3 saptamani. Prima seara, dupa 3 saptamani, in care respiram usurati - V., ca si-a putut bea laptele cu sete, lasandu-l sa-i curga siroaie pe gat, fara intreruperile dese in care gafaia mai rau ca un batran de 100 kg; eu, ca n-am mai auzit suieraturi si n-am mai stat cu inima stransa ascultand cu capul lipit de zabrelele patului pana i se desfunda una dintre nari si i se rareste frecventa respiratiei. Am desfacut de multe ori cutia antibioticului. Am pus-o pe hol, la indemana. Ultima data am lasat-o deschisa ca pentru o interventie de urgenta. Doar ca nu l-am preparat. Am amanat ca "parca a tusit mai putin azi si, uite, nu mai e aproape nimic in tub...". Si n-a mai fost. Mai tuseste. Rar. Foarte rar. De cele mai multe ori ne imita pe noi sau isi baga degetele pe gat distrandu-se cu zgomotele pe care le scoate ulterior. Rosu la fata, cu ochii usor umeziti, cu toata mana bagata pe gat iti arunca de departe priviri de copil fericit. E treaba veche deja. Ne-am obisnuit cu "bucuriile" lui, iar el cu "indemnurile" noastre. Ii ajunge un cuvant, oricare, si-si scoate mana din gat, dar o pastreaza in gura. Nu-si suge degetul, dar si-l mesteca. Il roade cu gingiile, ocolind atent dintii ascutiti. Cand merge tinut de-o mana il are pe Fred in cealalta ca sa n-o bage in gura. Si nu o data i-am schimbat sosetele lui Fred ca le-am gasit ude, pline de saliva, dar macar am scapat de partea de udatura lipicioasa. Si poate dupa cealalta pereche de masele revenim la linistea noptilor de altadata.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu