Retorica mi se desfasoara de multa vreme in carapace, de la primul "tzoc" vazut, dintre o mama si un toddler, dar obsesiv revine doar de cateva saptamani.
Ajunsa (nu stiu cum) prea devreme, asteptam in parcul din apropiere sa-si termine copilul programul.
M-am abandonat letargic pe o banca urmarind lenes miscarile din jur. Din spatele toboganului rasunau hahaieli pubertare si sughituri frecvente. O doamna, perfect retusata isi infige indraznet varfurile cizmelor inalte in nisipul batran al spatiului. Se opreste langa primul leagan, intimidata probabil de harmalaia din grup, si elibereaza un racnet: "Larisa!". Apoi altul: "Larisa!".
Zambesc gandului de continuare: "Mai Larisa!".
Printre scandurile turnului o vad cum iese. Balaie, recent adolescenta, moderna, asezandu-si bretonul printr-o miscare ferma a capului, infigand hotarat tocurile tenesilor. Pare fericita Larisa, acum c-o vad mai bine. Ii sare in fata doamnei nerabdatoare s-o ia de gat intr-o efuziune de moment. Se privesc in ochi, isi tuguiaza buzele si prelungesc salutul prin 3 pupaturi zgomotoase pe buze.
?!!???!!!
Urmatoarele cateva minute mi-au proiectat relatia. Mama-fiica. Fratele mai mic al Larisei prezent in grup e instiintat de plecarea lor.
Plec si eu, pastrand figura inexpresiva si vuietul ecoului primului "De ce?".
Asa se sigileaza relatiile de dragoste neconditionata?
Cu barierele ridicate si teritoriul la liber se consolideaza uniunea?
E un alt tip, mai puternic, de afectiune sau doar e exprimata altfel?
Asiguri astfel copilul ca primeste doze egale de iubire in comparatia stupida cu celalalt parinte?
De ce?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu