"Eu pot..."

C-o arsura-usturime din gat pana-n stomac, cu urina la subrat, cu V. flamand tarat de-o mana sub promisiunea unor super-jucarii alese chiar de el dupa o purtare, indiferent cum va fi, care va fi considerata exemplara, dam fuga catre Falfaila incins deja ca un cuptor de soarele diminetii. Pe lista: 2 intepaturi pt analize, una in vena mea care oricum strapunge prin piele la temperaturi mai mari de 20 grade, alta in cea a lui V. pentru a descoperi de unde hemoglobina scazuta dupa perioade indelungate de tratament cu fier, in conditii normale de masa. Dupa, program la alegerea copilului, el arata si eu ma supun. Prin eforturi sustinute, strecurari de copil si de burta prin locul mic lasat de masinile parcate pe laterale, siroaie de tranpiratie incercand sa leg scaunul lui V. la 50 grade, reusim sa gasim pana la prima intersectie o urma de bunadispozitie, sa aplaudam frenetic cantand "Eu pot, eu sunt magician..."

La semafor, o fetita, cu ochii si degetul indreptate spre Falfa, ii spunea ceva amuzant mamei. Eu, lovita de magie, cu acelasi amuzament ii comentez lui V. "Vezi, si fetitei ii plac urmele de labute de pisica de pe parbrizul nostru. Poate spalam si masina azi, mami." Pana la clinica am atras priviri la toate semafoarele, din toate categoriile de varsta. Si-n cele 5 minute de drum m-am tot intrebat cum ar fi putut fi lovita masina in fata cand era parcata cu botul spre trotoar, ca doar nu s-au schimbat trend-urile si-a ajuns Falfaila noua splendoare a cartierului. Ajungem; ma incapatanez sa parchez in locul de unde iesise chinuit un Tico, nu de alta, dar altul nu exista. Deschid portiera, imi tarai chinuit un picior afara si-mi blocheaza iesirea un domn transpirat care-mi intinde o bucatica de plastic si-mi spune c-o voce guturala: "D-soara, vedeti ca n-aveti numar in fata si ati pierdut asta". Si pleaca. Arunc un multumesc nedumerita, cu un sfert de gura, parca neincrezatoare. Si continuu sa port conversatia de parca domnul care alergase ceva sa-mi dea bucatica de plastic era inca acolo: "Cum adica... n-am numar?" Din fata, cu suportul rupt, atarnand intr-un singur surubel, la capatul unor mari zgarieturi care se continuau pe toata capota, alaturi de labutele crezute ale unei "pisicute", care fac marturia unui culcus perfect de saptamana trecuta, Falfaila luase o cu totul alta infatisare. Si-a mea cred ca se schimbase. Continuam sa ma intreb "Intra la daune? Intra la vandalism? Intra la asigurare? Iese la polish?". "Eu pot, eu sunt magician!" 

Probabil sunt urmele cainelui pe care M. l-a gonit cu doar cateva seri inainte de pe capota lui amenintandu-l cu de toate daca se mai suie acolo, probabil acelasi care ne umple noptile c-un latrat ragusit la masinile ale caror alarme tot el le declanseaza, probabil acelasi care e hranit si mangaiat de ratatii blocului de vis-a-vis care ragaie bere jumatate de noapte scuipand zgomotos seminte. 

Dupa cele cateva secunde de plans sfasaietor datorat intepaturii, escapada in vitrina magazinului de jucarii unde V. si-a lasat gratios leucoplastul cu mica picatura de sange si de unde l-am momit cu greu ca trebuiau mutate 2 rafturi pentru a putea patrunde acolo, alte cateva secunde de miorlaieli cand l-am luat din fata locului de joaca insorit din fata magazinului explicandu-i savant efectul negativ al soarelui la ora aia, parca totul s-a linistit si-a prins iz de sarbatoare. Au urmat vreo alte 3 locuri de joaca pana a regasit parcul in care-a testat incantat toate trenuletele si caruselele electrice, fluturand mana mica la fiecare cotitura apropiata mie, dar cu ochii totusi dupa scanteile scoase de masinile "de busituri", cele pt copii mari cum le spuneam initial. Ulterior, am prins curaj intr-o tura cu parinti cu copii ft mici in brate si ne-am suit si noi. Eu, gravida, cu copilul in brate intr-un loc mult prea ingust pentru a-mi gasi o pozitie doar putin incomoda, nefiind in stare sa dau impunsaturi fine pedalei de acceleratie pusa aiurea in stanga, in dreptul ambreiajului, zguduindu-mi copiii in incercari bruscante de-a pleca de pe loc, mi-am umplut sufletul de rasetele lui V., incantat la maxim de rateurile mele in prima jumatate de minut. Si mersul lin, in cercuri stramte, intr-o coloana scantaietoare, a fost la fel de amuzant pentru V. 

V. si-a facut o prietena, cu 2 saptamani mai mica decat el, dar aproape 2 capete mai inalta, o copila careia ii dai 3 ani lejer, dar aceeasi pasiune pentru pietricele si vocabularul limitat al amandurora ii fac adorabili impreuna.

Inca oftez adanc atunci cand ma gandesc la Falfaila, dar pana la urma ne-a placut. Mai mergem si saptamana viitoare.