On and on and on...

Se pare ca lumea simte nevoia de-a ma responsabiliza. Ceva din mine cere involuntar sfaturi acolo unde nu trebuie. Pe majoritatea nu le vreau si ma enervez cand le primesc. Nu sunt o persoana timida si daca vreau sa stiu ceva, intreb. De multe ori accept sfaturi si-mi accept greselile, dar numai atunci cand indrumarile vin de la persoanele care, in conceptia mea, au facut bine ce-au facut si in ale caror vorbe am incredere. Desi am 26 ani (si spun asta c-o mare tristete in... litere) ma simt in preajma "binevoitorilor" o iresponsabila de 17 care-a trantit un copil din flori si care cu siguranta are nevoie de suport pentru a-l putea indrepta pe calea cea buna. Tip cu furie (de fiecare data in gand) "Cred ca eu stiu cel mai bine ce, cum, cat si cand trebuie sa fac asta". Si pocnesc din biciul privirii si arunc flacari pe nari, dar... Ma scot din minti replicile de genul "copilului meu i-am dat... si i-am facut... si n-a mai patit nimic". A avut noroc! "Eh, n-a avut carusel sau balansoar si s-a facut mare". Astea erau vremurile. Sunt genul acela de persoane care considera ca si-au crescut exemplar copilul si nimic nu se poate abate de la linia dreapta si limitata a educatiei oferite de ei. Fiecare stie mult mai multe decat tine. "Cum, nu bei lapte?". "Nu, ca e alergic". "Dar laptele e cel mai bun cand alaptezi.". "Bine.". "Lasa-l sa planga si nu-l mai lua atat in brate ca se invata asa" ... Si tot asa... Sunt unii oameni care doar spun, dar sunt altii care parca-ti impun si te si privesc dezaprobator ("Nu bea lapte"). Si ma simt un emoticon care se da cu capul de zid de nervi si neputinta, ca i se ivesc astfel de oameni prin preajma si nu sunt muti si nu pot sa raspund cu prea multe ca nu-i frumos...
Vreau sa-mi cresc copilul asa cum imi permite scoarta, cum stiu, cum pot, cum consider ca-i mai bine, so... GO AWAY!!!

De ce mi-am facut blog

Pentru ca vroiam sa stiu atat de multe in timpul sarcinii si n-am gasit mai nimic. Pentru ca aveam nevoie sa stiu in fiecare saptamana mult mai multe decat gaseam pe net, in reviste sau carti. Pentru ca vroiam sa stiu daca fiecare intepatura, durere, contractie, bataie de inima e normala pentru saptamana respectiva si pentru ca vroiam sa stiu de la altii lucrurile astea. Pentru ca vroiam sa tin minte fiecare emotie, fie ea pozitiva sau nu. Pentru ca simteam nevoia sa impartasesc tuturor experienta mea, crezand ca ar putea fi interesat cineva de ceea ce mi se intampla. Au trebuit sa ma impinga de la spate alte emotii pentru a-mi face intr-un sfarsit blog. Acum nu mai stiu daca scriu pentru mine sau si pentru altii, daca vreau sa-mi dezvolt sentimentele in fraze, sa le aprofundez sau doar sa am o ocupatie challenging si fun. Acum ma plang, ma bucur, ma entuziasmez. Acum scriu ca majoritatea personajelelor plusate sau plastifiate din jurul lui V. au nume de masini de cusut, ca vechiul carusel cu piticii e preferatul lui pentru ca e mai strident fonic si vizual, mai rapid si mai vesel, ca e un copil minunat care nu doarme ziua decat in brate la mine, eventual in balansoar si care noaptea doarme bustean indiferent de ce-l doare, ca atunci cand plange e clar ca-i e foame, ca simt nevoia sa memorez fiecare clipa de frica sa nu cumva sa treaca ceva pe langa mine, iar pozele, filmele sau memoria mea modesta nu-mi sunt de ajuns.

Am fugit

M-am refugiat intr-o camera separata, cu laptop-ul in brate, lasand baietii sa-si faca de cap c-o luna si 4 stelute colorate atasate de-un cerc.
Se pare ca scriu foarte rar pe blog. Ma gandeam zilele trecute, cand ma puneam in tema cu ce-au mai scris altii, ca nu sunt singura, ca nici ceilalti n-au chef / timp suficient sa debiteze in scris. Azi toata lumea are posturi noi si devine frustrant (mi s-a mai intamplat asta).
Care e treaba cu cititul? Cum trec din blog in blog, dau peste tot de carti, carti si iar carti. Toata lumea trebuie sa aiba un post despre carti, citit, regrete legate de perioada maxima de placere pentru citit. Trebuie sa intru si eu in trend si sa urmez must-urile. Am problema majora a omului care cauta relaxarea in carti - am prea multe incepute. Pana si eu as fi tentata sa spun ca poate caut prea multa relaxare, dar se pare ca doar n-am gasit cartea potrivita. De mult i-am transmis mamei sa-mi gaseasca "Calea Victoriei" prin teancurile bibliotecii ei. Vroiam sa merg la sigur de data asta. Sa citesc ce stiu ca mi-a placut, sa retraiesc diversele stari prin care-am trecut citind fiecare carte. Era o vreme in care traiam la maxim fiecare cuvant, paginile erau mari universuri, o vreme cand am tresarit si-am aruncat cartea din mana cand, in timpul atacului Atlantei din "Pe aripile vantului", a intrat cineva in camera in care citeam. Unde e linistea acelor clipe? As vrea s-o regasesc parcurgand aceiasi pasi de atunci. Cu siguranta, nu voi putea ridica intensitatea sentimentelor la acelasi rang, dar macar amintirea simtirii lor ma va apropia de aceeasi stare.
Am prostul obicei de-a ma informa strict despre ceea ce ma intereseaza. Da, suna logic :). Vroiam sa spun ca, dintr-o carte dedicata mamelor cu copii intre 0-n ani, citesc pana la varsta de 3 luni a copilului, atat cat ma intereseaza. Vad ce fac pe urma. Poate o sa-mi gasesc raspunsurile in alta parte sau poate o sa continuu cartea... Astfel, nu sunt deloc informata si sunt mereu luata pe nepregatite. Am gasit astazi destul de interesant punctul de vedere al Anei Savin. A justificat orice, nu doar pentru ca asa considera ea, ci din punct de vedere al statisticilor, cercetarilor facute, experientei ei si-a altora. Nu sunt in masura sa spun ca este sau nu cea mai buna, adevarata sau completa carte. Poate ca-mi place pentru ca raspunde intrebarilor exact asa cum imi doream, poate ca are o logica apropiata de a mea sau poate una pe care mi-e usor s-o accept.

Check!

Ieri
- partea masculina a familiei adulte s-a descurcat remarcabil. Trebuia sa-mi ocup toata dimineata (si-o bucata de pranz cum aveam sa-mi dau seama mai tarziu) pentru a termina niste lucruri care necesitau un laptop, destula rapiditate si atentie si, deci, o pauza de copil. Sigur, cu bucati intrerupte pentru alaptat (uimitor, nu foarte dese), am reusit sa termin aproximativ la timp. Nu pot sa nu laud aceasta reusita;
- am ramas fara curent timp de 2 ore si ne-am distrat bajbaind luminati de-o lanterna;
- am pus grau;
- a inflorit craciunita - unica planta din casa si nu vreau alta sau mai multe pentru ca se umplu de praf, uit sa le ud si mor.
Azi
- mi s-a confirmat posibilitatea de a avea maine wireless si pe laptop-ul meu, desi router am de vreo 2 saptamani;
- am reusit o iesire de aproximativ 15 minute afara, fara plansete;
- e Sf. Andrei, deci si ziua lui V. (La multi ani!);
Maine
- e 1 decembrie, so oficial e iarna si soon Craciunul :D.

"Gratie"

2 - mancat. 2 jumate - asezat in pat la el. Parrtz! Ochi deschisi si-un zambet c-o vedere sanatoasa la gingii catre mine. Urmeaza alte hlizeli zdravene la schimbat de pampers, chiote la baie si din nou ranjete la imbracat. Alta repriza de mancat in balansoar, una intrerupta des de sughituri amuzante pentru el se pare. Extensii pe toate partile, si-a gasit locul, mi-am gasit locul si ne miscam amandoi la 3 jumate dimineata in balansul perfect. Doarme fara zgomot, fara sa ma tina strans de tricou. Nu-l misc. Imi place ca-i liniste, imi place ca-i linistit, imi place cum doarme, imi place ca doarme la mine in brate, imi place ca luna e-n dreptul ferestrei, imi place ca sunt odihnita, imi place sa-l privesc si vreau sa tin minte momentul (mi-ar placea sa aiba cine sa ne faca o poza), imi place ca am laptop-ul langa mine si pot sa scriu macar despre asta.