In continuare timpul nostru se masoara in puf-uri inhalatorii, multi mililitri de siropuri oribile "injectate" pe gatul lui V. sau tuburi intregi de muci diferit colorati eliberate pe gurile de canalizare. Si cand, intr-un sfarsit, dupa 2 saptamani jumatate, credeam c-am scapat, ca in curand nu va mai trebui sa ma dau peste cap aplaudand frenetic pentru fiecare picatura amara inghitita de el, a revenit haraiala, sforaitul, nevoia imperioasa de aspirator. La ultima vizita, d-na doctor, acoperita de-o explicatie extrem de logica sau apropiata de logica mea, impingea in fata, peste alte 2-3 zile de muci si tuse, un tratament cu antibiotic. Eram increzatoare si speram sa putem fenta simptomele si sa sarim peste partea asta, dar explicatia care atunci mi se parea doar logica, acum mi se pare si aplicabila.
In toata agitatia potiunilor magice care dilata cate ceva, in incercari insotite de rugaminti arzande de-a face copilul sa mai inghita ceva, orice din alinierea seringilor colorate murdar de langa el, i-am observat gingiile pocnite si 2 masele cu cate 2 capete rasarite ascutit. In acelasi spirit de echipa, alte doua stau in tensiune si-si asteapta cuminti momentul de glorie. Astfel, numar 8 dinti, 2 masele spinoase si 2 pe val.
Si daca intotdeauna am invidiat mamele care stau pe banca si citesc in timp ce copii lor dorm in carut, macar am avut parte de cateva luni de impins linistit caruciorul. Acum V. vrea sa mearga pe langa el, tinandu-se de-o laterala, pasind exact cat distanta dintre roti, impunand un ritm alert care nu tine cont de vreme, de aglomeratie, de borduri sau denivelari. Se opreste rar, atunci cand oboseste, nelasand sa i se vada slabiciunile, aratandu-se interesat de cate-o masina care trece in viteza prin apropiere. Casca gura la oricine mananca ceva pe strada si-mi arunca priviri intrebatoare pe care n-am stiut niciodata sa le interpretez. Ca anul trecut, pufaie ingrozit si se zbate ca o papusa nearticulata la cea mai mica adiere de vant rece.
Inca nu merge singur, dar nici nu grabeste nimeni lucrurile. Ne place asa, in patru labe sau in sprijin. E mai safe. Sunt sigura ca odata dezlantuit uraganul va aduce dupa sine multe-multe cucuie.
Casa nu mai are multe secrete. A ramas un usor val misterios care acopera wc-urile si putina ceata la bufetele superioare din bucatarie. Dispar zilnic jucarii, iar daca il intrebi de ele, ti le arata infipte prin colturi ascunse prin care nu cauta nimeni saptamani intregi sau apare cu ele mult mai tarziu, cand nimeni nu se mai gandeste la ele, din niste locuri stiute numai de el, pentru a le pastra anonimatul.
Stiu cate piese are fiecare jucarie, cate sunt din fiecare tip / categorie, ca mai tarziu sa stiu cate lipsesc din fiecare. Cu toate astea exista deja o lista cu lucruri disparute si de negasit - steluta Lili, o minge, 2 masini si cheia hexagon de la o casuta. Singurele jucarii care n-au disparut niciodata sunt prietenii lui cei mai buni: Mickey si Fred. Le stie numele, le zambeste, rade cu ei / de ei, ii musca, ii cearta, le vorbeste lucruri complexe. Si dupa multe minute care pareau irosite, multe incercari de-al face sa tina apasat ceva mai mult timp pe butonul aparatului de fotografiat, multe poze ciunte, nereusite, injumatatite sau miscate, i-a reusit prima lui poza perfecta. "Ehhhhh... bravooo, V.!!!".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu