Pana in saptamana 40 am sperat ca-mi va creste peste noapte abdomenul, sa vad cu ochii mei greutatea care imi era comunicata la ecograf si care, dupa mine, era imposibil, oricat de ingramadita ar fi fost, sa incapa intr-o minge de fotbal. M. era increzator in tehnica medicala moderna si n-avea foarte mari dubii in privinta asta, dar isi epuizase toate metodele de convingere. Si astfel, c-o mingiuta sub tricou, cu teama-n dinti, cu tremur in voce si-n gesturi, m-am indreptat catre maternitate, dis-de-dimineata, pentru ca abia la ora 18 fara ceva sa intru in sala de operatii, dupa o zi de nemancat, nebaut, nerabdare, ne-nimic. Bineinteles, n-a existat persoana care sa nu faca o remaca despre burta mea si sa ma intrebe de ce nasc asa devreme. Astfel, d-l doctor a schitat un smiley face pe pielea intinsa, iar la 18:03, V. cel creponat si-a strigat drepturile in noua lume si-a continuat sa le strige si cand l-a flash-uit M. pentru o prima poza.
La mine-a mai durat ceva operatia, a mai durat putin s-astept si "carausii" care fugisera dupa ce transpirasera c-o doamna de aproximativ 150 kg, si pentru ca n-au mai fost de gasit am fost mutata de-o moasa si de doctor. Cum era o zi extrem de aglomerata, cu 20 si ceva de cezariene programate, n-am mai avut un loc in post-operator si-am fost postata mai intr-o parte, pe-un pat mobil, mult mai ingust si mai inalt decat un pat normal, pe care n-aveam loc sa ma intorc sau sa fac vreo miscare ca ma loveam de perete. Am "interzis" orice vizita la spital, intuind ca toata lumea ma va intreba cum ma simt, iar eu ma simteam ca naiba. Sigur, n-o sa descriu cat de ingrozitor au trecut zilele din spital, care era dimensiunea culoarelor masurate cu palmele cat m-am tot tinut de pereti aia sau cum 3 zile la rand daca nu plangeam spuneam ca n-o sa mai fac niciodata copii. Nu credeam in mitul uitatului si-n puterea de-a trece peste orice in cazul nasterii, nu mai credeam in nimic. Stiu doar ca atunci cand am plecat acasa nu ma mai durea nimic, mergeam dreapta, privind fericita in fata catre cosul pe care-l cara M. in mana si-n care dormea V.
A urmat prima baie facuta de noi, iar ceva mai tarziu am prins si primul "zambet".
Au urmat momente minunate in care ne-am alintat reciproc, ne-am balanganit si orice altceva a incetat sa mai existe. M-am bucurat cand mi-am dat seama ca n-o sa fiu acea persoana care-o sa povesteasca despre nopti de cosmar in care somnul si linistea sunt un lux. M-am bucurat de primele sute de grame castigate, de momentul in care primul body i-a ramas mic si-a trebuit indepartat din garderoba, de prima agatare de inelul pisicii (prima jucarie pe care-a bagat-o in seama), de primele bocaneli energice, de primul somn alaturi de M., de prima ridicare a capului pe cont propiu si de toate etapele firesti pe care le-a parcurs. Si continuu sa ma bucur de barbia cazuta cand adoarme la mine in brate sau cand cade rapus pe oriunde altundeva, de curiozitatea manifestata pentru orice lucru nou, dar niciodata epuizata pentru aparatul foto, de impartasirea pasiunii pentru vaci, de gropitele din obraji care se adancesc la fiecare zambet, de bucuria pura din ochii lui atunci cand ne vede, de plescaielile limbii dupa fiecare masa, de privirea pierduta si gura intredeschisa cand se foieste de pe-o parte pe alta cautand sanul atunci cand ii e somn...
Va urma...
La mine-a mai durat ceva operatia, a mai durat putin s-astept si "carausii" care fugisera dupa ce transpirasera c-o doamna de aproximativ 150 kg, si pentru ca n-au mai fost de gasit am fost mutata de-o moasa si de doctor. Cum era o zi extrem de aglomerata, cu 20 si ceva de cezariene programate, n-am mai avut un loc in post-operator si-am fost postata mai intr-o parte, pe-un pat mobil, mult mai ingust si mai inalt decat un pat normal, pe care n-aveam loc sa ma intorc sau sa fac vreo miscare ca ma loveam de perete. Am "interzis" orice vizita la spital, intuind ca toata lumea ma va intreba cum ma simt, iar eu ma simteam ca naiba. Sigur, n-o sa descriu cat de ingrozitor au trecut zilele din spital, care era dimensiunea culoarelor masurate cu palmele cat m-am tot tinut de pereti aia sau cum 3 zile la rand daca nu plangeam spuneam ca n-o sa mai fac niciodata copii. Nu credeam in mitul uitatului si-n puterea de-a trece peste orice in cazul nasterii, nu mai credeam in nimic. Stiu doar ca atunci cand am plecat acasa nu ma mai durea nimic, mergeam dreapta, privind fericita in fata catre cosul pe care-l cara M. in mana si-n care dormea V.
A urmat prima baie facuta de noi, iar ceva mai tarziu am prins si primul "zambet".
Au urmat momente minunate in care ne-am alintat reciproc, ne-am balanganit si orice altceva a incetat sa mai existe. M-am bucurat cand mi-am dat seama ca n-o sa fiu acea persoana care-o sa povesteasca despre nopti de cosmar in care somnul si linistea sunt un lux. M-am bucurat de primele sute de grame castigate, de momentul in care primul body i-a ramas mic si-a trebuit indepartat din garderoba, de prima agatare de inelul pisicii (prima jucarie pe care-a bagat-o in seama), de primele bocaneli energice, de primul somn alaturi de M., de prima ridicare a capului pe cont propiu si de toate etapele firesti pe care le-a parcurs. Si continuu sa ma bucur de barbia cazuta cand adoarme la mine in brate sau cand cade rapus pe oriunde altundeva, de curiozitatea manifestata pentru orice lucru nou, dar niciodata epuizata pentru aparatul foto, de impartasirea pasiunii pentru vaci, de gropitele din obraji care se adancesc la fiecare zambet, de bucuria pura din ochii lui atunci cand ne vede, de plescaielile limbii dupa fiecare masa, de privirea pierduta si gura intredeschisa cand se foieste de pe-o parte pe alta cautand sanul atunci cand ii e somn...
Va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu