"What is up with you?"

Cateodata V. mananca singur. Aproape singur. Impreuna cu faianta, gresia, geamul, masa, hainele de pe el si cam tot ce e prin jur.

Cateodata se simte murdar si cere sa faca baie. Adica sa scape de jeg si dara de miros care-l urmareste, dar si sa diversifice gama de jucarii cu cele de baie si sa-si extinda locul de joaca.

Cateodata V. isi aduna jucariile. Intelege ca nu va primi altele decat dupa ce sunt stranse cele deja imprastiate sau se va tavali iremediabil cu jale si scuipat intr-o balta de lacrimi.

Intotdeauna V. se culca singur seara, in patul lui cel nou si mare, ca pentru baieti mari, in care poate sa se lateasca cat il tin articulatiile. Intotdeauna trebuie sa fie muzica atunci cand V. se culca singur in patul lui cel nou si mare. V. are preferinte printre melodiile pe care le asculta. Unele nu i-au placut si-atunci cu timpul au fost sterse din lista, unele ii plac foarte mult si-l energizeaza, iar asta nu le face potrivite pentru somn, unele sunt lente si contin cuvinte cheie ca "somn", "adormit" care-i aduc aminte motivele pentru care se afla sigur, pe intuneric, in patul lui cel nou si mare. De altele s-a plictisit si striga dupa noi fara oprire pana se gaseste cineva care sa-i dea un skip. De multe s-a plictisit. Aproape de toate. Si cum muzica nu-l mai acapareaza in totalitate, vizitele noastre catre dormitorul lui se indesesc pe zi ce trece. Si-atunci m-am apucat sa caut pe net noi melodii cantate de copii care sa-i amorteasca simturile pana adoarme singur in patul lui cel nou si mare. Am gasit multe. Multe si frumoase. Simple, scurte, voioase, ritmate. Ca pentru V.

Si nu stiu cum mi-a sugerat cine stie ce site si-am ajuns la o melodie de-a Cleopatrei Stratan, deloc potrivita pentru el, ca e complicata si lunga, dar care mi-a inveselit seara. Si cu ea vreau sa ma distrez si alta data cand revad postul asta. "Ghita, what is up with you?" :))) You go, Ghita!!!!

Dupa 1 august

"Relaxare" nu mai e un cuvant obisnuit pentru noi, nu mai intra in vocabularul nostru uzual. E doar o rasuflare adanca, numai pentru noi cand, dupa 11 noaptea, se goleste casa, se sting luminile, se racleaza cu cantul palmei jucariile si ne indesam greoi fundurile pe canapea. E unul din momentele in care parc-auzi undeva in surdina o muzica pe care-o sti, iti place, dar la care nu poti sa reactionezi in vreun fel, vrei doar sa gusti limitat acordurile.

Cum soarele e pe sfarsite am alergat intr-un suflet la mare sa-i mai prindem ultimele strambaturi din an si ne-am intors mai obositi ca niciodata, loviti, storsi pana la ultima picatura de vlaga, vointa, energie pozitiva sau ganduri.  Am indurat vanturi puternice si-am ridicat melancolici din umeri la adieri placute sub soarele plin, am obosit sub greutatea hainelor si ne-am intins placut incalziti bratele pentru a gusta fara rezerve din toropeala dupa-amiezelor calduroase. Am plecat increzatori, cu entuziasm pueril, cu imaginea preformata a unui mini-concediu perfect, in care nimic nu-ti poate tulbura linistea, impecabilitatea momentului si-am gonit mancand asfaltul in regasirea semi-perfectiunii de acasa. Acasa totul e "rutinizat". Cunoastem zgomote, stari, perimetre, limite. Oriunde altundeva ne avantam cu mainile la ochi, iar cand vine vorba de inca un copil langa noi ne legam si picioarele intre ele. La rece, dupa 2 saptamani, vedem totul aproape roz, din perspectiva omului aproape odihnit.

C. s-a strecurat subtil in viata noastra. Si-a gasit locul in fiecare camera in parte, s-a familiarizat cu imprejurimile, primeste stoic orice vine din partea lui V. si depaseste decibelii maxim acceptati, a invatat sa se faca remarcat in momente de nevoi acute.

V. a deschis larg bratele la venirea unei noi gaste in familie, mult mai larg decat ne-am fi asteptat vreodata. Invata in fiecare zi noi abordari calduroase. Il mangaie, zornaie jucarii in fata lui sa-i atraga atentia atunci cand plange, ma cheama insistent cand s-a trezit si eu n-am auzit, zgaltaie scoica pana reusim sa plecam si el devine nelinistit, l-a adaugat in lista nasurilor zgomotos haioase din familie. In schimb nu-i pot cere cateva secunde de liniste cand il pun pe C. in pat, sa doarma. Sufla in degetul aratator in semn de "ssstttt", dar dupa ce-mi atrage atentia tipand cat il tin plamanii "Mama, mama! Ssssttt...". Rabdarea de 2 ani a lui V. e aproape inexistenta. Nu exista "imediat", oricat de des si de bine as fi incercat eu sa-i explic ce inseamna. Totul trebuie sa fie "acum".

Totul incepe si se termina cu "mama". Totul este "mama". Si parca de fiecare data e despre acelasi lucru pentru ca interesele lui se schimba de la o perioada la alta, dar pana se schimba sunt repetate obsesiv milioane de semne de intrebare fluturate nerabdator in urechile mele prin "mama" sub diverse intonatii, dar toate apasat si patrunzator. Raspunsurile vin intr-un suflet sau intarziat, spontan sau dupa o cercetare mai atenta, automat, plictisit, mormait sau ridicand alte intrebari; ca in reclama Cosmote cu fluturele, dar "ce-i asta?" e inlocuit delicat c-un "mama" dornic de cunoastere. In pauzele descoperirilor "mama" ia forma cererilor de recunoastere a triumfului de moment in care merita mult apreciatul "bravo, mama". Cateodata e doar sa-si auda vocea, sa ma simta acolo, sa ghicesc eu ce-ar vrea atunci cand nici macar el nu stie ce vrea.

Majoritatea intreaba cum e cu doi copii. Parca tot timpul ma ia prin surprindere si niciodata nu stiu ce sa raspund. E greu si atunci disper, e usor si ma apuca vitejia, e obositor si atunci vreau sa creasca, e frumos si atunci vreau ca totul sa ramana asa, sa miros in continuare a bebelus, sa-mi legan gandurile impreuna cu C. pe ritmul trosnelilor si bocaniturilor lui V. care cotrobaie langa noi prin jucarii, sa vad cum isi arunca V. picioarele in pasi scurti alergand in hohote de ras, sa-mi licare sufletul cand C. rade stirbeste la televizorul muzical, sa ma trezesc cu servetele umede pe fata, aranjate perfect de V., in gangureli si tipete venite din toate partile. Si dac-ar fi s-o iau de la capat n-as schimba nimic. Mi-e bine asa.

"Eu pot..."

C-o arsura-usturime din gat pana-n stomac, cu urina la subrat, cu V. flamand tarat de-o mana sub promisiunea unor super-jucarii alese chiar de el dupa o purtare, indiferent cum va fi, care va fi considerata exemplara, dam fuga catre Falfaila incins deja ca un cuptor de soarele diminetii. Pe lista: 2 intepaturi pt analize, una in vena mea care oricum strapunge prin piele la temperaturi mai mari de 20 grade, alta in cea a lui V. pentru a descoperi de unde hemoglobina scazuta dupa perioade indelungate de tratament cu fier, in conditii normale de masa. Dupa, program la alegerea copilului, el arata si eu ma supun. Prin eforturi sustinute, strecurari de copil si de burta prin locul mic lasat de masinile parcate pe laterale, siroaie de tranpiratie incercand sa leg scaunul lui V. la 50 grade, reusim sa gasim pana la prima intersectie o urma de bunadispozitie, sa aplaudam frenetic cantand "Eu pot, eu sunt magician..."

La semafor, o fetita, cu ochii si degetul indreptate spre Falfa, ii spunea ceva amuzant mamei. Eu, lovita de magie, cu acelasi amuzament ii comentez lui V. "Vezi, si fetitei ii plac urmele de labute de pisica de pe parbrizul nostru. Poate spalam si masina azi, mami." Pana la clinica am atras priviri la toate semafoarele, din toate categoriile de varsta. Si-n cele 5 minute de drum m-am tot intrebat cum ar fi putut fi lovita masina in fata cand era parcata cu botul spre trotoar, ca doar nu s-au schimbat trend-urile si-a ajuns Falfaila noua splendoare a cartierului. Ajungem; ma incapatanez sa parchez in locul de unde iesise chinuit un Tico, nu de alta, dar altul nu exista. Deschid portiera, imi tarai chinuit un picior afara si-mi blocheaza iesirea un domn transpirat care-mi intinde o bucatica de plastic si-mi spune c-o voce guturala: "D-soara, vedeti ca n-aveti numar in fata si ati pierdut asta". Si pleaca. Arunc un multumesc nedumerita, cu un sfert de gura, parca neincrezatoare. Si continuu sa port conversatia de parca domnul care alergase ceva sa-mi dea bucatica de plastic era inca acolo: "Cum adica... n-am numar?" Din fata, cu suportul rupt, atarnand intr-un singur surubel, la capatul unor mari zgarieturi care se continuau pe toata capota, alaturi de labutele crezute ale unei "pisicute", care fac marturia unui culcus perfect de saptamana trecuta, Falfaila luase o cu totul alta infatisare. Si-a mea cred ca se schimbase. Continuam sa ma intreb "Intra la daune? Intra la vandalism? Intra la asigurare? Iese la polish?". "Eu pot, eu sunt magician!" 

Probabil sunt urmele cainelui pe care M. l-a gonit cu doar cateva seri inainte de pe capota lui amenintandu-l cu de toate daca se mai suie acolo, probabil acelasi care ne umple noptile c-un latrat ragusit la masinile ale caror alarme tot el le declanseaza, probabil acelasi care e hranit si mangaiat de ratatii blocului de vis-a-vis care ragaie bere jumatate de noapte scuipand zgomotos seminte. 

Dupa cele cateva secunde de plans sfasaietor datorat intepaturii, escapada in vitrina magazinului de jucarii unde V. si-a lasat gratios leucoplastul cu mica picatura de sange si de unde l-am momit cu greu ca trebuiau mutate 2 rafturi pentru a putea patrunde acolo, alte cateva secunde de miorlaieli cand l-am luat din fata locului de joaca insorit din fata magazinului explicandu-i savant efectul negativ al soarelui la ora aia, parca totul s-a linistit si-a prins iz de sarbatoare. Au urmat vreo alte 3 locuri de joaca pana a regasit parcul in care-a testat incantat toate trenuletele si caruselele electrice, fluturand mana mica la fiecare cotitura apropiata mie, dar cu ochii totusi dupa scanteile scoase de masinile "de busituri", cele pt copii mari cum le spuneam initial. Ulterior, am prins curaj intr-o tura cu parinti cu copii ft mici in brate si ne-am suit si noi. Eu, gravida, cu copilul in brate intr-un loc mult prea ingust pentru a-mi gasi o pozitie doar putin incomoda, nefiind in stare sa dau impunsaturi fine pedalei de acceleratie pusa aiurea in stanga, in dreptul ambreiajului, zguduindu-mi copiii in incercari bruscante de-a pleca de pe loc, mi-am umplut sufletul de rasetele lui V., incantat la maxim de rateurile mele in prima jumatate de minut. Si mersul lin, in cercuri stramte, intr-o coloana scantaietoare, a fost la fel de amuzant pentru V. 

V. si-a facut o prietena, cu 2 saptamani mai mica decat el, dar aproape 2 capete mai inalta, o copila careia ii dai 3 ani lejer, dar aceeasi pasiune pentru pietricele si vocabularul limitat al amandurora ii fac adorabili impreuna.

Inca oftez adanc atunci cand ma gandesc la Falfaila, dar pana la urma ne-a placut. Mai mergem si saptamana viitoare.

In afara standardelor

Intr-o saptamana am avut un copil normal; unul care se trezea dimineata, la 8, care manca la ore rezonabile, fara fite, fiecare fel de mancare, care cerea sa doarma si intr-adevar dormea la pranz, nu pe inserat. Nu stiu cum s-a intamplat. Nu faceam nimic deosebit. Apoi am plecat in concediu si-au reaparut lenea caracteristica diminetilor intarziate in pat, mesele decalate, tropaielile si marile dansuri pana inspre miezul noptii. Acum nu mai doarme ziua, dar se trezeste ca dupa o noapte de club, aproape de pranz, cu ochii inca carpiti, se intinde nesatul pe toata suprafata patului, mangaie aparatorile si mai poarta cateva conversatii neinteligibile pana e capabil sa-si refoloseasca muschii si sa-si ridice gratios fundul pentru marea ridicare in picioare. Cu pampers-ul greoi, aproape frecandu-i genunchii, face cateva ture de verificare prin casa, isi inspecteaza jucariile, le testeaza, se agita in fiecare camera, face cateva figuri de balet si abia apoi se lasa convins ca i-ar fi mai bine fara greutatea atarnanda de pe solduri.

V. nu e ca toti ceilalti copii.

Nu rade, artandu-si toti dintii, de fiecare data cand se uita cineva la el. Priveste usor incruntat, mult prea concentrat pt varsta lui, parca incercand sa inteleaga motivul pt care e urmarit.

Nu se napusteste asupra jucariilor altor copii, desi moare de curiozitate si le da cateva ocoale cuminte, cu mainile la spate, urmarind reactiile celor mari, pt ca stie ca dintr-acolo ar putea veni posibilul acord. 

Cauta compania copiilor mai mari, de la care ar avea ceva de invatat, dar pe care-i urmareste indeaproape, refuzand orice atingere din partea lor. Priveste incruntat, dezaprobator, cum cei mai mici baga in gura orice jucarie care pentru el are alt sens, alt mod de folosire. 

Spre disperarea noastra, apara violent orice e al lui si orice incercare de atingere inocenta venita din partea unui copil mai mic e respinsa printr-o impunsatura de mana in directia acelui copil sub o privire necrutatoare.

Lucrez intens la iesirea din salbaticie, incercand cat mai multe apropieri de copiii din jurul nostru. Caut momentul dezlipirii de mica normalitate si gasesc explicatii satisfacatoare pe moment, dar pentru remedierea carora nu am solutii prea pertinente. Si cu cat ma gandesc mai mult, cu atat rezolvarea pare mai dificila. Nu-mi plac apropierile in parcuri sau locuri de joaca. Nu sunt adepta conversatiilor purtate cu "mamici" in buza toboganelor sau pe marginea ascutita a unei pungi mari de seminte. Nu-mi place sa aduc argumente necunoscutilor cand vine vorba despre mancarea / somnul sau orice intra in programul unui copil. Nu cred in "asa e bine / nu" venit din partea nimanui, ci mai degraba in adaptarea situatiei si mularea comportamentului tau pe cel al copilului, decat intr-o rigidizare a personalitatii. La randul meu, nu prea dau sfaturi. Daca eu am facut asa, nu inseamna c-am facut bine neaparat. Nu am o parere anume despre anumite lucruri si nu sunt prea riguroasa sau stricta in multe privinte.

Nu mergem prea des in aceleasi locuri de joaca. Aproape de fiecare data copiii sunt altii, cu parintii sau fara prin preajma, cu sau fara bun simt. Sigur m-am aratat extraprotectiva atunci cand venea vorba de copiii celor care purtau pe banca conversatii mult mai interesante decat actiunile odraslelor in locul de joaca, carora li se acorda o incredere orbeasca aruncandu-li-se doar un "esti cuminte" tipat ca din poarta, dar neinteresandu-se de ce se intampla mai departe.

Cu toate astea, in particular, V. evolueaza pe zi ce trece. Dupa ce-am depasit cu glorie momentul "Mickey Mouse" care devenise un mod de viata pentru el, a redescoperit lumea jucariilor. Are mult mai multa rabdare. Se chinuie mai mult. Unde nu poate ma roaga sa-l "zutz" (sa-l ajut), tragandu-ma de mana repetand insistent "sus, sus, zutz". Mananca singur, netriturat, cu din ce in ce mai multa precizie la infipt furculita, dar mananca mult prea putin pentru a fi lasat sa manance doar singur. E mandru tot de aplauzele primite cand "evolueaza" la masa de calcat lasata jos si nepusa la locul ei special pentru cateva reprezentatii "invatate" de la verisoara lui - mana si piciorul ridicate in incercarea unor piruete nereusite, dar care-l fac sa arate ca un robotel balerin virusat.

Ne incanta in fiecare zi cu lucruri pe care le discutam hlizit seara. Si el ne aude si e mandru din cale afara de incantarea noastra.

Seara se termina tarziu, V. ascultand pe intuneric "ratustele", la el in pat, singur, sorbindu-si putin cate putin laptele, noi uitandu-ne la televizor aproape fara sonor, c-o ureche indreptata catre camera lui, dinspre care mai vine cate-o strigare, cate-o cerere de noapte buna sau explicatie penibila "Acum esti mare, mami. Te culci singur, la tine in pat, iar maine dimineata...". Dureaza destul de mult pana adorme, dar pentru noi este cea mai mare realizare a ultimei perioade. Bravo, V.!

Somnul in 1, 2, 3 sau 4

Cand soarele stirbeste in dreptul antenelor de pe blocul de vis-a-vis, fortandu-ne sa aruncam ochii pe geam, sa ramanem fixati cateva secunde urmarind mica incantare, V., insensibil, se culca. Sare cu gratie peste somnul de dupa-amiaza, pe care oricum nu prea mai are cand sa si-l faca daca se trezeste aproape de 10. Seara, isi freaca ochii des, se lungeste pe orice suprafata cautand-o pe cea moale si confortabila, ma apuca de pantaloni urmarindu-ma peste tot strans legat de mine, se hlizeste aratandu-si dintii ascutiti la fiecare cuvant care-i e adresat, sperand ca prin dragalasenia lui sa-l ia cineva in brate. O secunda daca-l ridici sau ii permiti sa-si sprijine greutatea pe tine incepe sa presare vise indicandu-le prin mici tresariri si strangeri de maini. E carat spre pat cu un zambet fad in colturile gurii si asezat intr-o pozitie cat mai confortabila, ca asa cum il pui, asa ramane cateva ore, pana incepe sa caute biberonul ca un bebelus, mult prea lenes si somnoros ca sa mai deschida si ochii.

Asta scriam candva saptamana trecuta, cand serile noastre se restransesera la unele in doi, ca acum mult timp, parca niciodata. Ne cautam locul printre jucarii, dupa care le strangem, dar pastrandu-ne aproape cate-un reper al vietii in 3 de care ne e greu sa ne despartim, desi nu recunoastem decat dupa ce V. a adormit si parc-am vrea sa ne "traga de maneca" c-un tiuit ca nu reactionam indeajuns de repede la intrebarile lui "apasatoare" cu degetul. Intre timp s-au mai reglat un pic orele de somn; vantul a fost mai bland, soarele mai prietenos, ghetele au inceput sa stearga din ce in ce mai mult asfaltul si mai avem parte, din cand in cand, de seri linistite in 3, cu dansuri, rasete, jocuri si bucatele de filme sau emisiuni urmarite cu coltul ochiului, doar cat sa nu pierdem sirul.

Din ce in ce mai des ma intreb cum va reactiona V. atunci cand nu va mai fi toata atentia indreptata spre el, cand timpul nostru va trebui impartit, cel putin la inceput cand activitatile nu pot fi comune, cand viata in 3 se va transforma in viata in 4. C. lasa impresia unei personalitati aparte, racaind in fiecare colt al burtii mele, intr-o zi extrem de activ si puternic, in alta abia sesizabil, mai putin receptiv la vocea lui M., dar sensibil la chiotele lui V. Si desi se dezvolta normal, ba e chiar cu cateva zile mai mare decat ar trebui sa fie, burta e la fel de mica cum a fost si la prima sarcina. S-a vazut mai devreme, dar dupa boom-ul initial, acum creste insesizabil. Macar de data asta sunt linistita si nu-mi mai fac griji in privinta asta, iar lumea s-a obisnuit.

Speram la un week-end cu cat mai multe grade, cu rabdare si creativitate pt a inventa activitati noi.

Sarbatori fericite!