Salut, primavara!

Ora pranzului e perfecta pentru plecat la plimbare. Dupa masa, odihnit, nemarait. M-am pregatit cu un biberon de rezerva cu apa fierbinte pentru a prepara laptele in caz de urgenta, am adunat toate catrafusele, l-am luat pe Falfaila si-am plecat in parc - Moghioros ca era aproape. Pana acolo, V. a motait incins de soarele care-i lumina caciula. Am deschis caruciorul si-am inceput sa-l imping pe aleile inguste. Credeam ca cei mai multi copii dorm la ora aia si-atunci speram intr-o liniste de netulburat, visam la un parc aproape gol, cu cateva femei impingand caruciorul ca si mine si cu cativa pensionari din loc in loc discutand politica pe bancile de la soare sau jucand table si sah in locurile special amenajate. Ei bine, nu. Parcul era plin de persoane de toate varstele. Lumea nu munceste se pare. Multi elevi care probabil chiuleau de la scoala pentru ca la ora aia, indiferent de ciclul in care ar fi invatat, ar fi trebuit sa fie la scoala, mult mai multe carucioare decat mi-as fi putut inchipui, extrem de multi pensionari, persoane de varsta medie iesite la o cafea pe bancile de la soare si copii cat vezi cu ochii. Mi s-a parut atat de inghesuit si neaerisit. Aproape ca puteam numi copiii crescuti de bunici dupa mirosul de naftalina al hainelor. Bunicile imi pareau mult trecute de 70 ani, cu vocea modificata si acoperite de pete de senescenta, cu niste cocuri anacronice, o dara de tus sau creion trasa pe la ochi si un ruj in care se oglindeste soarele mai rau ca pe suprafata apei. Erau gramezi imense la mesele de table si sah unde erau campionate continuate de luna trecuta. Intotdeauna m-am intrebat de ce sunt doar barbatii cei care joaca sah sau table. Femeile ce fac? Dar astazi am vazut o batranica extraordinara. Cu miscari rapide si ferme zdranganea zarurile in mana zbarcita si-afisa o expresie sireata cand se invarteau, de parca cifrele la care s-ar fi oprit ar fi fost cele care i-ar fi asigurat marea victorie. Statea picior peste picior, putin lasata pe spate, abia atingand spatarul bancii, foarte atenta la tinuta, imbracata in negru conform codului varstei, c-o caciula infipta strengar in varful capului, lasandu-i urechile pe jumatate descoperite, dar acoperindu-i fruntea. Tragea c-o pasiune de-o viata dintr-o tigara infipta intr-un port-tigaret si sorbea ceva dintr-un termos inainte de fiecare aruncare. Se pare c-avea si succes pentru c-a schimbat partenerul de joc de fiecare data cand am trecut prin dreptul ei.
Am intalnit grupurile care discuta aprins politica, pe cele care discuta resemnat despre preturi, dar si cele de "mame de cartier", cele care fac gramezi imense de coji de seminte, scuipandu-le c-un grobianism extrem, care pun "fata" (in cel mai bun caz) inainte de fiecare propozitie, discuta despre vacantele pe care le vor face in Bulgaria / Turcia / Grecia si care daca n-au vocea un pic ingrosata sau daca nu vorbesc cu tonalitati mult peste limita discretiei, au acea necizelare in cuvinte pe care le pocesc si le scurteaza cat sa imi ridice tensiunea.
Si-asa am alunecat pe fiecare alee din parc, ruland caruciorul pe peticele de asfalt si - mai zambit, mai incruntat - observand tot ce se intampla in jur.
Cand am parcat la intoarcere nu-mi venea sa urc in casa si-atunci ne-am mai balanganit vreo jumatate de ora intr-un leagan de la locul de joaca din spatele blocului. Era liber si-mi placea si-i placea si lui.

Update

5 luni, 70 cm, 8200 g si oficial usor sasiu. Cu toate incercarile noastre de-a pozitiona cat mai bine caruselul cel nou, sa-i atraga atentia, sa nu ne para prea rau, sfatul medicului a fost sa nu-i mai punem nimic deasupra capului pentru ca efortul de-a privi lucruri pozitionate astfel e mult prea mare, iar globul ocular nu e inca dezvoltat complet. Acum ne-am potolit, ii mutam caruselul la picioare, ca doar n-o sa-l dam jos si incercam sa nu-i mai aratam lucruri din pozitia aia. Se pare ca in timp se regleaza, iar daca nu, dupa varsta de 1 an, mergem la oftalmolog sa aranjeze el treburile.

Da, acele pete albe din dreptul incisivilor inferiori au fost confirmate de medic ca fiind capete de dinti si ni s-a indicat Calgel care se pare ca nu face minuni, dar calmeaza si usureaza putin drumul zimtatilor inspre suprafata.
A prins prostul obicei de-a scoate limba. Si e tare haios cand iti zambeste si dintre falcile carnoase iese o limba ascutita care cauta suprafete noi de pipait. Si e foarte amuzat cand ii spui sa bage limba in gura - si-o lateste, o relaxeaza si iar zbang si-o ascute.
Avem liber la diversificare. In curand (nu ne-am hotarat cand exact, poate maine) incepem cu mar copt si dam drumul avalansei de gusturi noi. Din cauza terenului alergic mi-e tare frica de tot ce-o sa urmeze si de adevaratele examene corporale pe care o sa i le facem dupa fiecare aliment nou introdus. Marul va fi oricum prima bariera pe care-o vom sparge. La inceputul alaptarii mi s-au permis 2 fructe in alimentatie, respectiv mere (preparate) si banane. Ulterior am ramas doar cu bananele; merele mi se parea ca ii intensifica striurile sangvinolente din kk. Astept sa vad cum va reactiona direct.
Si pentru ca am scapat, intr-un sfarsit, de iarna si temperaturi cu minus, am inceput maratonul iesirilor afara fara maraieli, plansete, umflari in pene de la vant. Sta si-n carut, moment istoric, de notat in agenta, nerealizabil pana acum. O saptamana mai tarziu vad ca si-a facut un program de somn (somn si ziua which is cooooool), iar seara abia dac-apucam sa-i facem baie ca incepe maraiala, iar la 8 jumatate-9 e deja pe unda hormonului (hormonul de crestere care, conform informatiilor de pe net, se secreta predominant in prima parte a somnului de seara, in special intre 22-24).
Eu, ma bucur de crampeiele de primavara cum nu m-am mai bucurat din scoala generala. Imping carutul sau car marsupiul cu narile pline pana la refuz de aerul proaspat. Urasc mamele care simt nevoia sa se uite neaparat in carutul meu si sa faca un comentariu. Indiferent de cat de amabil si plin de bunavointa e acel comentariu il urasc la fel de mult cum urasc cuvintele poseta, closet sau slagar. Am in permanenta cate-o melodie pentru copii care mi se deruleaza in minte (acum sunt la "sus, sus, tot mai sus, zboara fluturasul meu"). Ma gandesc cu jind la Snickers-ul in editie limitata cu alune de padure care expira in martie, iar eu nu pot sa-l gust sa vad macar cum e. Sunt dependenta de M..

In padurea cu alune

Acum vreo... cateva luni (cam 2-3) mi s-a parut mult prea solicitant sa invart cheita caruselului cu piticii haiosi la fiecare 2 minute si-atunci am spus sa rup gura targului cu un altul, mult mai evoluat, care merge cu baterii, cu telecomanda, proiectii si alte lucruri minunat prezentate pe net. L-am luat, l-am montat, ne-am bucurat tare c-arata frumos si simteam c-o sa starneasca senzatii nemaivazute in randurile celor care inca nu "bateau" mai departe de 20 cm. L-am pornit. Nimic. Am schimbat melodiile. Tot nimic. Proiectiile... nimic. O porcarie de carusel, mult prea lent si extrem de discret. Dupa alte 2 saptamani de mustari pentru cei 300 lei irositi am facut switch intre piticii vechiului carusel si ursuletii zburatori ai celui nou. Da, am obtinut o imbunatatire, dar nimic notabil. Ne-am resemnat oarecum si-am continuat sa ne bucuram de succesul minunatiei mecanice. Pana alaltaieri cand fericirea ne-a fost destramata de arcul rupt al mecanismului. M. a constatat decesul cand a venit acasa si-a studiat cu atentie rotitele descompuse inainte de mine. Pai si noi ce facem acum? Stam fara pitici? A, nu se poate. M. urma sa plece urmatoarea zi si-atunci am amanat pentru vineri cumparatura de noi pitici jucausi. Dar, cum tristetea si linistea ne acopereau ieri dimineata, am infofolit copilul, mi l-am agatat de gat si-am pornit sa ne cumparam fericirea. Si uite asa, pentru prima data, i-au fost zgaltaite falcile lui V. de catre vibratiile tramvaiului. Dupa ce-am parcurs cele 5 minute de mers pe jos rotind umbrela in functie de bataia vantului, sa nu cumva s-ajunga vreo rafala sa-i sufle in ochi c-atunci n-ar mai fi fost deloc fun (cand il atinge vantul incepe sa respire foarte repede, sa faca balonase si sa planga), am cumparat constiincioasa bilete si m-am suit in tramvai. Cum inaintam catre usile din spate, lumea se ridica lasandu-mi locul liber si ma invita sa stau jos. Cum sa le explic tuturor ca nu pot sa stau jos cand am copilul in marsupiu ca i-as indoi intr-un mod ciudat picioarele si-ar fi incomod pentru amandoi? Si-atunci refuzam politicos, foarte uimita de amablitatea persoanelor straine de toate varstele. La un moment dat s-au luat chiar la cearta niste domni ca nu stiu cine exact statea jos, iar eu, cu copilul in brate, stateam in picioare langa ei. Una peste alta, am ajuns la magazinul inspectat anterior pe net, am ales cel mai potrivit carusel cu niste oite colorate si dragute si-am plecat incantata de noua achizitie sperand ca reactia va fi una de incantare si ca se va ridica macar la nivelul piticilor. Acasa nu mai stiu pe unde-am aruncat toate cele, am dezbracat copilul, l-am postat in pat, am asamblat oile si-am invartit rotita. Eu un pic nemultumita ca sunetul nu era asa amplificat ca la celalalt, ca ritmul era usor mai lent, V. un pic uimit de culorile noi din locul piticilor, dar dupa cateva secunde blocate intr-o stare de "gura casca" si-a ridicat colturile gurii, si-a micsorat ochii si s-a apucat de tropait si gesticulat alternand membrele sa elibereze incantarea descoperirii micii bucurii.

Lucruri noi

V. n-a avut colici. De fapt, nici nu stiu ce sunt colicii exact. Spun ca n-a avut colici pentru ca n-a indeplinit conditiile enuntate in dreptul colicilor pe paginile de net sau in cartile de specialitate. A avut gaze, il mai durea burta, l-am tratat cu de toate din nevoie urgenta sau preventiv, mai plangea, era agitat, imi facusem un set de gesturi pentru momente dificile care dadea rezultate, dar niciodata n-a plans urlat mai mult de 5 minute (cu aproximatie ca in astfel de clipe numai de cronometrat nu-ti mai arde).
Week-end-ul asta am hai-hui-it peste tot. Am fost in vizite, am primit vizite, am fost afara, la cumparaturi. Toate au mers bine, pana aseara cand, noi chinuiti de-o foame teribila incercam sa scapam cumva de copil s-o potolim, copil care fara chef de vizite si rabdare pentru fete si mimici noi ale persoanelor "straine", speriat o masura mai mult decat limita lui suportabila, a apasat butonul si-a declansat avalansa. Avalansa a inghitit si-a daramat tot. Nu s-a potolit nici cand a ajuns iar la noi, nici cand ne-am izolat intr-o alta camera, nici cand i-am cantat, nici cand i-am vorbit, nici cand am sss-it, nici cand am dansat. Si plangea fara oprire, cu urlete, tipete, strigate, inrosiri si incordari la maxim. Plangea ca de durere si nu stiam ce sa-i fac. Cam tarziu sa fiu pusa intr-o astfel de situatie, in care sa n-am solutii, sa nu mai am resurse si nici calmul necesar pentru a face ceva. Atunci am disperat. Eram dezarmata, dezamagita de mine ca nu pot sa linistesc copilul, ca plange si nu-i face bine, ca nu stiam ce-l doare, ca nu intelegeam de ce s-a speriat asa. Eram nervoasa si agitata. M-am certat cu M. care era si mai nervos si agitat decat mine. M-a enervat, eu l-am enervat pe el si tot asa... Am fost luati prin surprindere, iar de data asta n-am mai fost nici macar eu persoana calma care gaseste solutii care sa rezolve sau macar sa amelioreze situatia. Intr-un sfarsit a adormit suspinand in somn, moment in care ne-am luat jucariile si-am plecat la noi acasa unde s-a trezit hlizindu-se tot de parca doar ar fi visat urat.

Pentru ca nu mai vroia sa faca minimum de efort sa-si traga urma de cereale de seara prin gaura largita a tetinei am hotarat c-ar fi momentul sa manance la lingurita. Astfel, sambata seara am preparat constiinciosi castronul si lingurita si-am testat pozitii de hranit copilul. Inceputul a fost mai greu, dar cu ochii dupa piticii lui favoriti, cocotat in mijlocul patului, ba sprijinit, ba pe spate, ba intr-o rana, a reusit sa invete ca trebuie sa deschida gura cand se apropie o chestie cu coada care cara o gramajoara alba si ca trebuie sa-si striveasca limba de cerul gurii in semn de mestecare ca mai apoi, dupa cateva secvente de indecizie sa reuseasca sa inghita. Si-atunci mai bea putin lapte sa nu aiba impresia ca-i ramane in gat si iar vine incarcatura moale si alba si iar deschide gura si iar ochii la piticii lui, la mine, la mainile dansante de deasupra lampii ale lui M. ... Rezultatul: doar o baveta usor picurata cu orez inmuiat, copil fericit, murdar pana si-n nas, dar satul, parinti respirand usurati si, dupa eternul ritual, 11 ore de somn linistit fara intrerupere.

Noile picioare ale lui V.

Mainile au fost de-un amuzament crunt o perioada destul de mare; era timpul pentru ceva nou. I s-a potrivit perfect cea mai frumoasa salopeta, cu picioare animate. De cand i le-am aratat a ramas blocat si toata ziua si-a ridicat picioarele in sus sa le vada; le misca si radea, le tragea de urechi si ramanea agatat de ele, plangand ca nu poate sa le traga sa le bage in gura. Urmatoarele zile si-a tot cautat noii prieteni ridicandu-si picioarele si pipaindu-si labele, poate-poate s-au ascuns si acum apar de pe undeva. Am incercat cu toate incaltarile haioase pe care le are, dar n-am obtinut nimic. Tot prietenii lui si-i cauta.

S-a cam plictisit de jucariile pe care le are; le tot schimb intre ele la intervale regulate. Ar trebui improspatat stocul.
E cam marait in ultima perioada. I s-a "desenat" gingia cu alb si in locul incisivului simetric celui care c-o saptamana inainte a fost banuit de stari complexe. Se plictiseste repede, mananca cate putin si des si astfel V. mananca toata ziua. Putin si des, dar se pare ca nu destul ca s-a impotmolit de vreo 4 zile la 7960 g si nu reuseste sa treaca mai departe. Nu c-as vrea sa fie mai gras, sa-i vad pliurile iesindu-i prin body-uri, dar mi s-a intiparit mult prea bine in minte ideea "daca ia in greutate e bine", incat bat pasul pe loc o data cu el... A mai avut o perioada asemanatoare, de stagnare, la 4800 g cand i-a trebuit cam 1 saptamana jumatate sa treaca mai departe, dar si cand a trecut...