Cum am scapat de rate

Primele "ratuste" (a se intelege termen general folosit pentru toate melodiile de gradinita sau pentru copii pe care le asculta V.) au fost pe un CD primit cadou la o revista dedicata mamelor. Mai apoi, in balanganelile noastre infinit de placute, pentru diversitate, mi-am facut un playlist pe unul dintre site-urile de profil si aproape toata ziua, din difuzorul laptop-ului, clincaneau acorduri usor ascutite. Ceva mai tarziu ratustele au evouat si-au ajuns la volan si, intr-un sfarsit, sper sa ajunga si pe ipod pentru camera lui V. Totul trece mai usor sub aripa lor. Rabdarea n-are limite, foamea e estompata, miorlaiala dinaintea somnului e semnificativ diminuata, jucariile sunt mai interesante pe fundalul ratustelor. Numai lucruri bune. Le-am invatat pe toate, am creat cate o interpretare dansanta pentru majoritatea dintre ele, i-am invatat preferintele.
Dar intr-o escapada fara copil, Falfaila a primit un alt CD, unul un pic mai pe gustul meu decat ratustele lui V. Urmatoarea zi cand am plecat cu totii, nu l-am mai schimbat. Totul parea la locul lui. Copilul era concentrat pe alte lucruri si asculta linistit. Am ridicat din umeri, am zambit, dar n-am impins limitele si la intoarcere am revenit la melodiile pentru copii.
Masa de pranz sau, mai bine spus, prima masa de pranz, cea dinaintea somnului nu e chiar cea mai placuta din zi, nici pentru mine, nici pentru V. Ii e foame, dar e foarte obosit. Ar vrea lapte, nicidecum supa pasata. Eu insist, ca stiu ca daca nu mananca nu poate sa doarma. Intr-un sfarsit mananca, dar doar pe muzica si doar cantata de mine. Acum o saptamana, cand ratustele si-au pierdut orice urma de magie, am intors bagheta catre Vama si-am falsat prima melodie care mi-a venit in minte. Si-a mers. Si-a mers si-a doua oara. Si deja merge de-o saptamana, dar doar o melodie. Eh, pai atunci... sa traiesti, Chirila!

In alerta

Greu incercata de paranoia, pandesc zgomote in fiecare dupa-amiaza de parca daca le-as prinde de la primele "acorduri" as putea sa le previn. Diminetile sunt atat de linistite, ca niste dimineti de duminica in care nici o masina nu trece in viteza peste capacul de canal din fata blocului care e fixat prost si scoate zgomote infioratoare, nici o etnie nu-si striga in gura mare marfa pe care vrea s-o vanda sau de care are nevoie, nici un copil de nestapanit nu-si varsa rasfatul si lacrimile in fata geamurilor noastre, nici un pietar nu-si taraie greoi caruciorul care scartaie sub greutatea incarcaturii, nici un nostalgic nu da rateuri la pornirea Daciei cu jiglere proaspat curatate, nici un pustan retard nu accelereaza la maxim scuterul cumparat de tata, nici un vecin aflat in pline lucrari de redecorare nu sparge vreun zid.
In functie de profunzimea somnului de noapte, intre 11 si 12 V. incepe sa-si infiga capul in tot ce prinde si-si freaca nasul bine de suprafata respectiva, ridicandu-se la intervale neregulate pentru cateva priviri cu subinteles, vreo alte cateva strambaturi si vreo 2-3 miorlaituri. Nu prea departe de ora pranzului isi potriveste umarul in saltea, isi incruciseaza picioarele pe marginea aparatorilor de la pat, verifica daca-i la locul lui, pipaie in aer dupa mana mea si adoarme. Ii ascult cateva secunde respiratia, imi trag mana si ies pe furis din camera. Imediat strada noastra revine la viata si-ncep sa ma loveasca din toate partile zgomotele. Vin treptat, unul cate unul, fara o clipa de pauza. Le primesc din plin, printre injuraturi bogate, doar-doar le-as putea amortiza.
Si dupa jumatatea de ora profunda, beculetele verzi de intensitate ale interfonului incep sa licare, anuntand foiala dinaintea trezirii. Cateodata mai continua sa doarma la mine in brate, in balansoar, legandandu-ne ritmat pana la urmatoarea gaura facuta fara rezerve de bormasina unui vecin apropiat.
Si parca m-am obisnuit asa, in alerta, dar ce-as canta c-o surubelnita in tevi pe la 4 dimineata cand e somnul mai dulce...

...

Nu stiu cum reusesc unele persoane sa aiba grija de-un copil umblator si, pe deasupra, sa mai faca si mancaruri sofisticate care necesita mult timp, curat si alte lucruri casnice. Eu ma chinui cate-o zi intreaga si reusesc doar sa acopar precar necesitatile culinare ale lui V. si sa mai strang cate ceva prin casa si zboara timpul pe langa noi. Vremea si mucii ne-au cam tinut in casa saptamana asta, dar n-am plusat nicidecum la timpul acordat altor lucruri, ci totul a fost in avantajul jocului. Cand iesim afara toate sunt curatate si fierte in graba s-apuce copilul sa vada cat mai multe cauciucuri incingand asfaltul.

Nu stiu cum sunt alti copii, dar V. are o pasiune pentru roti. Daca o jucarie, indiferent de aspect, are si-o rotita pe care poate s-o invarta, atunci e clar favorita lui pentru o perioada indelungata. De cele mai multe ori, in carucior, inclina capul intr-o parte si si-l lipeste de gambe, ca parc-asa ar avea o perspectiva mai buna, parc-asa e mai aprope de inaltimea sasiului si e mai interesanta roata.

In casa isi arunca lucruri si pleaca dupa ele, dar le abandoneaza imediat ce se loveste de-o usa sau un sertar de care poate trage. Il las in camera lui, unde are toate jucariile facute gramada pe jos si-l gasesc in mijlocul holului bagat jumatate in frigiderul pe care nu-mi dau seama cum il desface. Daca-i inchid usa camerei incepe sa bata in ea, c-asa a vazut el ca se deschide daca e insistent.
A inceput de cateva zile sa strabata distante mai lungi in 4 labe. Cand oboseste tot tarsait parca-i mai bine. Si se trange-n maini, se-mpinge in piciorul stang, iar pe cel drept il mai indeamna din cand in cand cu cate-o ocheada curioasa, parca intrebandu-se putin incurcat "si cu beteagul asta ce fac?". A inteles ca-i mai rapid daca le foloseste pe ambele, si-n graba, cand "alearga" dupa mine dintr-o camera in alta, merge mai mult de-a busilea.

Chiar daca nu mai umple rezervorul batistei bebelusului cand ii curat nasul, sforaie in continuare ingrozitor, iar in anumite pozitii respira pe gura. Mai are 2 zile de tratament cu sfantul Eferalgan si ceva ORL-ist caruia i-am uitat numele, Ophta... ceva. Tipa de parca i-as taia cate-o mana pentru fiecare picatura care ii atinge vreo nara, indiferent ca-i ser sau preparate complexe.

Azi printre lucrurile de rutina, cateva tarsaieli si hlizeli i-am strecurat primul biscuit de baietei mari, cu gluten. Statea in fund, pe-un scutec care nu mai arata nici macar ca fiind facut dintr-un material textil dupa ce-a terminat, si-si rodea fericit biscuitul. Cand se rupea o bucata mai mare o urmarea cu privirea pana unde se oprea, se intindea dupa ea, o ridica, se intorcea in pozitia initiala si continua soricareala, nescapand biscuitul din ochii usor mariti, uimit de norocul care l-a lovit, avand ocazia rara de-a gusta asemenea delicatesa.
Seara, dupa o iesire la o pizza si-o plimbare usor intarziata, dupa dusul cu apa mai mult rece decat calda si prea bine cunoscuta rutina, a picat secerat, inchizand ochii doar la vederea biberonului. A baut laptele, si-a cautat pozitia, a zambit cand l-am pupat pe obraz si-a adormit strangandu-mi mana in semn de noapte buna. Iar eu mi-am pastrat si pentru mai tarziu, sursa zambetului de mama din seara asta.

Si bune si rele

E plina casa de capcane. Desi la prima vedere pare cat de cat ok, V. gaseste de fiecare data ceva aparent inofensiv pe care-l transforma in pericol de cel mai inalt grad. Nu mai are limite, dar e aproape in permanenta observat indeaproape. Se ridica la orice bucatica de care se poate apuca, inclusiv pe pereti, iar cand e in picioare si "bate vantul" dintr-o alta directie, isi pierde echilibrul. Neavand de ce sa se tina, cade. Si chiar daca stie sa se aseze frumos in fund si-i ies tare bine genoflexiunile, in cadere libera totul se desfasoara mult prea repede ca el sa apuce sa gandeasca ce-ar trebui sa faca si pica ca din cer, iar daca nu ma misc repede sa-l prind se opreste fix cu capul de podea.
In vremurile bune, dupa prima trezire matinala, il luam cu mine in pat si mai dormeam amandoi pana spre dupa-amiaza. Acum, cand in vreun moment de slabiciune incerc sa fac istoria sa se repete, se trezeste primul evident, se taraste, sarind tacut peste obstacole, pana la marginea patului, se intinde pana sta sprijinit de parchet in maini, sta in roaba cateva secunde, dupa care isi arunca si picioarele si incepe sa planga.

Olita cea roz, primita, pe langa multe altele, de la verisoara lui, are in sfarsit utilitatea pentru care e menita. Cand am auzit prima data c-ar trebui sa-l pun pe olita de la varsta asta mi s-a parut extrem de ridicol. Dar cand am tot inceput sa aud despre asta a trebuit sa acord cateva credite si aici. Si momentul s-a lasat surprins prin undele rosiatice ale fetei lui V. si rasuflarea intretaiata. Am scos pampers-ul intr-o secunda, iar in urmatoarea copilul meu rodea digi pass-ul stand ca bastanii lasat pe spate si usor cracanat, lasand sa i se vada printre picioare o bucatica de olita roz, bucata de cenzura cum imi place sa spun.

Inca n-a invatat sa mearga in patru labe, in cotinuare se taraste ca rama. Mai are momente in care incearca sa se ridice direct in picioare, iar cand vede ca nu-i iese mai face cativa centimetri pe ambii genunchi, dupa care iar se intinde pe burta si se-mpinge in piciorul stang. Mai nou face dare dupa o minge care atunci cand e lovita se aprinde si licare cateva secunde si pe care s-a prins cum o face sa mearga.

Printre chiuiturile care-au devenit destul de deranjante in unele momente, ciripeste de fiecare data cand are ocazia. Nu spune nimic pe care l-ai putea asocia cu ceva. E o insiruire de che-chi, a, e-ti-ti, ghi-ghe, ca, ta-ta, ba. Cand e ceva de rau isi trage colturile buzelor in jos si mai scoate cate-un ma-mamm, dar cred totusi ca-i doar modul lui de manifestare pentru unele lucruri care nu sunt pe placul lui.

Gingiile pierd teren. Mai stau sa-i rasara 2 dinti, a 2-a pereche de incisivi superiori (spre surprinderea noastra care ii tot controlam gingiile de jos). Deocamdata n-au iesit decat niste colturi, ca niste varfuri de canini.

Cu regrete

Dupa multe incercari nereusite, am reusit intr-un sfarsit pe la 7 jumatate sa ma ridic din pat. Nici nu mi-am facut cafea. Am curatat niste fructe, le-am dat pe razatoare, le-am indesat in borcan cu niste cereale, m-am imbracat, am trezit usor gasca, iar la 8 jumatate colindam nostalgici aleile parcului in amintirea recentei vacante. Si parca mi s-a mai usurat sufletul, ca tare incarcat a fost in cele 2 zile in care canicula ne-a cam tinut in casa, dupa atatea zile de bantuit de dimineata pana seara. Si-am mai fi stat in parc, daca n-as fi plecat floricica doar cu un borcan de fructe si niste ceai la mine.

V. a invatat in concediu sa stea in carut timp indelungat, sa adoarma in carut, sa plici-aie apa, sa-si suga degetele sarate dupa ce le-a inmuiat bine, sa apropie usor genele cand bate briza, sa navigheze, sa se distreze cu valurile, sa pipaie cu picioarele, sa tipe mult mai tare decat de obicei atunci cand e dat cu crema. A mancat aproape in continuu si si-a pastrat programul de noapte de somn. S-a jucat cu toate jucariile pe care le-am avut la noi (un rucsac bine indesat), ba chiar s-au jucat si altii copii uimiti ca exista carti care canta si alte lucruri funny. Foarte rar am vazut cate-o masinuta sau ceva la alti copii, si-atunci erau foarte curiosi la intinderea colorata din fata lui V.
Ce-am mai fi stat inca o saptamana... Credeam ca niciunuia dintre noi nu-i e dor de casa, mai ales de ce-a pe care-am gasit-o fierband, dar cand V. si-a regasit patul, s-a intors intr-o secunda pe burta, a inceput sa dea din maini si din picioare ca o broasca testoasa intoarsa pe carapace, sa chiuie de veselie, sa faca perimetre, sa mangaie cainii de pe aparatori si ursuletii de pe cearceaf, patul lui de care putea sa se agate si sa se ridice... Si daca c-o saptamana in urma se ridica timid si greoi, asteptand aprecieri si aplauze pentru lucrul maret pe care l-a facut, acum nici nu ne mai baga in seama, era doar el si patul lui minunat in care facea genoflexiuni tot ridicandu-se si lansandu-se la loc. Chiar daca n-a avut unde si cum sa exerseze ridicarile, avea atata lejeritate in miscari de parca ar fi facut asta de-o viata si deja devenise reflex, de unde si concluzia "toate la timpul lor".