Primii pasi (impreuna)

Cum n-a mai ajuns nimeni cu apiratorul sau mopul de-o buna bucata de vreme acolo, balconul nu este un loc pentru copii care nu stiu inca sa mearga si aduna toate mizeriile pe genunchii lor cu pielea usor batotarita. Astfel, V. n-are niciodata voie pe balcon. Usa sta tot timpul inchisa, iar cand o prinde deschisa nu-si mai incape in piele de fericire si de oriunde din casa aud ca se indreapta catre ceva interzis, asa ca de fiecare data pot anticipa momentul.
Intr-o zi intindeam rufele, iar el imi batea disperat cu pumnii in usa vociferand toate cuvintele (silabele) cunoscute, doar-doar o nimeri unul(a) la care raspund. Asa ca l-am lasat inauntru, dar nu in patru labe, ci in picioare, tinut de maini. Si-a mers. A pasit peste prag, a facut 2-3 pasi repezi dupa care-a vrut sa se aseze in fund. Isi infigea calcaiele mici in podea cu precizia unui om mare. Fiecare miscare venea de la sine. Mergea si pana acum, tinandu-se de marginea bibliotecii, a patului, dar doar cu pasi in lateral si se impotrivea de fiecare data cand il luam de maini sa inainteze catre o anume tinta. Dar de joi apele s-au deschis, furtunile s-au dezlantuit si V. a inceput sa aiba lumea la picioare.
In week-end si-a exersat din plin noile abilitati de mare pasitor, respirand aerul de la inaltime.