentand asupra usii inchise. Intru in camera usor, sa nu-l lovesc, ca sigur impinge in usa cum face de obicei cand te joci cu el, sa-l alerg si sa-l gadil. Apas clanta si imping din ce in ce mai mult usa inspre camera. Nu opunea nici cea mai mica rezistenta. In pat se vedeau 2 picioare incolacite, nemiscate. Pe masura ce inaintam in camera descopeream din ce in ce mai mult dintr-un V. adormit bustean, cu barbia cazuta, pierdut deja prin cearceaf, fara farama de ganduri de trezire. Si cand eu ma gandeam ca el s-a trezit chitit pe aerul conditionat, el imi arata de fapt usa sa plec, sa-l las in pace sa doarma ca lui i-e somn. M-am simtit si l-am mai lasat o ora.

Am cel mai cuminte copil

Sau poate, odata cu fasiile de soare, cu cele cateva grade, cu plus, darnice, au crescut rabdarea, ingaduinta si gradul meu de suportabilitate. De 2 zile V. e o minunatie de copil. Ca mai tipa uneori, cand nu-l bagi in seama, cand vrea ceva, cand faci orice altceva decat sa fii cu atentia indreptata spre el, asta poate fi pentru altii un soc, dar pentru mine e doar modul lui natural de manifestare pentru cererea respectiva. 

Azi a fost pe "silence". Nu s-a auzit nici macar cel mai mic tipat. Totul a fost presarat cu zambete si doar usoare incruntari cand nu-i iesea ceva, fara jucarii trosnite sau lovituri. Cum s-a trezit ca dupa club, dupa ora 11 dimineata, n-a mai dormit la pranz, iar la 9 fara un sfert, seara, V. deja dormea. Si pentru ca eram obisnuiti ca abia pe la 10 jumatate sa apara primele semne de oboseala superficiala, in timp ce-l adormeam, deja ma gandeam la cum ne vom petrece timpul ramas; cum M. va ramane absorbit in fata meciului de tenis, cum eu dupa micul post, ma voi tolani pe toata lungimea patului sa citesc din noua si minunata, nou inceputa, carte; cum vom respira momentele noastre. 

V. e fun bucatarie. El trebuie sa participe la orice gateala, fie ca se joaca cu cojile de morcov, fie ca-ti aduce ce-ti trebuie pentru mancarea respectiva. Trebuie sa aiba ceva de facut pe langa tine. Cand n-am ce sa-l pun sa faca si se plictiseste, isi cara cateva jucarii si isi face de lucru pe langa mine cerandu-mi insistent participarea. Azi a ales frunza cu frunza 2 legaturi zdravene de patrunjel pentru minunata placinta pe care, de altfel, tot el a sarat-o si piperat-o. Le smulgea regulat, una cate una, si le aseza in fata lui, pe masa scaunului lui, iar cand se strangea o gramajoara considerabila, le punea in castronul care-i era pus aproape. Cand termina fiecare fir se aplauda, zambea si-mi arunca privirile de verificare.

Am fost afara, la piata, ne-am plimbat printre tarabe ca 2 oameni mari, de mana, scrutandu-le suprafetele cu ochi ageri, parca de cunoscatori. Am ales cele mai gustoase rosii si-am primit remarci, toate cu un zambet fals pe buze, ca niciodata n-am stiut cum sa reactionez, indiferent ca-mi spune cineva ceva de bine sau de rau. Si caut de fiecare data sa-i explic lui V. anumite lucruri, fara sa ne auda cineva, fara sa stie nimeni ce-i explic eu lui, si caut sa-l invat asa cum consider eu ca-i bine si politicos, dar azi, cand o doamna l-a facut mic si indesat, as fi dorit sa fie acel copil needucat si rautacios care loveste cu varful ghetelor tibiile persoanelor si-o zbugheste in multime. As fi fugit dupa el, laudandu-l putin mai incolo. Aceeasi doamna m-a intrebat daca nu mi-e greu sa-mi cresc copilul singura, ca ma vede tanara si cam asa se intampla in ziua de azi cu mamele prea tinere. Acum, nu stiu unde-o fi vazut ea atata tinerete, poate in cele cateva cosuri impinse de noii hormoni care colcaie in mine, poate in mizeria blugilor pe care isi sterge V. picioarele mocirloase atunci cand il iau in brate, dar mi-as fi dorit sa am puterea sa-i lipesc obrazul de primul zid.

Si-am facut multe si multe lucruri cu rabdare din partea amandurora, a lui V. depasind-o pe a mea si depasindu-se pe sine. Si-a adormit asa frumos, cu binecunoscutul cantat fals pe care-l adora si care-l linisteste de fiecare data. 

De dimineata

Dupa mica rutina de dimineata, V. ia casa la inspectat. Deschide toate usile, verifica toate camerele, mestereste putin la jucarii, mai tipa dupa ceva ce i se pare interesant, dar e inaccesibil inaltimii lui. Cosul de gunoi e printre favorite. Deschide bufetul, baga capul sa-i verifice continutul, arunca cateva "gunoaie" si inchide la loc. Din cand in cand mai ia cate-un ambalaj doar cat sa ni-l arate si sa-l arunce din nou atunci cand nu are nici o misiune, adica nimic nou de aruncat. Azi a venit triumfator la mine cu un bat de urechi infipt bine in pavilion, sucindu-l de zor si aratandu-si rasfatul micului scarpinat. Usor ingrozita de cat de bine era pozitionat si de faptul ca era un bat normal, nu cu opritor, sar sa i-l smulg din ureche, gandindu-ma la eficienta curatatului atunci cand observ capetele clar folosite corect. Totusi ma intrebam de unde are un bat si mai ales unul normal. Ma indrept catre gunoi sa-l arunc, il vad ravasit si imi amintesc cum M. isi infigea dimineata un bat in urechi, curatandu-se dupa clasicul dus, mai mult ca sigur acelasi bat pe care V. il furase din gunoi si de care se folosise in acelasi mod. Hm, bravo, copile! 

Niciodata sa nu spui niciodata

Credeam cu o mare certitudine ca le-am vazut, simtit, inspirat pe toate intr-ale pampers-eniei, indiferent c-au fost pe mine, iesite de la locul lor, c-au fost pe el, c-au fost insirate intr-o foiala nervoasa caracteristica pe salteaua de infasat sau indesate cu calcaiul in aceeasi foiala. Dimineata e unul dintre momentele potrivite pentru olita. E linistit, se uita la desene fara sa se clinteasaca, nu face prea mult scandal si peristaltismul lucreaza. Dupa ce se ridica de pe olita are cateva momente in care merge prin casa, cu pantalonii in vine, cu marginile body-ului cazandu-i peste coapse, cu fundul in vant, sa se dezmorteasca cum ne place noua sa spunem. Azi a fugit repede dupa M. in pragul usii de la baie, sa-l urmareasca cum ii spala pe Winnie, chiar daca olita era curata. Eu, ramasesem fixata in fata televizorului sa vad ce se intampla in episodul din desenele din dimineata asta. Un usor miros caracteristic m-a ridicat brusc si m-a facut sa alunec pana-n dreptul usii de la baie, unde V. il urmarea in continuare cu acelasi interes pe M., asezandu-se putin deranjat de lucrurile care-ar fi trebuit sa fie in olita cu cateva minute mai devreme sau in pampers-ul curat de la mine din mana si care acum erau pe covor, turtite sub fundul lui.

Acum, suntem mai putin siguri pe asteptarile noastre si mai deschisi catre "nou", catre "surprize".

Cele doua cuvinte

Mai ca trece anul si eu aproape uit parola blogului.

De mult n-am mai avut timp sa respir cateva cuvinte. M-am trezit in ritmul "taxi". De mult n-am mai avut o melodie pe care s-o ascult in casti la maxim; nu c-ar avea vreo legatura cu orice, nu c-as regasi in mine vreo urma de structura barbateasca, ci doar ca-i cu "aum-bab" frumos si pentru ca imi da o stare de bine. Pentru ca ma face sa-mi misc piciorul si umerii chiar si atunci cand stau pe loc. Pentru ca-i place si lui V., care dupa cateva ture de fericire si hlizeli isi inclina capul intr-o parte, se apropie foarte mult de fata mea, imi cauta privirea si-o fixeaza patrunzator, iar c-un zambet coplesitor imi spune "ubieshi". Raspunsul vine neintarziat intotdeauna "Da, mami, te iubesc, sigur". Un "pup" de la mine, altul de la el si continua cateva miscari de cap iesite din orice ritm, 2-3 miscari din bazin si aplauze largi, din maxima de largire a bratelor, in momentele de intensitate crescuta a melodiei, toate in mers tropait in cerc.

Taxi - Cele doua cuvinte

Mai ca ajunge V. sa-i poarte incaltarile lui M. si eu pierd lucruri importante. Blogul e mica mea retea neuronala. Aici dezvolt emotiile fiecarei etape din viata noastra pentru a o trai din nou mai tarziu, pentru a avea mereu acea conexiune libera.
V. a tot variat in centimetri in functie de instrumentul de masura, de doctor, de mana, de metoda. Pana la urma, "vlajganul" pe care-l vedeam mai mic sau mai mare in functie de culoarea pe care-o purta, de ce manca si de cum ii veneau falcile in ziua respectiva, dupa cum i se aseza parul, are 78 cm dupa ultima masuratoare, deci n-a mai crescut deloc de multa vreme. Pe de alta parte, baza se solidifica. A schimbat 3 perechi de incaltari numere diferite, ajungand intr-un sfarsit sa poarte 21-22 c-o vizibila marire de picior observata pe sosonii de casa care acum o luna ii erau mari, acum ii sunt ficsi (habar n-am cum se scrie / daca exista cuvantul asta :) ) si pe toate incaltarile care-l strang dupa ce, cu putin timp in urma, ii erau mari. Si cand M. mi-a spus ca purta aproape 44 la sfarsitul scolii generale mi l-am si imaginat pe V.: slab, nu foarte dezvoltat, cu nasul si buzele marite de hormonii pubertatii, c-o urma balaie sub nas (inca in discutii aprinse), carand niste galosi imensi in picioarele subtiri si lungi, mult prea largi pentru labele osoase ale unui pubertan, cu marginile pe care sunt gaurile pt sireturi unite intre ele, c-o usoara umflatura la baza liniei formate ingrosat.

Lumea ma intreaba unde e "gashca" din post-ul precedent, ca apare doar V. in poze. Nu este o "gashca", raspund de fiecare data, ci o gasca (ga-ga-ga). Asa il mai alint eu pe V., gasca, pentru ca atunci cand doarme cu barbia pierduta in asternuturi sau rasufla fara pic de control muscular asupra ei, si-o lasa sa cada pe umarul oricui il tine in brate in momentul ala, mi se pare ca seamana cu gascanul Waldo din pisicile aristocrate.
Lumea ma intreaba cu ochi pierduti ce spune. Nu stiu sa raspund niciodata. El spune multe, dar in afara de cateva "cuvinte" pe care le-am asociat cu diferite expresii, ca le-am intalnit mai des, nu inteleg nimic. Multe se termina in "shi", aproape toate, mai putin mama, tata, ca (cal), caca (vaca), cheda (deschide / inchide usa), ana (banana), ate (biscuit). In rest toate sunt cu multe shi, ghe, cle, imbarligate, parca scoase dintr-o alta limba, multe dificil de repetat de catre mine.

Sunt destule care au devenit sensibil dificile in ultima vreme. Cele mai simple operatiuni ca schimbatul pampers-ului, care necesita si ultimul bont de energie si creativitate pentru a-l face sa stea pe spate; asezatul pe olita, care e frecata sa iasa duhul inainte, olita stiuta ca mult prea rece (dintr-o dimineata cu geam deschis la baie) pentru fundul lui pretios, pentru a se mai aseza (a se lasa asezat) fara promisiuni de playlist-uri pe care daca le mai aud in afara momentelor pentru care le-am destinat, vomit; tipatul in cel mai sensibil moment de neatentie atunci cand pune important degetul pe mica buburuza din coltul cartii cand tu indraznesti sa te uiti in alta parte. Stie unde sunt fiecare. Stie ce sunt daca-l intrebi, dar vrea sa le auda infinit repetate.

Intelege tot ce-i spui, face tot ce vrea. De cele mai multe ori vrea ca noi, uneori vrea ca el si atat, nu exista cale de mijloc, nu exista negocieri. Mai are mult de lucrat la rabdare, la manifestarile necontrolate (-bile) de bucurie care cateodata se opresc in suprafete tari, la amuzamentul creat de jucarii care zboara in diferiti pereti (sau persoane) in momente de plictiseala. In rest, alergaturi, chiote, ture, veselie si multe pupaturi. 

Abia inceput si deja darnic

2011 mi-a adus mult asteptata titulatura de mama. Acel "mama" rostit clar, natural, articulat, la sigur, c-o mana zgaltaindu-mi pantalonii, cu alta flutarand sticluta de prenadez pe care i-o daduse M. sa mi-o aduca s-o pun la loc, cu privirea tintuind-o pe-a mea si asteptandu-mi raspunsul, care n-a intarziat deloc, desi surpriza imi taiase rasuflarea. Primesc "pup-uri" la cerere, adica atingeri lipicioase de buze umede si nas mucios, pe obraz, fie ca niste usoare suflari sau mici inspiratii. V. a dezvoltat relatii speciale atat cu cana cu pai de care se desparte cu greu, chiar daca nu bea tot timpul si doar roade paiul, cat si cu olita pe care o cere atunci cand vrea sa faca caca, dar de cele mai multe ori pana ne miscam noi e prea tarziu.

2011 ne-a adus un copil care doarme la pranz cate 2-3 ore legate, dupa doar cateva mangaieri pe nas si pleoape. 

Ne apropiem in fiecare zi mai mult. Ne aratam dragostea pe la toate colturile prin imbratisari lungi. Primim zambete limpezi de fericire pura doar atunci cand ne vede. Si e minunat sa stii ca cineva se bucura atat doar pentru ca tu esti acolo, fara sa faci nimic.  

Si cum iarna se anunta lunga si geroasa, avem tot timpul din lume sa ne apropiem si mai mult. Cum iesim din casa cum se intetesc mucii, revine tusea, care pe mine ma inneaca de fiecare data cand respir 3 secunde aproape de 0 grade. Sfarsitul anului ni l-am petrecut infasurati in servetele, suflandu-ne nasul pe rand, cu medicamente imprastiate prin toata casa, cu tuse epuizanta si, bonus, c-o conjunctivita extra-acuta, probabil transferata din nasul minunat siroitor, asta ca cireasa peste toate cele ale lui V.

 Acum e bine. Nici nu se mai recunoaste urma de copil cu ochii injectati; continua insa chinul picaturilor in ochi de n ori pe zi, dupa manevre grele de curatare.

La anul si la multi ani!