In timpul sarcinii toata lumea ma sfatuia sa dorm: "Odihneste-te acum, ca pe urma...". Nu pot spune ca-mi pasa foarte mult de ce se intampla "dupa" si nici nu luam in serios nimic din ce avea legatura cu o perioada care urmeaza sa fie, candva. Pe modelul Scarlett O'Hara, urma sa ma gandesc atunci cum rezolv situatia, n-avea rost sa-mi fac probleme prea devreme. Si, in fond, de ce-ai vrea sa-i strici omului bucuria spunandu-i cat de greu va fi, sa-l faci sa se ingrijoreze inutil? Gandeam ca-i imposibil sa n-ai timp. "Copilul doarme mult cat e mic, mananca din 3 in 3 ore... Probabil trezitul noaptea e foarte obositor". A venit si "dupa". N-as putea spune ca sunt asa obosita, dimpotriva, dar timp n-am. Copilul nu mananca regulat, ce sa mai spun de regula celor 3 ore, nici nu doarme mult, trebuie sa si mananc, trebuie sa si am ce sa mananc, sa si curat dupa ce mananc, sa si dorm, sa ma si spal si, chiar daca am dezvoltat o rapiditate uimitoare in a le face pe toate, abia daca reusesc sa ma incadrez.
Sub "presiunea" timpului am inceput de foarte multe ori sa scriu pe blog, dar n-am terminat niciodata. Ar fi mult prea dificil sa reiau toate ideile, sa-mi aduc aminte la ce ma refeream si de ce erau atat de importante acele lucruri pentru mine incat sa merite o postare, incat am sa le copy-paste-uiesc.
Donatia
Vel Pitar a lansat o campanie sociala prin care doneaza o felie de paine pentru fiecare pachet cumparat. Bun, bravo lor! Au marit pretul, dar asta nu e de ajuns. Romanul trebuie impins de la spate, responsabilizat. Ca sa faci intr-adevar o fapta buna, trebuie sa intri pe un site, sa alegi din 3 optiuni unde vrei sa se duca felia de paine de la tine si sa introduci codul. Dar nici atat nu-i de ajuns. Ca felia de paine de la tine sa fie acceptata trebuie sa si confirmi faptul ca vrei s-o donezi, de parca as fi putut sa gresesc intrand pe site-ul respectiv si introducandu-mi numele, e-mail-ul si codul de pe ambalaj. Puteau sa mareasca doar pretul si sa promoveze campania, nu s-o limiteze.
House
Chiar daca nu mai iau anticonceptionale de aproape 2 ani, in jurul orei 8, chiar si acum, imi aduc aminte ca trebuie sa-mi iau pastila. Probabil mult timp voi privi cu nostalgie pe cadranul ceasului ora 1 dupa-amiaza, ora la care incepea House. Nu stiu a cata reluare sau de cate ori am vazut episoadele respective, dar e serialul meu favorit. Nu-l mai dau. Desi am 4 serii pe dvd-uri si-as putea sa ma uit oricand la ele, imi placea sa astept ora 1. Asta imi "rutiniza" viata. E placut sa astepti ceva. Stiu ca, pe langa telurile mari, si probabil greu realizabile, sau poate irealizabile, pe care mi le-am propus, mai sunt niste mici bucurii care imi dau o anumita stare, imi dau macar puterea sa sper ca voi putea atinge vreunul dintre gold-urile propuse pentru viata in general.
Copilul plangacios
Chiar daca ne vrem in democratie, mai sunt institutii care functioneaza dupa aceleasi reguli si care te obliga sa experimentezi anii comunismului. As fi fost in stare ca in luna a 9-a de sarcina, cu contractii si cine stie ce alte dureri, sa stau la o coada interminabila sau sa renunt la acel lucru, doar ca sa nu fiu genul de persoana care se baga in fata si profita de starea ei. N-am fost nevoita sa fac asta pentru ca nu s-au ivit astfel de situatii. De asemenea, as fi in stare si acum, sa stau la coada cu copilul dupa mine, sa-mi las rand si sa fug regulat in masina pentru alaptat. Se pare c-am un copil cu personalitate (adica tupeu) mai puternica decat a mea si-mi deschide usile fara sa mai bata. Dupa foarte mult timp se asfalteaza strada pe care stau. Moment mult asteptat de altfel. Au inceput cu bordurile - picamer, masini asurzitoare, multa poluare de toate felurile. Acum doar nu vreau si strada asfaltata si liniste. S-au miscat destul de repede, ca doar e campanie electorala. Am cedat presiunilor familiei si-am hotarat sa ma duc sa cer un loc de parcare sa am unde sa-l asez pe Falfa, ca poate parcarea nou facuta din fata blocului se va impartii dupa vorbe dupa port. Intai a trebuit sa caut Orizontul. Pentru mine Drumul taberei e doar o zona cu verdeata si 2 cladiri pe care scrie Orizont si Favorit, dar care n-am stiut niciodata unde sunt. Stiam cam incotro sa ma indrept si am oprit fericita cand am gasit o cladire mare, bloncoasa si cenusie pe care scria "Orizont". Nu ma asteptam sa fie atat de usor. Am cautat un birou "in partea cea mai din stanga a complexului", asa cum imi rasunau in minte indicatiile primite. Nu, nici un birou. Poate e mai in spate - si dau un ocol bucatii imense de ciment. Nu, nici acum. Intreb un domn. "Aaa... Nu aici. La Orizont sau la Favorit. Mai incolo 2 statii". Pai aici ce-o fi? Plec. Iarasi pe stanga o cladire mare, patratoasa, dar pe care nu mai scria Orizont. Parchez, imi iau copilul, il legan putin si incep sa imping carutul. Da, asa cum primisem indicatiile, in partea din stanga o sectie de politie si biroul respectiv. Ma gandeam acum cum o sa ajung pana la etajul 1. Super, o rampa. Urc pana la inaltimea parterului, dar pana la 1 nu mai era nici o rampa. Respir, scoica intr-o mana, rotile in alta si urc voioasa pana la etajul 1. Imi fac intrarea cu mare zgomot din cauza rotilor pe care le pusesm jos sa pot deschide usa, dar care mi-au alunecat de pe piciorul cu care le tineam. Inauntru galagie, caldura mare, spatiu ingust, foarte multa lume si cozi mari la fiecare ghiseu. Ma duc sa intreb la unul dintre ele. "Ma scuzati". Nimic. Nu ma aude sau baga nimeni in seama. "Fiti amabila...". Prea multa galagie, prea multa lume intr-un spatiu foarte ingust. Copilul incepe sa planga, doamna de la ghiseul cu pricina isi ridica ochii, eu ridicam si lasam in jos copilul sa-l potolesc, aparand si disparand regulat pe dupa tejghea. "Spuneti". "A, nu stim inca daca sunt locuri publice sau civile, dar faceti o cerere, uitati cererea aici, si o depuneti la registratura". Copilul plangea in continuare, de data asta in carut ca trebuia sa completez cererea si aveam nevoie macar de-o mana. Se ridica doamna lasand imensa coada in asteptare. "Misc eu carutul ca sa puteti dvs. sa completati cererea". "Multumesc". "Aveti copie dupa talon si buletin, da?". "Nu." "A, pai va trebuie copie dupa talon si buletin". "Si exista in cladire un xerox?". "Geta, fa-i doamnei o copie dupa talon si buletin". "Multumesc". Pana am completat cererea, am facut desenul, mi-am marcat virtual locul pe care-l vroiam, a venit xerox-ul, doamna imi tot punea tot felul de intrabari la care n-as fi vrut sa raspund (despre ce dieta am tinut, despre alaptat, nastere etc.) si pentru ca vorbea foarte tare - probabil defect profesional - atragea atentia tuturor celor de la coada lasata in asteptare pentru mine, coada care astepta acum cu nerabdare raspunsurile mele. Am eludat cat am putut, am depus toate cele la registratura, am bagat multumita numarul de inregistrare in portofel, am luat scoica intr-o mana si rotile in alta si-am coborat.
