Suzeta lui V.

Lui V. nu i-a placut niciodata suzeta, chiar daca intr-un timp incercam cu disperare sa-l fac s-o placa. O scuipa la un metru distanta la fiecare incercare de-a mea. Cand au inceput sa-i dea dintii, avand una integral din silicon, i-am dat-o s-o roada si-a fost adaugata printre jucarii. Se mai juca din cand in cand cu ea, o mai rodea de pe unde apuca, dar n-aveau vreo relatie speciala. Ieri, l-am lasat singur langa cutia cu jucarii si-am fugit in camera cealalta, bucurandu-ma de linistea casei. Auzeam departandu-se si apropiindu-se un scartait slab. Initial nu m-am aratat interesata de el, nu i-am dat foarte multa importanta, dar pe masura ce trecea timpul incepuse sa devina enervant. Si-am luat casa la puricat ascultand cu atentie in dreptul oricarui obiect care mi se parea c-ar avea potential scartaitor. Cerceta atent cu mine, urmarindu-ma indeaproape si trosnind mainile pe podea la fiecare "pas". Scartaitul ma urmarea, chiar daca schimbam camerele. Intarzia putin, dar cand ma opream eu, devenea mai puternic. Concluzia - ori scartai eu, ori el. Si-atunci il observ pe V. care-si cara suzeta in gura, asa cum isi cara un caine lesa, miscandu-si dintii pe suprafata ei, scotand scartaitul sacaitor.
Asa stie el sa foloseasca ssuzeta, oricum altcumva decat cum trebuie.

De asfalt

Hormonii sarcinii te imping catre gesturi extreme, te fac sa-ti pierzi din ratiune. Educatia (sociala) apasa pe noduri si sterge treptat rarele pusee de rationament.
Nu pot sa-mi justific comportamentul mamelor care se abandoneaza copiilor lor. Sunt acele mame care considera ca intensitatea travaliului si dificultatea nasterii sunt direct proportionale cu satisfactia, cele care isi bontesc varful limbii si pocesc toate cuvintele crezand ca asa se vor face intelese mai bine, care numara actiunile unei zile dupa greutatea pampers-ilor din cosul de gunoi, care se identifica atat de mult cu bucatica lor incat ajung sa-si insuseasca si ele micile realizarile ("azi am facut caca la olita"). Nu-mi indrept privirea catre ele atunci cand le aud discutiile pentru ca le vreau asa, fara forma, ca parca ma socheaza mai putin, parca se mai cern putin prin filtrul meu de diferentiere intre real si ireal. Le-am simtit tonul superior atunci cand povestesc despre modul lor de educare. Nimeni si nimic nu poate pune la indoiala tehnicile lor unice. Sfichiuiesc pana la umilinta tot ce depaseste granitele lor inguste.
Le-am observat prima oara in cautarile mele disperate de-a gasi macar pe net o burta mai mica decat a mea. Si de atunci ma lovesc din toate partile. Cand aduceam in discutie subiectul, persoanele care se pare ca nu intelegeau nici pe departe tipologia despre care vorbeam, imi motivau cu schimbarile care intervin in timpul si dupa nastere. Iar eu, in ignoranta mea, cautam cu disperare farama labila din mine care-ar putea sa ma aduca intr-o asemenea stare de neconceput. N-am gasit nimic, dar mi-am luat preventiv toate masurile de precautie: "Dac-ajung asa, va rog sa ma omorati".

Draga cartitorule,

Nu pun in bataia click-ului tau ager nicio dorinta ascunsa. Nu caut apreciere sau recunoasterea vreunui talent nedescoperit nici macar de mine. Nu caut intelegere sau umeri de sustinere. Posturile sunt "netarget-ate", greutatea lor e cantarita doar de mine, doar eu fiind cea in masura sa judec daca au sau nu vreo insemnatate.
V. nu e un geniu, nici nu-mi doresc sa fie geniu; geniile au o viata complicata. E un copil normal, cu preocupari normale, iar simplitatea normalitatii bifeaza etape si face liniste.
Blog-ul e public, dar nu e pentru toti.

Ti pup,
Licuriciul

Life savers

Exista lucruri la care nu m-am gandit initial ca fiind indispensabile, dar de care nu ne-am mai putea dezlipi acum. Sunt acele lucruri pe care le vezi, dar care nu-si gasesc in mintea ta o utilitate de valoare, fie ca esti intimidat si descurajat de pret, fie ca te-ai abate de la "trend-ul" personal daca le-ai folosi, iar cand le ai, se dovedesc a-ti fi mai mult decat folositoare.
La inceput a fost balansoarul; cel in care mi-am petrecut parca o jumatate de viata cu V. in brate, in care mi-am trait visul "de mama", cel in care dormea "busteneste" indiferent de intensitatea loviturii crampelor si in care adoarme in continuare in serile dificile, acelasi balansoar pe care nu vroiam sa-l primesc pentru ca era un cadou mult prea mare, prea costisitor pentru perioada mult prea scurta in care urmam sa-l folosesc, la care acum stiu ca nu voi renunta nici cand se va muta V. de acasa.
Primele 3 saptamani au fost cele mai relaxante. V. mi-a dat timp sa ma adun, sa-mi dau seama ce s-a intamplat cu mine. N-a facut nimic altceva decat sa manance si sa doarma. Din a 4-a saptamana insa laptele meu a inceput sa scada (cum aveam sa-mi dau seama muult mai tarziu), iar V. a inceput sa nu se mai sature dintr-o singura repriza de supt. A inceput sa doarma cu intreruperi, de 2 ori mai putin decat dormea pana atunci, iar in timp ajunsese sa doarma foarte putin in timpul zilei. Era linistit cand era la mine in brate, in balansoar, eventual alaptat, iar mie imi trebuia o mare poarta de scapare si-un program serios pentru mesele lui. Si-atunci au aparut swing-ul si, ocazional, formula de lapte, care-mi ofereau dupa-amiaza doar pentru mine.
Chiar daca ma trezeam frecvent noaptea pentru mesele lui nu simteam oboseala. Parca eram programata sa ma trezesc. Urmaream toate tampeniile de emisiuni reluate din timpul zilei, simple, pentru cretini, care nu-ti solicita nici o farama de inteligenta. Rareori dormeam ziua sa recuperez orele pierdute in timpul noptilor. Ma bucuram de tot ce insemna secunda alaturi de V. si nu simteam un dram de oboseala. Dar, din cand in cand, miseleste, ma cuprindea o stare de epuizare incat nu mai auzeam nimic. Si-atunci ma trezea M. care-mi aducea copilul, iar el se culca aproape lipit de perete ca sa ne lase noua cat mai mult spatiu. Nu-l trezeam noaptea niciodata. Mi se parea "idiotic" sa-l trezesc atat timp cat alaptam, iar el se dovedea a fi inutil doar stand langa mine. Insa, in letargia mea il priveam cu atat de multa recunostinta cand mi-l aducea pe V. si nu mai trebuia sa ma deplasez...
Si-au mai fost multe lucruri marunte care ne-au oferit liniste sau fericirea mica a lui V., care ne-au ajutat sa depasim usor si frumos toate momentele. Am auzit de nenumarate ori, mai ales cand ne era mai bine, intepaturile gratuite cu "o sa se invete asa", dar nu credeam atunci ca se va intampla asta, nu cred nici acum in "obisnuinta" asta populara, asa ca nu mi-a pasat de nimic, indiferent din partea cui veneau indicatiile.

Deloc pentru sensibili

S-a schimbat tactica de dimineata. Dupa ce-i face laptele, M. imi da copilul la hranit la noi in pat. V. ma simte aproape si doarme netulburat pana la ore calduroase. Nu mi s-a mai intamplat de mult sa ma trezesc inaintea lui, parca de-o viata. Ieri s-a rotit de pe-o parte pe alta, s-a invartit pe loc pana a ajuns perpendicular pe mine si cu fundul pe umarul meu, ma impingea cu picioarele in fata sa-si faca loc. In nesimtirea mea nu m-as fi simtit catusi de putin deranjata de talpile mici care-mi intrau in ochi sau gura, daca nu m-ar fi inundat un miros patrunzator si intepator emanat puternic de pampers-ul bine umflat la fundul lui V. 10 minute mai tarziu ochii lui cautau ceva familiar lor, iar cand i-au intalnit pe-ai mei zambetul perfect de "buna dimineata, mami" s-a preschimbat intr-unul care parca spunea "bine ca te vad, sa vezi ce ti-am pregatit".
Nu stiu cum se aeriseste casa altora dupa asemenea momente, dar la noi mirosul atarna greu si parca se intrerupe orice ventilatie, parca aerul refuza sa se miste. Dupa ceva timp de activitate colorata alaturi de el inca imi vibrau narile. Am reverificat totul - pampers sigilat, body schimbat, curatat sau aruncat orice avusese cel mai mic contact cu V. cel mirositor. Si-atunci mi-am simtit umarul pe care odihnise fundul lui cu ceva timp in urma si-am luat si eu calea dusului...

"Those were the days, my friend"

De ceva vreme caut motive pentru starea de agitatie a lui V. Refuz sa cred intr-o modificare definitiva a comportamentului. Vremurile diminetilor dormite pana la 10 au apus de mult, lasand in urma lor unele incepute la maxim 8 jumatate cu trantirea saltelei de infasat si a tot ce e pe langa ea, cateva chiote de bucurie la vederea a cine stie ce, urmate de miorlaieli nervoase atunci cand nu apare nimeni in cadrul usii camerei lui. Se joaca linistit cam o ora, exploreaza casa, mananca fructele si-l loveste oboseala drept in moalele capului. Si el nu vrea sa doarma, bine nu-i e, dar se incapataneaza sa stea treaz si-atunci miorlaie indiferent de incercarile mele de-al adormi sau binedispune. Intr-un sfarsit cade rapus si, daca e o zi buna, doarme mai mult de jumatate de ora. Situatia se repeta si la a doua transa de somn, pe la 5-6, cand isi reincarca energia in 10 minute de somn, 10 minute care se lasa mult asteptate. A apus si era castroanelor pline de mancare pe care V. le infuleca in cateva minute. Acum refuza de 3 ori lingurita inainte sa deschida gura, mananca mai putin de jumatate, in vreo 2 transe, dupa cateva cantari si invartiri de jucarii. Am dat vina pe caldura, pe urmatorii dinti incapatanati care refuza sa iasa, pe lipsa de sare din mancare. Intr-un sfarsit mananca ceva, dar rabdarea mea nu e facuta pentru mese care dureaza peste jumatate de ora...

Nu ii prea place sa se joace singur. E cel mai fericit daca se joaca cineva cu el sau macar sa stea in aceeasi camera, sa te vada, sa te simta aproape. Daca stau langa el, se joaca ore intregi, pleaca pe hol, se intoarce, se mai joaca putin, se urca pe mine, imi da jucarii, i le dau inapoi si iar mi le da sa ma joc si eu cu ele. Orice e mai interesant daca e la altcineva in mana.
In scaunul de masa are in general jucarii fara rizuri, fara portiuni plusate, care pot fi spalate usor, un capac de la un borcan cu mancare pentru bebelusi si albinele de la cutia muzicala preferata. A invatat ca albinele (avand fund cu magnet) se prind de unele lucruri daca le apropie si de atunci orice jucarie e pusa pe pereti, pe dulapuri, pe frigider sau se asociaza cu o alta in speranta ca se vor lipi. Daca pana acum imi petreceam mult timp aranjand jucariile pentru ca V. sa aiba ce imprastia, acum a invatat sa si bage jucariile in cutie, biscuitii in borcanul lor sau inelele pe suport. Nu se poate concentra mai mult de 2-3 biscuiti sau inele, dar se intoarce dupa cateva momente la ele si-si reia activitatea initiala.
Cotrobaie peste tot, trage jos tot ce prinde la inaltimea lui, se ridica oricand poate sa se apuce de ceva, "alearga" in 4 labe dupa mine, spune "apa" cand ii e sete si comunica din ce in ce mai mult prin va-va, ta-ta, ba-ba, ma-mam, chec, e-ghe-ghi etc..
E intr-o totala nerecunoastere de urechi si par, de care se trage ori de cate ori are mainile libere. Cand e obosit musca orice i se pare bun de muscat si, daca am noroc, imi lasa doar urmele a 4 dinti din toti 6.
De mai mult de-o saptamana a invatat sa adoarma la el in pat. Nu singur deocamdata, ci cu mana unuia dintre noi stransa cu putere de degetele lui mici. Daca e foarte obosit isi bea laptele si se intoarce cu spatele la tine in semn de "noapte buna, ma descurc singur de aici".
Eu imi impart ziua perfect egal, o parte dedicata exclusiv lui V., iar in restul timpului aspir, sterg, rad, storc, pasez, adun... sa poata copilul linge in voie tot ce prinde.

Cum am scapat de rate

Primele "ratuste" (a se intelege termen general folosit pentru toate melodiile de gradinita sau pentru copii pe care le asculta V.) au fost pe un CD primit cadou la o revista dedicata mamelor. Mai apoi, in balanganelile noastre infinit de placute, pentru diversitate, mi-am facut un playlist pe unul dintre site-urile de profil si aproape toata ziua, din difuzorul laptop-ului, clincaneau acorduri usor ascutite. Ceva mai tarziu ratustele au evouat si-au ajuns la volan si, intr-un sfarsit, sper sa ajunga si pe ipod pentru camera lui V. Totul trece mai usor sub aripa lor. Rabdarea n-are limite, foamea e estompata, miorlaiala dinaintea somnului e semnificativ diminuata, jucariile sunt mai interesante pe fundalul ratustelor. Numai lucruri bune. Le-am invatat pe toate, am creat cate o interpretare dansanta pentru majoritatea dintre ele, i-am invatat preferintele.
Dar intr-o escapada fara copil, Falfaila a primit un alt CD, unul un pic mai pe gustul meu decat ratustele lui V. Urmatoarea zi cand am plecat cu totii, nu l-am mai schimbat. Totul parea la locul lui. Copilul era concentrat pe alte lucruri si asculta linistit. Am ridicat din umeri, am zambit, dar n-am impins limitele si la intoarcere am revenit la melodiile pentru copii.
Masa de pranz sau, mai bine spus, prima masa de pranz, cea dinaintea somnului nu e chiar cea mai placuta din zi, nici pentru mine, nici pentru V. Ii e foame, dar e foarte obosit. Ar vrea lapte, nicidecum supa pasata. Eu insist, ca stiu ca daca nu mananca nu poate sa doarma. Intr-un sfarsit mananca, dar doar pe muzica si doar cantata de mine. Acum o saptamana, cand ratustele si-au pierdut orice urma de magie, am intors bagheta catre Vama si-am falsat prima melodie care mi-a venit in minte. Si-a mers. Si-a mers si-a doua oara. Si deja merge de-o saptamana, dar doar o melodie. Eh, pai atunci... sa traiesti, Chirila!

In alerta

Greu incercata de paranoia, pandesc zgomote in fiecare dupa-amiaza de parca daca le-as prinde de la primele "acorduri" as putea sa le previn. Diminetile sunt atat de linistite, ca niste dimineti de duminica in care nici o masina nu trece in viteza peste capacul de canal din fata blocului care e fixat prost si scoate zgomote infioratoare, nici o etnie nu-si striga in gura mare marfa pe care vrea s-o vanda sau de care are nevoie, nici un copil de nestapanit nu-si varsa rasfatul si lacrimile in fata geamurilor noastre, nici un pietar nu-si taraie greoi caruciorul care scartaie sub greutatea incarcaturii, nici un nostalgic nu da rateuri la pornirea Daciei cu jiglere proaspat curatate, nici un pustan retard nu accelereaza la maxim scuterul cumparat de tata, nici un vecin aflat in pline lucrari de redecorare nu sparge vreun zid.
In functie de profunzimea somnului de noapte, intre 11 si 12 V. incepe sa-si infiga capul in tot ce prinde si-si freaca nasul bine de suprafata respectiva, ridicandu-se la intervale neregulate pentru cateva priviri cu subinteles, vreo alte cateva strambaturi si vreo 2-3 miorlaituri. Nu prea departe de ora pranzului isi potriveste umarul in saltea, isi incruciseaza picioarele pe marginea aparatorilor de la pat, verifica daca-i la locul lui, pipaie in aer dupa mana mea si adoarme. Ii ascult cateva secunde respiratia, imi trag mana si ies pe furis din camera. Imediat strada noastra revine la viata si-ncep sa ma loveasca din toate partile zgomotele. Vin treptat, unul cate unul, fara o clipa de pauza. Le primesc din plin, printre injuraturi bogate, doar-doar le-as putea amortiza.
Si dupa jumatatea de ora profunda, beculetele verzi de intensitate ale interfonului incep sa licare, anuntand foiala dinaintea trezirii. Cateodata mai continua sa doarma la mine in brate, in balansoar, legandandu-ne ritmat pana la urmatoarea gaura facuta fara rezerve de bormasina unui vecin apropiat.
Si parca m-am obisnuit asa, in alerta, dar ce-as canta c-o surubelnita in tevi pe la 4 dimineata cand e somnul mai dulce...