Batai de inima in ritmul claxoanelor

Spre seara, ne miscam pasii pe trotuar aproape cu aceeasi stare de spirit. V. primul, adulmecand responsabil si superior pericolele stradutelor care ne apareau in cale. C. in spate, preocupat de lucrurile lui marunte, cu privirea incordata in jur, dar absent total din sala cu scena strazii. Eu, in mijloc, cu proiectia doar a unor varfuri sterse ale multor idei, care izbesc la suprafata panoului propriu, ticsit de indicatoare spre traseele propuse pentru saptamana asta.

Cand inainte, cand inapoi, imi mai indreptam glasul sa raspund directionat cand unuia, cand celuilalt. Unul voia gem pe paine, celalalt miere, unul lapte, celalalt ceai. Nu ziceam nimic. Stiam ca am si gem si miere, si lapte si ceai, si nimic altceva.

Zgomotul tarsait al painilor racaite de asfalt, fie continuu, fie sacadat, ma asigura de rezistenta ambalajelor si de constanta numerica a grupului.

As fi putut sa merg toata seara, in acelasi stil, in acelasi sens, cu aceeasi stare. Asa, cu simturile acute abolite, pe linia plana a momentului, cu planuri in hibernare. Ma simteam bine printre undele strazii. Tacanitul capacului de canal calcat de rotile masinilor, tipetele unor copii, discutiile dure ale baietasilor adunati ciorchine in coltul blocului, mirosul fetid al orasului. Toate intretineau sentimentul de apartenenta, de "aici", de "acasa".

Am revazut ca din exterior fragmente din alte piese cu decorul asta. Mi-am unit buzele intr-o grimasa melancolica la amintirea caciulii cazute langa masina intr-o seara ploioasa si regasite in mocirla a doua zi. Preferata lui C., bucuria mica a zilelor friguroase. O caciula subtire, in dungi, cu alb si albastru. In cele trei secunde pe care le avea avans avusese timp sa ingenuncheze langa ea, in disperarea omului fara solutie. L-am gasit plangand langa masina. Plangea cu lacrimi mari, cu suspine si sughituri, din tot sufletul. Am luat caciula de-o margine ridicand-o pentru inspectie, asigurand copilul ca e doar apa si niste noroi, iar noi avem un detergent potrivit pentru astfel de murdarie. Imi relaxez buzele la amintirea celor doua masini care-au trecut exact atunci peste gura de canal, trantindu-i capacul in rulaj; in spate era strigat un nume, iar denivelarile pietroase ale trotuarului apropiat frecau zgomotos rolele unui skateboard. Erau toate acolo, in subconstientul amintirii mele, stand ascunse doar cat sa ofere momentului o patina proprie, sa personalizeze emotia.

...

Imi tin cuvintele momentului in telefon, iar nota asta s-a oprit aici. Poate daca mi-as aminti ce-a intrerupt-o as putea s-o continui fara a-i frange cursul.

Din pat, pe geam vad o bucata de cer in care se inalta gri o antena de bloc. O antena metalica, simpla, din cateva bare intretaiate, cu simbolistica in peisajul orasului. Dupa doua falfairi pe loc pentru incetinire, pe sarma inaltata se aseaza un gugustiuc. Il stiu. Nu pe asta in mod special. Ii stiu pe ei, pasaroii de antena. E mereu cate unul in preajma.

Si stiu, stiu ca si pe ei - C. si V. - ii calibreaza aceleasi sunete. Stiu, si clipesc lent la gandul asta, ca nu le trebuie mult sa se simta bine.

Mi-ar placea sa stiu ca, in tumultul unei strazi, intr-un mod limpede si lucid, sunt trasate buclele experientelor proprii, sunt inchise cercurile emotiilor, pastrand spre aducere aminte clipele importante pentru ei.

Si au trait fericiti...

Indiferent de unde porneste cautarea, inevitabil, ajung sa citesc, sa vad (despre) ceva care intereseaza direct copiii sau cresterea lor.
In ultima vreme, tot dau peste declaratii bogate despre educatia in sens invers, cum din frageda pruncie copilul incepe sa-ti toarne lectii pretioase despre viata si unghiul potrivit pentru incadrarea ta corecta in umanitate.
Povestile si stilul sunt diferite, dar concluzia e aceeasi, mereu aceeasi: au invatat sa fie mai buni.
Serios!? De parca pana atunci tu spargeai cauciucurile vecinilor si impingeai nefericitii care se nimereau in fata ta pe scara rulanta. 

La un al doilea gand mi-am dat seama ca nu le-am transpus emotia. Cand l-am terminat pe-al treilea le-am incadrat afirmatia la "adevaruri". C-am vrut sau nu, pe rand sau impreuna, copiii mi-au modificat rezonanta trairilor.
Mi-au ravasit emotiile, aducandu-ma de multe ori la limita penibilului doar cu un simplu gest stramb pe care, pe moment, il percep ca fiind extrem de dragalas sau absolut idiotic.
Mi-au modificat reperele si mi-au deplasat centrul de greutate.
Mi-au rascolit cele mai intime pulsatii ale mintii incercand sa gasesc cararea indeajuns de lata incat sa incapem toti, alaturati.
M-au invatat sa dau o cadenta mai alerta bucuriei venite din lucruri simple.

Vreau in lumea ta, copile!

Tu, care ramai mut si fara expresie in fata ecranului vietii, cu ochii bulbucati, gata sa sara acolo, in mijlocul lor, cu gura deschisa, avida sa inghita fraze intregi, cu timpanele modulate doar pe vocile lor, ale personajelor conturate apasat, cu roz... Tu ai stiut intotdeauna!

Frumusete, putere, hotarare, claritate in decizii, prietenie, altruism, curaj, inteligenta, noroc, sacrificiu, bunatate, corectitudine. Dar mai ales iubire.

Unde gasesti tu atata valoare cumulata daca nu aici, in lumea ta?

Cum sa gusti altfel de mic victoria binelui daca nu sorbi odata cu personajul principal, ala care-i reprezentat in detalii infinit de mici in mijlocul altor multe dungi mazgalite pe pagina imaginatiei tale?

Cum sa ai vise inalte daca nu stii pana unde pot sa duca?

Acum stiu si eu. Dar, recunosc, n-am inteles din prima. N-am inteles, ca eram blocata in spatele unei bariere numite realitate. N-am inteles, c-aveam alte artificii inspirationale pentru monologurile sufletului meu. N-am inteles, ca nucleul meu construia emotiile din vibratii, mirosuri si litere si le dezvolta din gesturi.

Tu ai stiut dintotdeauna.

Eu a trebuit sa te cunosc pe tine sa-mi permit sa ridic acea bariera.

Te cred pe cuvant cand spui ca mai vrei o data.

Asta m-ai convins tu pe mine, copile, ca binele invinge (doar trebuie sa privesti din unghiul potrivit sa-i vezi reusita). 

Nu, nu, baieteii nu-s tampiti!

Dimineata scoasa din comun c-un chiul de la gradinita din cauza unei programari la medic ratate, pusa fix in mijlocul zilei. 

Undeva la jumatatea holului, peste vajaitul ramas de la trezire in profunzimea urechilor, se amesteca grosolan acordurile radioului din camera si sunetul desenelor lui C. 

In invartirile mele prin casa, dorite a fi eficiente, ma opresc des, sprijinind inaltimile suprafetelor care-mi ies in cale, in incercarea de-a presa pana la disparitie lenea din oase. Era una dintre acele dimineti in care ma trezisem dupa a zecea strigare, undeva intre vis si realitate, ambele la fel de plate, pierzand ordinea prioritatilor, in stare de a iesi pe usa cu pantofii in maini si geanta in picioare. Si cand te invarti in sens invers pamantului, toate miscarile au o lentoare aparte, actiunile in sine fiind aproape insesizabile.

Rapusa de molesala, depasita de greutatea picioarelor, ma infund in fotoliu cascand gura la o reclama pentru un robotel cu ventuze la capatul membrelor. Ma gandesc ca s-ar integra bine, ca personaj cu multiple roluri posibile, in orasul lor daramat - istorie lunga, cu multe upgrade-uri la varianta initiala, un joc creativ, care insa umple podeaua de cuburi din toate jocurile si alte mici figurine capatate din diverse locuri. 

Imi imping curioasa degetul pe ecranul telefonului. Dau sa caut lipiciosul robot, deja imaginandu-mi-l in discutia pentru rol. Il gasesc greu, pe-un site necunoscut. Mi se pare si mai simpatic, acum ca-l vad mai bine. Sunt mai multi, sunt colorati. 

Se vor distra!

Pun 2 in cos, dar inca nu justific pretul transportului. Mai caut prin categorii ceva ce-ar putea reduce procentul costului suplimentar. Pun filtru de varsta si las selectia "jucarii pentru baieti".
Si caut, si caut, si tot dau paginile alea nenorocite, cu cate 10 produse afisate, doar oi gasi o chestie colorata la care sa ma opresc.

Am gasit de cumparat tot echipamentul militar din dotarea armatelor lumii, din toate timpurile. Am traversat epoci intregi, am revazut castelele medievale si expozitiile de sabii si armuri din subsolurile lor. 

Bai, producatorilor, va rog si niste camere de tortura in miniatura, ceva, macar sa-ncapa un deget in joagar c-asa, tipete gratuite...
Cand nu era recuzita de lupta, intram in zonele de figurine. Hop, c-aici dau de culoare! Dar mai mult de 90℅ din hidosii aia nu stiu cine sunt si, pe bune, nu cred ca voi fi pregatita vreodata sa stiu.

Am mai gasit masini. Da, p-astea le stiu. Am cumparat si eu. Imi placea sa le aleg pe cele diferite, care aveau ceva special, fie un design spectaculos, fie culori, vopsea si poveste impresionante. Pe cele normale le primeau deseori, in diverse ocazii. Din fericire, mi-a scazut interesul inainte ca stocul sa depaseasca dimensiunea sacosei de depozitare, cand copii mei au depasit etapa "vrum-vrum". Sigur, inca-si mai ruleaza cateodata exemplarele pe pistele din casa, dar nu mai sunt cereri noi. 

Am hotarat ca mi-e destul si-am inchis pagina si, ireversibil, si sesiunea de cumparaturi. 

Am inteles totusi de unde vine inspiratia pentru cadourile primite de la persoane fara copii. 

Si stiu, stiu ca asa sunt impartite jucariile si pe alte site-uri, doar ca de fiecare data am cautat tintit, un anumit joc, si nu le-am luat la rand.

Nu mi-au placut niciodata jucariile astea. Se mai intampla, pe vremea cand stateam la julit genunchi in spatele blocului, sa mai apara cate-un copil din vecini cu cate-un soldatel. Ma fascina ca era mic si eu nu aveam jucarii mici; eu nu prea aveam jucarii, ca mai toti copiii vremii. Si statea in pozitii ciudate, de cele mai multe ori fandand un picior pe care era sprijinita pusca. Si stateam acolo in grup, fara sa particip, in mijocul unei batalii imaginare, doar sa vad soldatelul. 

Stiam ca asa-s baietii si asa se joaca ei cateodata. Si am ramas cu preconceptia asta pana tarziu in maturitate. 

In restul timpului eram toti la fel. Toti saream garduri, ne cataram in copaci, jucam frunza, tarile, "fatea" si ne dadeam pe bara pana ni se aspreau mainile. 

Dar cand aparea soldatul, jocul avea alte coordonate. Baietii isi luau infatisari fioroase eliberand racnete din strafunduri, schimonosindu-si obrajii c-o mobilitate inumana, lasand la vedere, intotdeauna, doar o jumatate de arcada dentara.

Si era doar unul, niciodata mai multi. Verde si imobil. 

Ma gandesc ce iese acolo unde-i o armata, mai moderni, mai complecsi, mai echipati, si articulati pe deasupra. 

De frica unei astfel de dezlantuiri a caracterelor, am evitat cum am stiut jucariile care ar fi putut dezvolta scenele barbare. Si cand cartonul a devenit scut si pixul o sabie, am zis "En garde" si-am directionat spre scrima. Cand masinile treceau printr-o multime de oameni, indicam elicopterul de salvare si trezeam ingrijorare pentru raniti. Ei aduceau un supererou sa faca liniste-n oras. 

Cand am zbarcit-o cu Ninjago si-au aparut lanturi la arbalete si fete manioase, am impartit taberele in buni si rai si-am luat o puscarie sa faca poveste cu final fericit. N-am alimentat voit, c-asa-s baietii, si totusi, presar petale continuu sa infund pornirile. Si e inimaginabil de greu cand C. vine acasa cu descrieri ale unor personaje din tot felul de lumi, cu puteri demonice si arme pe masura. Pentru ca puterea fascineaza. Si pentru ca puterea e concretizata intr-o figurina hidoasa, facand palpabila povestea dubioasa din vreun desen animat pe care unii dintre colegii lui il urmaresc. E greu si nu-mi merge tot timpul, dar macar incerc sa dau contur unei realitati de confort pe care ei pot sa aleaga cum s-o coloreze. Putin cate putin, au inteles distinctia dintre alb si negru, iar cand au libertatea deplina n-am motive sa nu fiu si eu de acord. 

Deocamdata, intre o sabie cu laser, o pusca moderna  si-o bucata de plastilina, fara sa se gandeasca de doua ori, ar opta pentru plastilina. Si stiu o gramada de copii fericiti cu aceleasi preferinte. 

Asa ca, voi astia cu magazine din astea, nu mai catalogati voi jucariile lipind grosolan abtibilduri negre in fruntea amaratilor astora. Aranjati-le dupa tip sau oricum altfel, doar sa fie oamenii constienti de alegerea lor, sa stie ca iau jucarii "violente", nu jucarii pentru "baietei". Jocul lor nu este doar "Ha-iaaa!" sau "Pac, pac!".

Choo-choo e de fapt doar ta-ga-dam ta-ga-dam

Cu narile infundate de esapamentul orasului, cu gandurile astupate de claxoane, cu inima la petele intunecate din harta tarii, ne facem planuri de weekend.

Sincer, joi, cand a deschis M. subiectul, mi se umflau obrajii de incantare gandindu-ma la 2 zile de zacut. Vineri, cand am colorat planurile, entuziasmul a depasit cotele unei plecari de sfarsit de saptamana.

Pe lista mea cu must-uri impreuna cu copiii, calatoria cu trenul a avut candva loc fruntas. A tot migrat de pe o pozitie pe alta, ajungand intr-un timp ultima ca importanta. 

Groaza de coloana de aur a DN1-ului a catapultat experienta, de data asta, in fruntea clasamentului.

Ne-am minunat de cele cateva click-uri de care ai nevoie sa-ti iei bilete. Ne-am privit cu ochii incetosati cand am vazut pretul afisat.

Odata aruncate zarurile, asteptam ca norocul sa sufle-n ele. 

Cu ochii carpiti si mustatile cu urme de mancare infulecata cand inca blocul de vizavi era in bezna, grabeam pasul spre gara. Ajunsi pe peron, pentru o clipa, le cautam pe figuri ceea ce credeam a fi expresia primei dati acolo. N-am vazut nimic mai mult decat interesul pentru acel "pe unde urcam", pe care l-ai fi gasit oriunde intorceai capul.

Si-au gasit locul repede. Apropiati, unul in fata celuilalt, sa imparta impresiile. N-au fost dati pe spate, dar le-a placut. Peisajul din marginea sinelor i-a plictisit, dar n-au simtit apasarea timpului. N-au auzit nici suierul, dar i-au prins cadenta si-au alocat un like.

Si mie mi-a placut. Cred ca mai mult decat lor. Aceleasi trenuri parca, usor carpite pe ici colo, c-o semi-automatizare a usilor, aceleasi uniforme, dar curate, apretate si calcate impecabil, un zambet primit pentru nimic din partea controlorului. 

La intoarcere trenul s-a lasat asteptat aproape o ora, dar mi-a dat timp sa citesc 2 capitole din cartea de seara, spre incantarea plozilor si spre disperarea domnului care ne urmarea prin gara in cautare de noi prieteni.

C. a adormit repede, la iesirea pe peron, putin inghetat, incovrigat la taica-su in brate. V. a rezistat pana la urcarea in tren, manat de dorinta nebuna de a vizita vagonul restaurant. Nu eram inca in miscare cand ne cauta urechile sa ne atraga atentia asupra semnului specific. S-a intors fara expresie, c-o punga de bake roll's, pe care le-a supt delicat vreo cateva minute, cu grija sa nu-i crantane doamnei din fata in creier. I-am apreciat grija.

- Nu prea era nimic de mancare, mi-a soptit in drum spre scaunul lui.

Cand am coborat, c-o geanta indesata si fiecare cu cate-un rucsac si-un bustean de 20 kg in brate, imbracati ca de munte, cu haine pentru 10 grade, ceasul peronului sarea in urmatoarea zi. 

Ghidati de un banner imens care indica raiul taximetristilor triati dupa fapte bune si corectitudine, ne caram greutatile spre iesire. Mi s-au umezit ochii cand am vazut atatea masini galbene libere afara. Erau si multi oameni, in grupuri, care pareau sa astepte ceva, majoritatea cu telefoanele la ureche. M. abandoneaza geanta de umar care-i spintecase carnea, si ia la rand soferii credinciosi. 

Asezati pe marginea trotoarului, baietii fixau departarea incercand sa-si pastreze ochii deschisi. C. iese din joc primul si se intinde pe bordura cu capul pe mana.

20 minute si sute de injuraturi mai tarziu eram tot acolo, incercand sa intelegem de ce stau totusi retardatii aia acolo si dau tuturor motive idioate sa nu plece.

Sunam unde puteam. Vedeam masini noi cum vin si pleaca. Altele care ramaneau sa umple statia. Noi eram tot acolo. Aveam un copil dormind pe asfalt, cu capul la mine in brate, un altul care incepuse sa planga de oboseala, pe M. care se zbatea la marginea bulevardului, niste regrete in telefon si un grup de taximetristi in carca, martori la scena de familie. 

In timp ce comunicam politiei numerele pseudotaximetristilor care parazitau imprejurimile garii, M., victorios, intr-o fuga, pe rand, aduna bagajele si copiii de pe jos. A oprit un ratacit binevoitor care ne-a scos din intuneric. Nu stiu daca mi-a intalnit privirea, dar mi se citea recunostinta pana-n talpi.

Sanatate domnului care n-a avut comanda in asteptare sau portbagaj ocupat, pauza de cafea, migrena, hemoroizi sau pacla-n creier.

Si dac-o mai fi sa vrem sa vedem tara din tren, o sa ma asigur de sine pana acasa. 

Bau-bau e in dulapul meu pamantean

- Mami, tie de ce ti-e frica? imi arunca V. intr-o zi, apasand intrebarea prin apropierea usoara a pleoapelor unui singur ochi, ca si cand mi-ar fi ghicit slabiciunile. 

Spontan, fara ezitare, ma pun pe insiruit o groaza de ganduri negre: singuratate, boala, razboi, intuneric, cataclisme, ridicol, esec... Asa cum veneau, toate deodata, se concretizau in ochii lui. Si pe masura ce veneau altele, adunate la cele dinainte, cu rezonanta imensa pentru urechile lui, parca se amplifica acea stralucire care da un tremur sensibil irisului. 

N-am simtit niciodata atat de viu greutatea unei priviri! 

- Dar ma intrebi asta acum pentru ca... Intrerup brusc enumerarea apocaliptica, ascunzandu-mi sufletul in spatele aceleiasi expresii c-un ochi mijit si nasul ridicat a suspiciune, cautand sa pastrez in acelasi context momentul listei. 

- Pai, zice el parca surprins de propria voce, pari curajoasa. 

Imi vine un "Serios?", dar imi infrang gandul rapid. 

- Sunt, raspund cu cateva tonuri mai sus, gatuita de emotie.

- Esti si ti-e frica? 

- Da, cateodata mi-e. 

- Cand? 

- Nu stiu, cand sunt obosita, cand mi-e dor, cand e prea frumos sau urat... 

- Si curajoasa cand mai esti? 

- Tot atunci.

- ...? si-si apropie sprancenele, lasand sa i se adanceasca o cuta pe frunte. 

- A fi curajos inseamna sa-ti invingi frica. Cand incremenesti in bezna cred ca-i nevoie de ceva curaj sa ajungi la intrupator, la o lanterna sau macar la cineva care ti-e prin preajma... ? Tu cum crezi? 

- Cand am fost la inot prima data am facut 3 bazine cu pluta si betisorul. Si ma dureau mainile rau. Apa era adanca si nu puteam sa-mi dau drumul... 

Pe masura ce vorbea ii vibra privirea de bucurie. Si vorbea mult si luminos. Vorbea usurat, repede, fara agitatie.

Mi-a povestit multe. Pe unele le-am inteles, pe unele m-am prefacut ca le inteleg. 

Am inteles si c-am coborat. Ca am avut cumva superputeri, dar nu mai am. Dar si ca-i mai bine asa, ca el, langa el, cu sufletul palpabil. 

P.S. Imediat dupa s-a repezit compliciar la C.: "Stii ce mi-a spus mami? Ca i-e frica de intuneric". Si-auzeam chicoteli infundate...

El, planul lui si noi, ceilalti

Copilul vrea, copilul cere. Si ma bucur ca cere. Eu nu ceream. Sau nu atat cat mi-as fi dorit. Poate ca nu stiam sau poate stiam si intelegeam. Pe ei i-am lasat sa ceara, i-am indemnat chiar. Nu ceri, nu primesti! Dar cortina asta cade peste alta scena deja montata care isi asteapta momentul dezvelirii intr-un alt post. 

Acum, copilul cere o extra petrecere pentru ziua lui. 

De saptamani intregi ordoneaza gramezile de idei venite deodata, grabit, sub presiunea timpului, cand inca mai credea ca dupa mai urmeaza august. N-a intrebat "daca", era preocupat doar de "cand". N-a intrebat "cum", stia sigur "unde". Implicat cu toate simturile, traia fiecare expansiune verbala pe care-o prindea in dialogurile din jur. Deseori se supara cand, scoase din context, unele conversatii ii pareau a fi despre petrecere. Si orice i se parea ca-i saboteaza planul, desi i-l acceptasem si-l aprobasem, in nenumarate randuri. 

Cu listele facute, cu detaliile descrise de el si traduse in realitate de mine, mergem sa rezervam locul de joaca. 

- In primul rand sa vedem daca e liber candva.

- Trebuie sa fie liber! spune el convins, spulberand orice dunga de dubiu as fi avut. 

- Si daca e inchis? se aude V., parca din alta lume, aia cu "worst-case scenario only, please".

- Nu e inchis! E vacanta. E un loc pentru copii, ca vacanta! pune C. punct categoric indoielii.

N-a mai zis nimic V. Atat i-a vorbit frati-su despre petrecerea asta, incat cateodata am impresia ca si el crede ca e ziua lui acum. Asteapta impreuna. 

N-am nimerit chiar din prima. Credeam ca-i mai in fata. M-a intors C. c-o smucitura zdravana, indicandu-mi cladirea de parc-ar fi fost Disneyland. 

- Aici e! Acolo, in spate. 

Si era, dar nimic semnalizat, n-am vazut nicio placuta afara. In curtea mica ingramadite cateva mese si bancute de lemn langa un bar si-o cladire care nu-mi transmitea nimic. Pe usa cladirii, o foaie imprimata color exprima marea distractie. Langa usa,  parca demonstrativ, pe niste scaunele, stateau doi copii transpirati, cu obrajii inrositi, urmarindu-ne muti, cu buzele bine mulate pe paiele care ieseau din paharele cu lichid dubios colorat, asa cum urmaresc oamenii la tara masinile care le ridica praful ulitelor.

- Putem sa ramanem? intreaba C. asteptand nerabdator sa ia startul spre incaperea de joaca. 

- Hai sa vad si eu cum e si vorbim cum facem. 

Imi anunt inspectia si inaintez pe holul scurt. Un vuiet ca de motor se apropia cu viteza pasilor. Trec pragul si las hala mare sa mi se desfasoare sub privire. Un tobogan gonflabil imens imi ia ochii inca de la intrare. Un mini vulcan de escalada, un labirint supraetajat care sfarseste-n bile si-o ciupercarie gonflabila, iti dirijeaza controlat parerea, lasand neobservati peretii nevopsiti de prea mult timp sau praful care pare oricum imposibil de sters altfel decat in alunecare cu tricourile asudate. 

- Ma duc sa intreb daca se poate.

- Ce sa se poata? 

- Pai, sa facem petrecerea. 

- Se poate?

- Nu stiu, probabil... Vrei sigur aici? 

- Ce sa vreau? 

- ...

Ii las sa-si infunde capetele in plantatia de ciuperci si ies sa vorbesc...

Intelesesem. Erau inutile intrebarile mele. El voia, stia de mult, eu nu eram cea convinsa ca vreau. El a mai fost de vreo doua ori si-are un plan. Pentru mine era singura oara si parc-as fi vrut sa ramana asa.

Domnul de la casa era ocupat cu un cunoscut. Nu pareau apropiati, dar exagerau in amabilitati si complimente care poate ar fi putut trece drept naturale ca venind din partea unor femei. 

Imi vine si mie randul la coada. Imi sticlea privirea tintind pos-ul c-aveam portofelul aproape gol si tocmai ce-mi lasasem pruncii la curse printre legume vibrante sub presiunea aerului. Intreb, raspund, notam, facem cunostinta si batem palma.  Amuzat de ecoul salii, aparand brusc si disparand la fel de rapid in/din campul meu vizual, C. imi verifica memoria punctand: 

- Si baloane! 

- Si desene! 

- Si sampanie!

N-am plecat neaparat impacata, dar el e fericit. E multumit ca are date concrete de trecut in invitatii si certitudinea reintoarcerii. 

Prinde orbul...

Ma vad in galeria iluminata perfect, exact cat sa-ti ofere intimitatea de care ai nevoie sa-ti creezi imaginea povestii din spatele fiecarei opere. 

O bancuta pozitionata la distanta optima de tablou, doar cat sa-ti dea posibilitatea sa te abandonezi in fata lui, a artistului, implorandu-i capodopera, cu privirea avida, sa transmita. 

Si ma asez. 

Atmosfera? Am. Atitudine? Am. Dorinta? Cat cuprinde!

"Lant in forma de pata"

 

... ... ...
Mda!

Las-o asa ca merge bine

Eh, cum sa nu-mi placa momentele alea in care ascult timpul cum trece doar pentru mine. Cand aproape ca-mi doresc sa am sonor la aplicatie sa aud fosnetul paginii date, doar asa sa am certitudinea linistii. 

Sau cand ma abandonez in transa clipei cu ritmul bubuindu-mi in casti, fara contact cu realitatea, aia care te zgaltaie aproape inuman: "Mami, fac caca!". 

Cand n-am intrebari in asteptare si explicatii in clipboard. Pentru ca-mi place sa tac, pe cat de mult imi place sa vorbesc. 

Si-atunci, din cand in cand, tintesc cate un ochi de timp sa-l fac sa clipeasca doar pentru mine. Imi pregatesc o lista luuunga cu "nimic de facut" si sper sa-mi permita karma s-o parcurg integral. 

Imediat dupa insusirea primelor minute, cu atitudinea resuscitata, mi se profileaza pe retina scene  de familie ideala, cu valuri de energie pozitiva si fericire crescanda - semn ca lucreaza constiinta si incep sa ma simt vinovata. "Uite ce bine mi-e mie, egoista, iar ei se chinuie chirciti pe scaunelele alea mititele, saracii". 

Imi fuge un gand, apoi toate si eu dupa ele. 

Cu toti dintii la vedere, clipiri dese si bunadispozitie de neclintit, reconstitui echipa si propun timp de album, fiecare cu fila lui. 

Pai vezi tu, nu merge asa, cu cate-o pagina, ca doar n-o rupi si pleci cu ea in lume la completat. Ochii vad, inima cere exact jocul pe care deja l-a ales celalalt. Se tipa ca alternativa gasita e zgomotoasa. Se tipa si mai tare despre plata pentru nedreptate. Aleg ceva impreuna, mai trebuie un jucator. Ar manca ceva, dar nu orice oferi, altceva, ceva ce n-ai. 

Ma vad grabita, ca deh, am o foaie intreaga inceputa de cinci ori. Si-ar vrea pista. E sus. In cutie. Nu ajung la ea. Si ia o zi s-o monteze singuri, mie doar 10 minute. Poate M. ca e mai inalt :D. Vrum, vrum de 2 ori pe buclele circuitului. Mancam ceva, ceva ce-avem. Jucam ceva in trei, ceva in patru, altceva in patru... Sunt buni, ne zbatem sa prindem podiumul. Se hlizeste fiecare pentru cate-o prostioara. E tare dragut, sunt amuzanti. Am mai sta, da' e tarziu si ratam povestea. 

Nota catre mine: cand te gandesti ca cioara e pasare Phoenix, mai suporta vrabia inca jumatate de ora. 

Stiam, stiam mai demult

El la volan, usor pierdut in ganduri. Eu in dreapta, cu-ale mele. Ei in spate dormind: unul mic cu balele scurgandu-i-se printr-un colt de gura, altul si mai mic bine inhamat in scoica.
- Auzi...? ma pomenesc intrebandu-l pe M. fara sa astept vreun raspuns si fara intentie imediata de continuare.
- Ihm!? vine replica automata, inclinand capul aproape imperceptibil, doar cat sa-si orienteze "auzul" inspre mine, pastrand privirea inainte si gandurile acolo, in lumea lui.

Las linistea sa se prelungeasca. Urmaream pierduta desfasurarea tarii pe geamul lateral. Campul golas urla a singuratate, in ton cu vantul pe care-l taia masina. Ciori imense populau cativa copaci cu ramurile umede. Nu era soare. Nu mai fusese de mult soare. Era spre seara sau cel putin parea spre seara. Poate pentru ca nu era soare, poate din cauza ciorilor care-mi baga frigul in carne. Ma trimit la resemnare, la Techirghiol, Herculane, umezeala multa si miros de fum de cos.

- Assaa! cere el revenit explicatii.
Inchid usa gandului melancolic si-mi etalez flash-ul de dinainte.
- Iti dai seama cum o sa fie la noi peste cativa ani cand o sa fie astia mai mari si-o sa-si lipeasca scatoalce printre centuri. Unul cu psp-ul in brate, altul cu alta inventie de moment, amandoi intr-un huiet continuu, tipand din te miri ce, parand ce-i oricum evident si aducand justificari pentru recenta urma rosie lasata celuilalt.

Nu-mi amintesc ce-a spus M., dar imi amintesc ca eram incantata de viziune. Stiu ca aveam zambetul tampit pe care-l mai vad la oamenii fara copii care-mi observa dragastos plozii certandu-se prin public.

Acum n-avem psp sau alte gadget-uri de calatorie, am limitat avanturile fizice prin locul gol dintre ei, am orientat atentia comuna spre muzica, dar n-am scapat de fractiunile acide sau racnetele de dezolare emise spontan, cand luna e pe partea celuilalt sau soarele deranjant orbeste ratiunea aluia mai suparat, cand competitia isi creste potentialul virulent.
Castigam pozitii importante in fiecare nou maraton verbal in care suntem inscrisi by default.
Aspiram la cupa, dar de fiecare data plescaim multumiti la primirea imbratisarilor sau strangerilor de mana ratate venite ca un premiu de consolare.

Parca era innorat atunci

Prima zi si-o poarta mare, cu ambele parti larg deschise, ca la staul in apus. Multe garoafe invelite neglijent in ambalajul vremurilor. Multa lume. Copii ordonati in grupuri tabelare. 

- Uite, aia-i doamna! mi s-a spus; si mi-am mutat privirea in directia spre care indica aratatorul. 

N-am vazut nimic. Erau mai multe doamne acolo. Unele urate, altele nu. Nu mi-a placut niciuna. Mi-era frica. Stiam doar ca de acum e "gata", merg la scoala. 

Ne-au strigat pe noi. Nu stiam care noi, dar multimea crispata din jurul meu s-a miscat si eu in rand cu ea. Am intrat printr-o usa metalica, aproape ruginita sau data cu grund. 

As fi vrut sa mai raman afara sau macar sa am timp de "ramas bun". 

In clasa ne-a repartizat in banci. Eu, a doua banca, la fereastra. Langa mine un baietel mic, carn, roscat si pistruiat. Tilica. E singura amintire pe care o am legata de el. Parca l-am vazut o singura data, atunci, in prima zi. 

M-am asezat. Doamna in fata. In mijloc. Mi s-a parut ciolanoasa, carnoasa, poate grasa, si nefiresc rujata. Si asa mi-a ramas intiparita. Tot acolo, in mijloc, exigent arcuita, cu mainile la spate, presand exagerat un ciot de creta, cu rujul rosu mancat pana la jumatatea buzelor. 

Imi amintesc vocea, inflexiunile,  greselile din caiete incercuite cu cerneala rosie si corecturile de-o caligrafie impecabila. Mi-ar fi placut sa scriu si eu asa frumos. 

Nu trece nicio unda calda prin ceata lasata. Pastrez sentimentul primei imagini, a portilor larg deschise ca o invitatie la priveghi. 

Corijenti la purtare

De unde a invatat C. sa scuipe in semn de revolta, nu stiu, dar scuipa. Cand se simte grav nedreptatit elibereaza spontan toata saliva de care dispune, imprastiind fara forta o multitudine de bule mici, de cele mai multe ori partea cea mai consistenta ajungand la capatul barbiei dupa o prelingere lina. Gestul e urmat de-o stergere cu dosul palmei, venita ca un punct pe i, pentru dublarea sustinerii motivelor care au condus initial la alegerea modului asta de exprimare.

Il mai scuipa pe frati-su cateodata, cand i se parea ca-i in dezavantaj, iar el sigur nu mai are nicio sansa in a-i inchide gura celuilalt altfel decat printr-o stropeala plina de nemultumire, starnind astfel o avalansa de replici umede venite din toate partile.

Mai explicat, mai gesticulat, mai in gluma sau ironic timpul a trecut si furia flescaita a fost depasita.

Pana intr-o zi cand, la plecarea din gradinita, imi sopteste educatoarea uimita ca al meu ingeras a scuipat-o pe doamna de engleza. Am schimonosit un fel de "Ups, nasol! Si acum...?" si-am tacut. Am iesit dupa copilul meu care fredona ca floricica pe treptele de la intrare. Nu i-am spus nimic despre asta tot drumul. Nu c-as fi urmarit in secret vreo strategie, ci pentru ca habar n-aveam ce si cum sa spun.

Dupa cateva jonglerii cu sentimente contradictorii decid ca-i momentul sa ma las purtata de orice-o veni si-l intreb prividu-l senina in ochi:

- Si, te-ai distrat azi?

- Nu, vine scurt si ascutit raspunsul.

- Te-a suparat cineva! spun intarind certitudinea din glas cu o miscare aprobatorie din cap.

- Nu vreau sa spun c-o sa te superi pe mine!

Bosumflarea si bratele incrucisate, nelipsite in momentele de slabiciune, indica strident spre musca de pe caciula.

- Impreuna poate rezolvam ceva. Asa iti bati capu' singur.

Si parca asteptand declicul, eliberat, imi varsa tot.

Pe scurt, a fost intrebat ceva, el n-a stiut, i s-a spus "rusine!", iar el a scuipat-o.

Cateva secunde, prelungite anormal de blocajul meu, copilul imi cauta reactia. Acelasi "si acum?" era pe orice rid.

Pe de-o parte acuz manifestarea grobiana a plodului, pe de alta pe cea nepotrivita a doamnei si ma bucur ca el si-a aratat intr-un fel, brut, asa cum a stiut el, indignarea.

L-am inteles. M-a inteles si el cand i-am spus ce cred, dar n-a fost incantat de asumarea publica prin redeschiderea subiectului pentru clarificari in trei. A inteles si doamna cand i-am povestit ca noi nu sustinem curentul "rusinii" si ca invatam lucruri pentru noi, nu sa evitam situatii rusinoase. (Sigur, poate invatam ceva de-aici sa evitam stanjeneala momentului in care explic savant scuipatul directionat a lu' fii-miu).

Toata lumea si-a admis greseala, si-a cerut scuze si-am trecut mai departe cu totii impacati cu ceilalti, oarecum cu noi insine.

De atunci pastreaza scuipatul doar pentru el si doar acasa. Cum dam noi cate-o injuratura cand ne macina neputinta, cand nu iese, cand ratam, cand suntem furiosi. El da cu pasiune niste stropi pe podea.

Povestea "Licurici"-ului

La capatul cararii, cand zambetele permanente, privirile mijite si gesturile studiate falfaiau aripile fluturilor din stomac, prins de succesiunea unor momente cu amprenta proprie, M. a deschis un nou fragment atribuindu-mi "Licuriciul". Si-a ramas asa in sufletele noastre, ca parte solida, cu rezistenta in fata timpului. A aparut in toate fisierele personale, in contactele electronizate, printre primele silabe ale copiilor. 

Mi-a umezit ochii, pronuntat mandru de V. la o serbare de 8 martie, personalizandu-mi descrierea comuna cu numele familiar lui: "Mama mea are ochii caprui, parul negru si o cheama Licurici [...]". 

Acum mi-a cam albit parul, dar, dupa mai mult de un deceniu de la prima "stralucire", in circumstante limitate, restranse, imi rezerv cu toate drepturile reactia spontana de raspuns cand aud "Licurici"(!)

Unde dai si unde crapa

Dupa timp indelungat de distractie nedisimulata pe wii, lucru in echipa, dezamagiri si bucurii exprimate la comun, fara remuscari si tipete de frustrare cum se intampla de obicei, incerc sa ridic la rang de memorabil momentul reusitei in doi.

"- Eh, nu e cool ca puteti sa va jucati in doi, ca puteti sa folositi echipa si sa dublati sansele de castig? spun eu cautand aprobarea in ochii lor.
- Da, si eu am intrat in balonas si pe urma am iesit exact cand eram la nisipurile miscatoare...
- Si cand a venit vantul eu am luat-o inainte si-am trecut de primul tepos...
- Eu am trecut primul de tepos! (usor, usor, sunetul ia amploare) 
- Pai tu erai in balonas!
- Da' am trecut inainte!
- Pai eu l-am blocat in gheata..."

Liniste! Eu, nimic, parca asteptand un semnal salvator. Ei, nimic, asteptandu-l pe cel declansator. 

"- Ar fi bine sa mai fim inca doi, si pentru celalalte doua telecomenzi, continua primul reintrand in starea momentului.
- Dar tot baieti, ca nu vrem sa jucam jocuri cu printese."

??!!!!???!?!?!

Nu, nu, nu-i de mine!

Ohhhoooo! Mii de ani in urma lor. Tin beat-ul, dar am un lag fiziologic. Nu, nu ajunge doar sa-ti lasi normalitatea in custodie.
Ce caut intr-un loc in care o tanti mai mult decat indecenta isi misca soldurile pe sound de bass, nu stiu nici eu.
Ce caut acolo unde nu-mi regasesc punctul zero...?
Aici vibratia da ritmul pulsului. Bate sau nu cu aceeasi frecventa. Mi se zbat viscerele in unde joase.
Nu, prefer rough-ul difuzoarelor proprii sau acordurile castilor.
In concluzie, sunt prea imbatranita pentru asta.

Later edit, la sugestie :)

De ce sa-ti pupi copilul pe buze?

Retorica mi se desfasoara de multa vreme in carapace, de la primul "tzoc" vazut, dintre o mama si un toddler, dar obsesiv revine doar de cateva saptamani.

Ajunsa (nu stiu cum) prea devreme, asteptam in parcul din apropiere sa-si termine copilul programul. 

M-am abandonat letargic pe o banca urmarind lenes miscarile din jur. Din spatele toboganului rasunau hahaieli pubertare si sughituri frecvente. O doamna, perfect retusata isi infige indraznet varfurile cizmelor inalte in nisipul batran al spatiului. Se opreste langa primul leagan, intimidata probabil de harmalaia din grup, si elibereaza un racnet: "Larisa!". Apoi altul: "Larisa!".

Zambesc gandului de continuare: "Mai Larisa!".

Printre scandurile turnului o vad cum iese. Balaie, recent adolescenta, moderna, asezandu-si bretonul printr-o miscare ferma a capului, infigand hotarat tocurile tenesilor. Pare fericita Larisa, acum c-o vad mai bine. Ii sare in fata doamnei nerabdatoare s-o ia de gat intr-o efuziune de moment. Se privesc in ochi, isi tuguiaza buzele si prelungesc salutul prin 3 pupaturi zgomotoase pe buze.

?!!???!!! 

Urmatoarele cateva minute mi-au proiectat relatia. Mama-fiica. Fratele mai mic al Larisei prezent in grup e instiintat de plecarea lor. 

Plec si eu, pastrand figura inexpresiva si vuietul ecoului primului "De ce?".

Asa se sigileaza relatiile de dragoste neconditionata? 

Cu barierele ridicate si teritoriul la liber se consolideaza uniunea? 

E un alt tip, mai puternic, de afectiune sau doar e exprimata altfel? 

Asiguri astfel copilul ca primeste doze egale de iubire in comparatia stupida cu celalalt parinte? 

De ce?

7 pasi in doua ore

Lista motivelor amanarii somnului e lunga si, de cele mai multe ori, ii rezistam cu greutate. 

Se propun jocuri, se elibereaza, cu glas mieros si privire canina, rugaminti fierbinti, se acuza acut o durere brusc aparuta, o foame sfasaietoare prevesteste vise urate, se incep povestiri care anunta sfarsituri victorioase, se uita toate disputele si dragostea frateasca ne misca de pe-un deget pe altul...

Astea venite energic din toate partile, obligatoriu toate deodata, se suprapun pe zapaceala nocturna in straturi infinite.

Cu urme de racaiala pe spatele aplecat spre rezolvarea unei probleme, cu un ochi usor inrosit cand unul incearca sa-i puna obstacole celuilalt in escaladarea spre creierul tau si-ti arde vreun genunchi pe fundal de noapte buna, cu inspiratia fisurata incerc sa perorez, sa invoc responsabilitati in speranta ca voi apuca sa readuc macar in acceptabil ritualul de seara. Intr-un sfarsit, isi gasesc mimica potrivita si clipesc des spre mine, facand eforturi vizibile sa para concentrati si interesati.

Cum le place sa le fie atribuite lucruri si isi umfla pieptul si-si dilata narile in semn de mandrie pentru performanta, de ieri am predat o parte din lista must-urilor de seara in terenul lor, in ordinea cu maxima eficienta:

1. Pentru evitarea acelui "as face orice decat sa dorm" exprimat prin hameseala spontana, va rog sa va potoliti fantezia inainte de spalatul dintilor, cat inca e lumina aprinsa si adultii nu sunt la incarcat;

2. Verificati-va vezica si "ascultati" burta sa fiti pregatiti pentru destule ore de somn; dupa poveste mi-e greu sa stau in intuneric la usa baii; 

3. Bacteriile, suplimentele si celelalte miracole trebuie scoase din masele cu periuta, nu lasate la dospit peste noapte; 

4. Voi mancati zgomotos pasta, improscand totul in jur, iar noi verificam daca ati atins si dintii; 

5. Nu, n-o sa mai caut prin ghete dupa sticla. O aveti langa voi sau nu va e sete; 

6. Nu recomandam saritul in pat ca metoda de relaxare inainte de culcare. Consideram ca fotoliul si canapeaua lanseaza mai bine, ziua; 

7. Nu, la 11 jumate' nu mai putem sa citim. Straniu, dar vibreaza randurile sub lumina slaba a lanternei.

Il inlocuim astfel pe Mickey, care se hlizeste deja ironic din spatele usii, cu lista care speram sa reduca timpul intins exasperant peste limite. 

Intre pat si scaunel

Cu ochii umflati de somn imi dezaproba ora de trezire. Cu gandul la desene, mancare si joaca isi tarsaie paturile spre sufragerie, mormaind teatral din cand in cand pentru mentinerea perceptiei asupra gestului condamnabil de-a incepe ziua. Mie imi e pastrata obligatia de a interpreta corespunzator.
Asezati confortabil, infunda imobili canapeaua pret de cateva minute. Doar-doar or fi fost ceilalti mai harnici si au deja ceva pregatit in castroane. Vibratia vocilor dublate angreneaza rotitele noii zile. Aflate in miscare, elibereaza gandurile inca amortite. Odata cu ele, in torent, sunt agatate dezordonat celelalte din goana diminetilor, restul gesturilor care se vor a fi doar purtate, fara a implica vreun efort, dar ajung intotdeauna sa puna bazele dezorganizate unei plecari intarziate.

Deja cu niste reguli proprii incalcate, grabiti si infrigurati, pornim motorul si ne indreptam spre ce ne asteapta. Cautam sa ne regasim ritmul in succesiunea melodiilor care strapung difuzoarele.
Prima statie e la gradinita unde cararea e batatorita si procedurile insusite de catre C. Ne despartim cu imbratisari, zambete si asigurari de distractie pe cinste.

Revin in raza celorlalti ochi care ma privesc nerabdatori pe sub caciula grosuta.
"Mai avem 8 minute!" vine taios mustrarea lui V. "Mda, ai calculat si decalajul ceasului, vad!", arunc usor lezata de vinovatie.
Isi alege melodia si ne pierdem in discutii de suprafata sau ganduri pana la scoala.
In fata portii luam infatisare responsabila si pufaim aerul rece pana la cladire.
Mirosul puternic de ciorba aflata in preparare scrijeleste cicatricile uitate, dara groasa de parfum al cepei proaspat adaugate imi umfla narile si-mi zgandare amintirile cantinelor prost aerisite, care-ti scalda porii.
Nimic nu doboara pupicii dati in mirosul de fiertura.

Clanta e inalta, dar el o apasa ferm, cu deliciu, si intra salutand binedispus pana la zgomotos.
Clasa e aproape mica si semiaglomerata de mobilierul adaptat pentru un metru si un pic, dar luminoasa si colorat armonizata,
plina de priviri mici care lucesc cald din fiecare banca.
Doamna e acolo, domoala, dar cu haturi scurte, valori traditionale si acuitate pentru adierile de simtire.
De la locul lui imi flutura sui mana si-si muta privirea catre ziua lui.

Reintru in suvoi, incapabila sa-mi reduc iuteala pasilor. Gonesc spre ziua mea cu alta melodie si o noua pseudopromisiune pentru desfasuratorul de maine.

Pe contasens (pentru mine)

Si lumea trece, trece pe langa mine in mare graba, tintind alte si alte linii in imensul tabel al vietii. Must-urile lor sunt parcurse cu naturalete, obisnuit, cu rapiditatea click-urilor aleatoare cand astepti sa se incarce o pagina.
Pai, stai usor, ca mie-mi ia vreo doua zile sa scriu capul de tabel, doua ore sa-mi inserez check box-urile si alte doua saptamani sa incep bifarea. Mai sterg cateva pozitii, adaug altele, revin la cele initiale sau abandonez temporar si las totul sa mearga la voia intamplarii.
Ii las sa treaca, ferm convinsa ca ei merg in directia opusa, gresita. Le privesc obrajii imbujorati si gandurile din priviri. Par multumiti si cu lista la zi. E ordonata, detaliata si respecta standarde. Departe de haosul ciornei mele destructurate.
Nu-mi place etalonul propus si ma ascund aici, asa, alegand doar bobitele mai coapte din vie pana gasesc un soi mai dulce. Le admir rigoarea in editare, dar parc-as vrea alte texte. Ma surprind placut impresionata de pasiunea impartasita la comun pentru convingeri atat de straine mie; si asta doar pentru ca-mi place calmul reiesit din rutina. Rutina iti permite reactii neintarziate pentru ca reduce la minim neprevazutul.
Cu haosul pe post de rutina, pe dinafara sabloanelor si fara sanse imediate de-a adopta vreun traseu liniar, predefinit, ne inscriem in noul an drept cautatori de soiuri alese, c-o dulceata aparte, special create pentru neadaptatii standardelor actuale.