Agitatii

Zilele se scurg carand dupa ele serii precipitate de evenimente. Mai de bine, mai de rau, ma las tarata de ele, acumuland experiente si castigand un usor curaj in fata celor mai neasteptate situatii; scormonesc in mormanul de emotii, le scot pe cele care imi dau putere, dau disperarea intr-o parte si clatesc jegul de sub ele. Si asa ma cuprinde o stare de neputinta atunci cand nu pot si nu stiu sa gasesc partea limpede. 

Acum multi ani, cand in laboratoare cu mirosuri grele cautam raspunsurile stiintei prin cadavre, am aflat de "moartea subita a nou-nascutilor". Am crezut atunci si consider in continuare ca e un eufemism, ca voci renumite, cu ecouri puternice in domeniu, trebuie sa aiba tot timpul solutii. Si odata cu sfasitul primului an din viata lui V., cel "periculos", am rasuflat usurata, aproape trecandu-mi, ca un emoticon, mana peste frunte, dar continuu si acum, cu sechele paranoice, sa-i urmaresc regulat respiratia atunci cand doarme. M-am obisnuit cu inspiratiile lungi, cu volum mare de aer, cu reluarea frecventei normale dupa o pauza mare, mult prea mare pentru incarcatura presanta a asteptarii mele. M-am obisnuit cu respiratia scurta si gafaita sau lunga si usoara, atat de usoara incat miscarile toracelui sunt aproape insesizabile, insotite de grimase sau rasete groase care-i dezvaluie visele mici.

Si daca primul an a avut doar cateva evenimente reale, inceputul celui de-al doilea ne arata treptat fatetele urate ale rolului de parinti. Cum responsabilitatea nu te face puternic, nu-ti mai da incredere, ci te face sa-ti pui la indoiala si cea mai mica manevra, te aduce de spate lipsit de orice solutie. Dupa 3 saptamani de fonfaiala hlizita si zgomot de aspirator, credeam c-am depasit cea fost mai greu. Stiam ca vor mai fi situatii identice si eram increzatoare pentru ca invatasem cum sa le fac fata. Dupa alte cateva zile de "glorie", pe la 5 dimineata V. ne arata ce mancase in ziua precedenta prin niste episoade violente de voma. Si-a tot tinut-o asa vreo jumatate de ora. Ii era sete si orice picatura care-i ajungea in gura era proiectata pe prima suprafata care-i statea in cale 5 minute mai tarziu. A adormit greu, intre noi, dupa miorlaieli rascolitoare. Dimineata primul biberon a ajuns la noi in pat. Cu greu a baut mai tarziu, la mine in brate, in balansoar, cativa ml de lapte pe care nu i-a mai vomat. Si-au urmat cateva picaturi norocoase de Metoclopramid, saruri de rehidratare, multe lichide cum n-a baut niciodata in viata lui si cateva mese usoare. Banuiam o gura de gogoasa cersita cum numai el stie, ma ingrijora cine stie ce cazatura luata cu cateva zile inainte, dar ma linisteau in privinta asta zgomotele infioratoare si mirosurile lasate in urma pampers-ului. 2 zile mai tarziu raspunsul statea in 3 pampers-i schimbati in 5 minute, dupa olita plina de dimineata, si burta bolborositoare care-l facea sa se chirceasca si-i dadea o stare de agitatie si nervozitate. Si se ia. S-a luat si la mine care-am repetat azi noapte starile lui, le-am simtit pe pielea mea, si daca si el s-a simtit cum m-am simtit eu azi noapte si cum ma simt acum, il inteleg perfect.

Dincolo de astea, totul e acoperit cu voiosie, rasete infundate, noi pasiuni si descoperiri. V. creste si invata lucruri noi pe care noi le aplaudam din plin ca pe mari reusite. Nu pare sa intelega atunci cand ii explici si peste cateva zile te surprinde cu lucruri pe care nu mai sti daca/cand i le-ai aratat. El, cel cu orificiile sensibile pe care si le protejeaza obiectand vehement, stie ca betisorul cu vata la capete e pentru ureche si in loc sa-l suga cum facea pana acum isi ia privirea inteligenta, cu capul usor lasat, cu uitatura usor pe sub gene, si-si indreapta un capat al batului spre o ureche asteptand laude. Imi aduce ghetele si scoate sunete neanderthal-iene aratandu-mi-le atunci cand vrea sa mearga afara, iar cand i le pui in picioare intinde varful piciorului inspre ghete. Cand credeam cu mai multa putere ca perioada jucariilor trantite zgomotos pe diferite suprafete nu se va sfarsi niciodata, V. si-a cizelat miscarile si acum isi exerseaza precizia asezand frumos, in picioare sau pe roti, toate jucariile. Se urca in cutia lui si face inspectia de cateva ori pe zi scotand fiecare jucarie, o ridica in aer punand verbal un semn de intrebare, "A...", ii spun ce e, dupa care o aseaza frumos alaturi, in ordine, usor. Cand sunt toate afara, se aseaza in mijlocul lor, le sorteaza putin dupa criterii doar de el cunoscute, dupa care le pune la loc in cutie. Recunoaste din mormanul de jucarii rezultat piesele borcanului de biscuiti, masinile, mingile. Cand vine cineva la noi nu rateaza ocazia de-ai arata toate jucariile pe care le are. De multe ori se duce in camera si mai aduce cate una doar pentru expozitie asteptand si aprecierea altora. Cand face ceva nou imi cerceteaza privirea pentru aprobare. Imita tot ce facem. Fara prea multa precizie, incearca sa reproduca gesturi fine, razand o data cu noi de stangaciile lui. Pe langa biscuitii pe care si-i indeasa bine pe gat de foarte mult timp, mananca singur bucatele de paine, pufuleti, adunand grijuliu bucatelele pe care le pierde in urma. ... 

Si nu-mi vine sa cred cum au trecut toate atat de repede. Intelege din ce in ce mai multe lucruri, si-a largit aria de silabe pe care le leaga complicat, cu improscari umede si cateodata mici balonase prelinse pe barbie. Il paraste pe M. de fiecare data cand e intrebat cine l-a invatat sa faca prostia pe care-o face hlizit, repetand continuu "tata, tata". Si M. isi primeste c-un zambet larg privirea mustratoare.

Si viata noastra e plina. Ca-i de bine, ca-i de rau, le primim pe toate, in functie de stare si invatam in fiecare zi alaturi de V.