De departe V. e un copil cuminte. De aproape nu e usa de biserica, dar cum imi simt puternic momentele slabe si nici cu rabdarea nu stau prea bine in unele momente, accept si cred in varianta indepartata. Pe ici, pe colo sunt unele lucruri pe care stiu ca le-am gresit, lucruri pe care le-am putut indrepta dupa ce trecerea unei scurte perioade de timp i-a / mi-a crescut increzator cooperarea. Dar e al dracului de greu sa fii parinte atunci cand stii ca pe undeva, habar n-ai pe unde, ai ratat, ai scapat ceva mare si grav cu vederea, si nu gasesti sub nici o forma vreo modalitate prin care-ai putea macar sa vezi o sansa de usurare a apasarii. Si parca respir c-un nod in gat cand vad teroarea lui la incercarile stangace de socializare ale unor copii din jurul lor. Cu greu accepta o apropiere, in cine stie ce conditii de aliniere a planetelor, ca vreo alta legatura n-am vazut niciodata. Si asa-mi fierbe sangele cand sunt impunsa cu cea mai ascutita si zgomotoasa sulita sa plec din casele in care exista un copil...
Acasa. Acasa e bine. Acasa e teritoriul lui. V. paseste spre frontiere noi alalaturi de C. E extrem de responsabil cand e in preajma lui. E atent in sariturile lui anapoda sa nu-l loveasca, se suie pe marginea patutului sa nu mai planga pana ajung eu la el, nu rateaza nici o ocazie sa-l tina de mana sau sa-i dea vreun "pup". Si-asa-mi stralucesc ochii cand ii vad. Si-asa-mi tresare inima cand vad bucuria lui C., manifestata in orice muschi pe care si-l poate controla, la vederea lui V. sau a vreunei jucarii noi pe care i-o dau. O ia stramb, asa cum apuca, fara pic de precizie, fara control prea bun asupra degetelor, fataindu-se in miscarea ritmata a picioarelor aruncate tetanic din sold. Si asa clocotesc cand cateodata, inca rar, nimbul de salbaticie il face pe V. sa-i smulga mica incantare lui C., incremenindu-l printr-un "NU" tipat cu toate corzile.
Si-as vrea sa am cuvinte sa explic si-n alte moduri decat in cele in care am explicat deja ce inseamna butonul ala de share.
