Am sarit din site in site pentru a gasi cea mai buna oferta de vacanta. Si mi-a luat mult timp... Am schimbat datele, vreo 4 tari ca posibile destinatii, am ametit reprezentatii agentiilor si pe ultima suta de metri am ajuns intr-o vila, usor inspaimantata de cei multi km pe care-ar trebui sa-i parcurgem cu V. in scaun de masina.
Dar V. e deja mare. S-a autointarcat; treptat, ajutat de cei 4 dinti ascutiti pe care-i infige puternic cu fiecare ocazie, in orice, mai ales daca de acolo curge lapte. De 2 zile am abandonat complet lupta, iar acum roade si incearca sa gaureasca doar siliconul tetinelor. Oricum s-au dus de mult diminetile noastre linistite in care V. sugea, se satura si dormea impreuna cu mine pana la ore rusinoase apropiate de pranz. Dupa o ora de sperante incepea miorlaiala "Mami, mi-e foame. Da' eu nu primesc nimic?", biberonul, iar apoi motaiala mea printre fluturasi sau omizi zburate in cap, maini bagate in ochi, picioare in stomac si altele, asa cum veneau, necenzurate, in toata puterea lor, in rotirile lui V. in "alergarea" dupa jucariile aruncate cat mai departe posibil.
Isi tine singur biberonul de mult, dar acum si-l si duce la gura singur, se joaca, iar suge, rade la el, se invarte de pe-o parte pe alta fara sa intrerupa suptul, mutand si biberonul. Astept sa-si puna singur capacul dupa ce termina si sa nu-l mai trosneasca de primul perete cand se plictiseste de mancat.
Se ridica viteaz in patru labe, cu gatul inainte, da din fund cateva secunde, dupa care continua in aceeasi pozitie, dar cu capul infipt in saltea mormaindu-si nemultumirea, pentru ca peste cateva zeci de secunde sa se arunce extenuat pe burta.
S-au mai sters mesele de lapte de pe lista si le-a luat locul mancarea propriu-zisa care-i deseori infulecata cu pofta in proportii potrivite gastelor la ingrasat. Ieri am trecut cu mandrie pe lista un aliment nou, temutul si presupusul periculos iaurt. Nu s-a umflat, n-a facut bube. Aman de fiecare data introducerea unui aliment nou, cu potential alergogen pentru el, dar in cele din urma, cand trebuie sa i-l dau ii indrept tahicardic lingurita spre gura, ezit putin si hap, "bravo, mami, o lingurita perfecta". Primesc privirea de scarba ca pentru fiecare prim contact cu mancarea, indiferent ca-i ceva nou sau nu, hap o alta lingurita si zambetele si bataile in masa caracteristice... In urma "linguritei perfecte" pline de ceva nou, urmaresc paranoic urechiile, mainile, picioarele, le studiez cu atentie, le pipai, le verific grosimea, sa nu cumva sa le gasesc umflate asa cum le-am gasit in trecut, in acel moment "zero".
In continuare ma intreb cum fac alti parinti sa-si tina copiii in carucioare. Sunt invidioasa pe mamele care citesc pe bancile din parc, absente la tot ce se intampla in jur, aruncand din cand in cand cate-un ochi in caruciorul pe care-l misca continuu cu piciorul. V. nici acum nu sta in carut. Intr-adevar sta mai mult decat in trecut, dar din cand in cand ii mai schimb jucaria, il mai iau in brate, ii mai dau sa manance, ii mai schimb pozitia si iar il pun in carut. Cateodata mai adoarme afara, dar asta se intampla atat de rar si dureaza atat de putin, incat nu merita mentionat.
In asteptarea castronului cu mancare, ca moment fun, mai suge cate-o felie de portocala. O ia de la ambele capete, se stramba, chiuie, iar o suge, o tranteste de masa, o mai invarte putin, o muta dintr-o mana in alta si intr-un sfarsit o lipeste puternic de gresie.
Cum cu ceaiul nu prea se omoara, m-am chinuit mult sa-l fac sa bea apa si intr-un sfarsit am reusit. Intre mese mai tocane, nu foarte incantat, cateva zeci de ml de apa.
Il recunoaste pe Mickey si rata lui favorita (cea roz, evident). Ii fixeaza cu privirea atunci cand e intrebat unde sunt.
Eu de cand m-am "detasat" de V. traiesc cu Snickers, fistic si iaurturi cu fructe. Astept cu nerabdare concediul de la inceputul lui iunie. Primesc cu stoicism ultimele "ticaituri" ale varstei de 26 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu