miercuri, 22 iunie 2011

"Eu pot..."

C-o arsura-usturime din gat pana-n stomac, cu urina la subrat, cu V. flamand tarat de-o mana sub promisiunea unor super-jucarii alese chiar de el dupa o purtare, indiferent cum va fi, care va fi considerata exemplara, dam fuga catre Falfaila incins deja ca un cuptor de soarele diminetii. Pe lista: 2 intepaturi pt analize, una in vena mea care oricum strapunge prin piele la temperaturi mai mari de 20 grade, alta in cea a lui V. pentru a descoperi de unde hemoglobina scazuta dupa perioade indelungate de tratament cu fier, in conditii normale de masa. Dupa, program la alegerea copilului, el arata si eu ma supun. Prin eforturi sustinute, strecurari de copil si de burta prin locul mic lasat de masinile parcate pe laterale, siroaie de tranpiratie incercand sa leg scaunul lui V. la 50 grade, reusim sa gasim pana la prima intersectie o urma de bunadispozitie, sa aplaudam frenetic cantand "Eu pot, eu sunt magician..."

La semafor, o fetita, cu ochii si degetul indreptate spre Falfa, ii spunea ceva amuzant mamei. Eu, lovita de magie, cu acelasi amuzament ii comentez lui V. "Vezi, si fetitei ii plac urmele de labute de pisica de pe parbrizul nostru. Poate spalam si masina azi, mami." Pana la clinica am atras priviri la toate semafoarele, din toate categoriile de varsta. Si-n cele 5 minute de drum m-am tot intrebat cum ar fi putut fi lovita masina in fata cand era parcata cu botul spre trotoar, ca doar nu s-au schimbat trend-urile si-a ajuns Falfaila noua splendoare a cartierului. Ajungem; ma incapatanez sa parchez in locul de unde iesise chinuit un Tico, nu de alta, dar altul nu exista. Deschid portiera, imi tarai chinuit un picior afara si-mi blocheaza iesirea un domn transpirat care-mi intinde o bucatica de plastic si-mi spune c-o voce guturala: "D-soara, vedeti ca n-aveti numar in fata si ati pierdut asta". Si pleaca. Arunc un multumesc nedumerita, cu un sfert de gura, parca neincrezatoare. Si continuu sa port conversatia de parca domnul care alergase ceva sa-mi dea bucatica de plastic era inca acolo: "Cum adica... n-am numar?" Din fata, cu suportul rupt, atarnand intr-un singur surubel, la capatul unor mari zgarieturi care se continuau pe toata capota, alaturi de labutele crezute ale unei "pisicute", care fac marturia unui culcus perfect de saptamana trecuta, Falfaila luase o cu totul alta infatisare. Si-a mea cred ca se schimbase. Continuam sa ma intreb "Intra la daune? Intra la vandalism? Intra la asigurare? Iese la polish?". "Eu pot, eu sunt magician!" 
Probabil sunt urmele cainelui pe care M. l-a gonit cu doar cateva seri inainte de pe capota lui amenintandu-l cu de toate daca se mai suie acolo, probabil acelasi care ne umple noptile c-un latrat ragusit la masinile ale caror alarme tot el le declanseaza, probabil acelasi care e hranit si mangaiat de ratatii blocului de vis-a-vis care ragaie bere jumatate de noapte scuipand zgomotos seminte. 
Dupa cele cateva secunde de plans sfasaietor datorat intepaturii, escapada in vitrina magazinului de jucarii unde V. si-a lasat gratios leucoplastul cu mica picatura de sange si de unde l-am momit cu greu ca trebuiau mutate 2 rafturi pentru a putea patrunde acolo, alte cateva secunde de miorlaieli cand l-am luat din fata locului de joaca insorit din fata magazinului explicandu-i savant efectul negativ al soarelui la ora aia, parca totul s-a linistit si-a prins iz de sarbatoare. Au urmat vreo alte 3 locuri de joaca pana a regasit parcul in care-a testat incantat toate trenuletele si caruselele electrice, fluturand mana mica la fiecare cotitura apropiata mie, dar cu ochii totusi dupa scanteile scoase de masinile "de busituri", cele pt copii mari cum le spuneam initial. Ulterior, am prins curaj intr-o tura cu parinti cu copii ft mici in brate si ne-am suit si noi. Eu, gravida, cu copilul in brate intr-un loc mult prea ingust pentru a-mi gasi o pozitie doar putin incomoda, nefiind in stare sa dau impunsaturi fine pedalei de acceleratie pusa aiurea in stanga, in dreptul ambreiajului, zguduindu-mi copiii in incercari bruscante de-a pleca de pe loc, mi-am umplut sufletul de rasetele lui V., incantat la maxim de rateurile mele in prima jumatate de minut. Si mersul lin, in cercuri stramte, intr-o coloana scantaietoare, a fost la fel de amuzant pentru V. 
V. si-a facut o prietena, cu 2 saptamani mai mica decat el, dar aproape 2 capete mai inalta, o copila careia ii dai 3 ani lejer, dar aceeasi pasiune pentru pietricele si vocabularul limitat al amandurora ii fac adorabili impreuna.

Inca oftez adanc atunci cand ma gandesc la Falfaila, dar pana la urma ne-a placut. Mai mergem si saptamana viitoare.

joi, 16 iunie 2011

In afara standardelor

Intr-o saptamana am avut un copil normal; unul care se trezea dimineata, la 8, care manca la ore rezonabile, fara fite, fiecare fel de mancare, care cerea sa doarma si intr-adevar dormea la pranz, nu pe inserat. Nu stiu cum s-a intamplat. Nu faceam nimic deosebit. Apoi am plecat in concediu si-au reaparut lenea caracteristica diminetilor intarziate in pat, mesele decalate, tropaielile si marile dansuri pana inspre miezul noptii. Acum nu mai doarme ziua, dar se trezeste ca dupa o noapte de club, aproape de pranz, cu ochii inca carpiti, se intinde nesatul pe toata suprafata patului, mangaie aparatorile si mai poarta cateva conversatii neinteligibile pana e capabil sa-si refoloseasca muschii si sa-si ridice gratios fundul pentru marea ridicare in picioare. Cu pampers-ul greoi, aproape frecandu-i genunchii, face cateva ture de verificare prin casa, isi inspecteaza jucariile, le testeaza, se agita in fiecare camera, face cateva figuri de balet si abia apoi se lasa convins ca i-ar fi mai bine fara greutatea atarnanda de pe solduri.
V. nu e ca toti ceilalti copii.
Nu rade, artandu-si toti dintii, de fiecare data cand se uita cineva la el. Priveste usor incruntat, mult prea concentrat pt varsta lui, parca incercand sa inteleaga motivul pt care e urmarit.
Nu se napusteste asupra jucariilor altor copii, desi moare de curiozitate si le da cateva ocoale cuminte, cu mainile la spate, urmarind reactiile celor mari, pt ca stie ca dintr-acolo ar putea veni posibilul acord. 
Cauta compania copiilor mai mari, de la care ar avea ceva de invatat, dar pe care-i urmareste indeaproape, refuzand orice atingere din partea lor. Priveste incruntat, dezaprobator, cum cei mai mici baga in gura orice jucarie care pentru el are alt sens, alt mod de folosire. 
Spre disperarea noastra, apara violent orice e al lui si orice incercare de atingere inocenta venita din partea unui copil mai mic e respinsa printr-o impunsatura de mana in directia acelui copil sub o privire necrutatoare.
Lucrez intens la iesirea din salbaticie, incercand cat mai multe apropieri de copiii din jurul nostru. Caut momentul dezlipirii de mica normalitate si gasesc explicatii satisfacatoare pe moment, dar pentru remedierea carora nu am solutii prea pertinente. Si cu cat ma gandesc mai mult, cu atat rezolvarea pare mai dificila. Nu-mi plac apropierile in parcuri sau locuri de joaca. Nu sunt adepta conversatiilor purtate cu "mamici" in buza toboganelor sau pe marginea ascutita a unei pungi mari de seminte. Nu-mi place sa aduc argumente necunoscutilor cand vine vorba despre mancarea / somnul sau orice intra in programul unui copil. Nu cred in "asa e bine / nu" venit din partea nimanui, ci mai degraba in adaptarea situatiei si mularea comportamentului tau pe cel al copilului, decat intr-o rigidizare a personalitatii. La randul meu, nu prea dau sfaturi. Daca eu am facut asa, nu inseamna c-am facut bine neaparat. Nu am o parere anume despre anumite lucruri si nu sunt prea riguroasa sau stricta in multe privinte.
Nu mergem prea des in aceleasi locuri de joaca. Aproape de fiecare data copiii sunt altii, cu parintii sau fara prin preajma, cu sau fara bun simt. Sigur m-am aratat extraprotectiva atunci cand venea vorba de copiii celor care purtau pe banca conversatii mult mai interesante decat actiunile odraslelor in locul de joaca, carora li se acorda o incredere orbeasca aruncandu-li-se doar un "esti cuminte" tipat ca din poarta, dar neinteresandu-se de ce se intampla mai departe.
Cu toate astea, in particular, V. evolueaza pe zi ce trece. Dupa ce-am depasit cu glorie momentul "Mickey Mouse" care devenise un mod de viata pentru el, a redescoperit lumea jucariilor. Are mult mai multa rabdare. Se chinuie mai mult. Unde nu poate ma roaga sa-l "zutz" (sa-l ajut), tragandu-ma de mana repetand insistent "sus, sus, zutz". Mananca singur, netriturat, cu din ce in ce mai multa precizie la infipt furculita, dar mananca mult prea putin pentru a fi lasat sa manance doar singur. E mandru tot de aplauzele primite cand "evolueaza" la masa de calcat lasata jos si nepusa la locul ei special pentru cateva reprezentatii "invatate" de la verisoara lui - mana si piciorul ridicate in incercarea unor piruete nereusite, dar care-l fac sa arate ca un robotel balerin virusat.
Ne incanta in fiecare zi cu lucruri pe care le discutam hlizit seara. Si el ne aude si e mandru din cale afara de incantarea noastra.
Seara se termina tarziu, V. ascultand pe intuneric "ratustele", la el in pat, singur, sorbindu-si putin cate putin laptele, noi uitandu-ne la televizor aproape fara sonor, c-o ureche indreptata catre camera lui, dinspre care mai vine cate-o strigare, cate-o cerere de noapte buna sau explicatie penibila "Acum esti mare, mami. Te culci singur, la tine in pat, iar maine dimineata...". Dureaza destul de mult pana adorme, dar pentru noi este cea mai mare realizare a ultimei perioade. Bravo, V.!