Intr-o saptamana am avut un copil normal; unul care se trezea dimineata, la 8, care manca la ore rezonabile, fara fite, fiecare fel de mancare, care cerea sa doarma si intr-adevar dormea la pranz, nu pe inserat. Nu stiu cum s-a intamplat. Nu faceam nimic deosebit. Apoi am plecat in concediu si-au reaparut lenea caracteristica diminetilor intarziate in pat, mesele decalate, tropaielile si marile dansuri pana inspre miezul noptii. Acum nu mai doarme ziua, dar se trezeste ca dupa o noapte de club, aproape de pranz, cu ochii inca carpiti, se intinde nesatul pe toata suprafata patului, mangaie aparatorile si mai poarta cateva conversatii neinteligibile pana e capabil sa-si refoloseasca muschii si sa-si ridice gratios fundul pentru marea ridicare in picioare. Cu pampers-ul greoi, aproape frecandu-i genunchii, face cateva ture de verificare prin casa, isi inspecteaza jucariile, le testeaza, se agita in fiecare camera, face cateva figuri de balet si abia apoi se lasa convins ca i-ar fi mai bine fara greutatea atarnanda de pe solduri.
V. nu e ca toti ceilalti copii.
Nu rade, artandu-si toti dintii, de fiecare data cand se uita cineva la el. Priveste usor incruntat, mult prea concentrat pt varsta lui, parca incercand sa inteleaga motivul pt care e urmarit.
Nu se napusteste asupra jucariilor altor copii, desi moare de curiozitate si le da cateva ocoale cuminte, cu mainile la spate, urmarind reactiile celor mari, pt ca stie ca dintr-acolo ar putea veni posibilul acord.
Cauta compania copiilor mai mari, de la care ar avea ceva de invatat, dar pe care-i urmareste indeaproape, refuzand orice atingere din partea lor. Priveste incruntat, dezaprobator, cum cei mai mici baga in gura orice jucarie care pentru el are alt sens, alt mod de folosire.
Spre disperarea noastra, apara violent orice e al lui si orice incercare de atingere inocenta venita din partea unui copil mai mic e respinsa printr-o impunsatura de mana in directia acelui copil sub o privire necrutatoare.
Lucrez intens la iesirea din salbaticie, incercand cat mai multe apropieri de copiii din jurul nostru. Caut momentul dezlipirii de mica normalitate si gasesc explicatii satisfacatoare pe moment, dar pentru remedierea carora nu am solutii prea pertinente. Si cu cat ma gandesc mai mult, cu atat rezolvarea pare mai dificila. Nu-mi plac apropierile in parcuri sau locuri de joaca. Nu sunt adepta conversatiilor purtate cu "mamici" in buza toboganelor sau pe marginea ascutita a unei pungi mari de seminte. Nu-mi place sa aduc argumente necunoscutilor cand vine vorba despre mancarea / somnul sau orice intra in programul unui copil. Nu cred in "asa e bine / nu" venit din partea nimanui, ci mai degraba in adaptarea situatiei si mularea comportamentului tau pe cel al copilului, decat intr-o rigidizare a personalitatii. La randul meu, nu prea dau sfaturi. Daca eu am facut asa, nu inseamna c-am facut bine neaparat. Nu am o parere anume despre anumite lucruri si nu sunt prea riguroasa sau stricta in multe privinte.
Nu mergem prea des in aceleasi locuri de joaca. Aproape de fiecare data copiii sunt altii, cu parintii sau fara prin preajma, cu sau fara bun simt. Sigur m-am aratat extraprotectiva atunci cand venea vorba de copiii celor care purtau pe banca conversatii mult mai interesante decat actiunile odraslelor in locul de joaca, carora li se acorda o incredere orbeasca aruncandu-li-se doar un "esti cuminte" tipat ca din poarta, dar neinteresandu-se de ce se intampla mai departe.
Cu toate astea, in particular, V. evolueaza pe zi ce trece. Dupa ce-am depasit cu glorie momentul "Mickey Mouse" care devenise un mod de viata pentru el, a redescoperit lumea jucariilor. Are mult mai multa rabdare. Se chinuie mai mult. Unde nu poate ma roaga sa-l "zutz" (sa-l ajut), tragandu-ma de mana repetand insistent "sus, sus, zutz". Mananca singur, netriturat, cu din ce in ce mai multa precizie la infipt furculita, dar mananca mult prea putin pentru a fi lasat sa manance doar singur. E mandru tot de aplauzele primite cand "evolueaza" la masa de calcat lasata jos si nepusa la locul ei special pentru cateva reprezentatii "invatate" de la verisoara lui - mana si piciorul ridicate in incercarea unor piruete nereusite, dar care-l fac sa arate ca un robotel balerin virusat.
Ne incanta in fiecare zi cu lucruri pe care le discutam hlizit seara. Si el ne aude si e mandru din cale afara de incantarea noastra.
Seara se termina tarziu, V. ascultand pe intuneric "ratustele", la el in pat, singur, sorbindu-si putin cate putin laptele, noi uitandu-ne la televizor aproape fara sonor, c-o ureche indreptata catre camera lui, dinspre care mai vine cate-o strigare, cate-o cerere de noapte buna sau explicatie penibila "Acum esti mare, mami. Te culci singur, la tine in pat, iar maine dimineata...". Dureaza destul de mult pana adorme, dar pentru noi este cea mai mare realizare a ultimei perioade. Bravo, V.!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu