Am deschis. S-a schimbat. E diferit acum. In principiu e acelasi lucru, doar ca altfel asezat. Ma uit de ceva vreme la noul format si incerc sa gasesc o propozitie de inceput. E greu dupa atat de mult timp. E greu cand te gandesti la alte multe lucruri in acelasi timp, urmarind linia chenarului si pandind respiratiile din camere. Acum e liniste. Acum ceva vreme C. urla de rasuna toata scara ca l-am pus jos dupa balanganeala placuta a celor 4 etaje urcate, si nimic nu parea sa-l imbuneze, nici macar telefonul care suna in mainile lui, iar V. incerca disperat sa ma faca atenta ca nu poate sa-si dea jos incaltarile, fara sa puna mana pe ele ca sunt murdare si-i e sila. Au picat ca mustele. Am intarziat cam mult afara, mult peste ora de culcare.
Revin, pentru a... multa oara, la simtul... ce simt o fi, civic, al responsabilitatii, matern, whatever. Sau poate fata mea si-a copiilor mei cere o urma de ghidaj, om parea noi asa pierduti, incat avem nevoie ocazional de cate-un sut in fund.
Daca copilul alearga dupa porumbeii umblareti din parc, un parc batran, cu umbra deasa, atat de deasa pe unele alei ca-ti vine sa ramai acolo toata vara, e apucat de brat si intrebat cine e si unde e mamica, cea care l-a lasat singur. Totul e solutionat cateva secunde mai tarziu cand ajung in dreptul lui, dar nu scap fara cateva mustrari in privinta lipsei "palariutei" pe o asa vreme.
C. e atentionat din ce in ce mai des ca-si suge degetul. E catalogat ca fiind "baiat mare" si n-ar avea dreptul sa-si mai suga degetul la varsta asta. "Rusine", "urat", "rade lumea de tine" se aud des in directia lui. Toate sunt spuse spontan, in treacat, fara introduceri, din mers. Nu, nu-i arde privirea acida si nici nu se simt sinchisiti de zgomotul biciului care zvacneste in urma mea, dar le sta in ochi degetul supt al lui C.
Dupa o ploaie saraca, intr-o atmosfera mult prea incarcata, inarmat cu niste cizme de cauciuc parca imense, din care ies ca 2 firisoare picioarele dezgolite, c-un tricou larg la gat, usor mare, care flutura la fiecare saritura, V. are liber la explorat balti. Poate sa le "plici-aie" cu picioarele, sa sara in ele, sa se scufunde usor in cele mai adanci si neregulate, doar sa nu stropeasca pe nimeni, aici incluzandu-ma, desi de la scara blocului pana la masina eram pe jumatate inmuiata. Astfel, cu regulile recapitulate, clar stabilite as spune eu, pornim catre parc, el in fata vanand ochiuri de apa, eu in spate impingand caruciorul din care rasunau puternic hohotele lui C. ramas aproape fara respiratie la fiecare clipoceala de-a lui V. 2 copii fericiti doar c-o bucatica de ploaie. O distinsa doamna, cu porii astupati de-un maclavais de natura necunoscuta mie, care-i intuneca tenul cu cateva nuante bune, contrastand puternic cu rozul excesiv al buzelor, dar in perfecta uniune cu coafura "brodata" pe ici pe colo cu clame de par artificial, cocotata pe niste tocuri extrem de incomode chiar si la privit, se intoarce atrasa de zgomotul de gasca la apa si se repede cu palma bine intinsa, indreptata catre V. rastindu-se la el pe un ton vrut glumet "Aoleu (pronuntat rar, lungit, punand accent pe fiecare litera), ce-o sa patesti acum c-ai intrat in apa...". Copilul inlemnit, amutit, curbat usor in spate, doar cat sa-si pastreze limita personala a intimitatii asaltate, imi arunca o privire goala, disperata. Raspund pe-un ton moderat, usor acru, ca are voie sa intre in apa. N-am mai auzit comentariile. Vedeam ca i se misca buzele, ca i se ridica un colt de gura intr-un rictus ironic, dar incercam sa gasesc si sa dau explicatii pertinente, sa reintregesc coaja crapata a universului mic.
Nici in parc n-am scapat de atentionari asupra faptului ca e nisipul ud si rece si raceste copilul "cel mic, domnisoara" (Asa-mi place "domnisoara" asta, parca neterminat asa, aruncat admonestator, superior). Grija mea cea mare era sa nu bage nisip sau vreun muc de tigara in gura, nicidecum c-ar putea sa raceasca stand pe-un nisip abia adus la o temperatura sub cea de fierbere si oricum pe un pampers mai tot timpul cald.
Toata lumea cunoaste programul de somn si mancare al copiilor mei si tine sa-i puna la punct atunci cand la ora 1 rod amandoi, pe afara, la cate-o bucata de covrig sau vreun colt de biscuit. C. le arata, parca dresat, niste dinti neterminati incarcati de mancare aproape mestecata, iar V. trece, ca si mine, nepasator mai departe.
Pe de alta parte, deseori V. e exemplu pentru copiii bunicilor sau parintilor adusi in momente maxime. E "baietelul" care merge frumos, singur, nu in brate, care nu plange, care se joaca exemplar, care pleaca din parc fara sa zbiere, care accepta sa renunte in favoarea altui copil zdruncinat pana la urlete de oboseala, frustrare sau nervii varstei. Nu, nu e chiar asa, dar parca pe toate le aude si ii vad mandria lucindu-i in ochi.
