Cand am auzit prima data pe cineva spunand ca-i e dor de momentele in care copilul i se zbatea de mama focului in pantec, m-am gandit ca n-am inca doza necesara de rationament sa inteleg. Acum, pe unde citesc, pe unde dau click-uri, femeile regreta perioada sarcinii. Sa ma mai las la copt un pic, poate ajung sa inteleg.
Nu mi-e dor de sarcina. Nu mi s-a parut deloc c-am stralucit, nici n-am fost mai frumoasa, nici nu m-am simtit cel mai bine din viata mea. Toata sarcina am asteptat sa-mi creasca burta, sa vad si eu o urma palpabila de evolutie, de parca, cu burta mai mare as fi stiut intre ecografii ca totul e normal, se dezvolta ca la carte. Si-am asteptat mult. Ma uitam continuu la diverse tantici care se faleau pe net cu burtile lor, le invidiam, ma consolam si ma speriam de imensitatile lor prin vreo poza sub care adaugau cu nostalgie: "Cu cateva ore inainte de nastere...". Toata lumea ma mintea laudandu-mi minunatia de burta "mare", care atunci cand m-am dus sa nasc, la aproape 40 saptamani, era de dimensiunea unei burti normale de luna a 6-a.
De la inceput, de cand V. era mai mic decat un capac de pix, am avut contractii regulat. Aveam contractii cand stateam, cand mergeam, cand dormeam, cand conduceam de-mi intepenea piciorul si nu mai puteam sa calc ambreiajul... Si c-o ignoranta rar intalnita le-am tarat asa dupa mine pana la 7 luni jumatate cand eram in pericol de nastere prematura si-a trebuit sa dau pe gat niste pastile pana la termen.
Am avut o explozie de pilozitate, dar nu in cap, ci pe burta. Aveam o blana de maimuta cum rar am vazut si nu doar pe linia alba, ci pe toata burta si abia acum, la aproape 4 luni dupa nastere, pot spune ca a disparut.
Lucrurile bune din acea perioada s-ar putea aduna gramezi. Cum nu mi-a crescut mare burta, am putut sa-mi inchei singura sireturile sau sa-mi pun sosetele (mai greu ce-i drept in ultima perioada, cand M. devenise siretarul sef, dar mai mult din rasfat). Am luat in greutate aproape 15 kg, dar care s-au dus ca prin minune in maxim 3 luni. Greturi n-am avut mare lucru; doar in luna a 7-a, cand am plecat de la birou val vartej dupa jumatate de ora petrecuta in toaleta. Nu m-am buhait, n-am facut pete pe fata sau pe alte parti ale corpului. M-am bucurat de fiecare bocaneala in abdomen data de V. care-si cauta un loc mai relaxat in stramtoarea uterului meu mic. Dar ce usurata m-am simtit cand mi s-a spus ca are 2,9 kg si cu cata mandrie am dat primele mesaje anuntand ca n-am fost doar balonata in ultimele luni. Si cu cata mandrie ma uit acum la minunatul meu copil...
Nu mi-e dor de sarcina. Nu mi s-a parut deloc c-am stralucit, nici n-am fost mai frumoasa, nici nu m-am simtit cel mai bine din viata mea. Toata sarcina am asteptat sa-mi creasca burta, sa vad si eu o urma palpabila de evolutie, de parca, cu burta mai mare as fi stiut intre ecografii ca totul e normal, se dezvolta ca la carte. Si-am asteptat mult. Ma uitam continuu la diverse tantici care se faleau pe net cu burtile lor, le invidiam, ma consolam si ma speriam de imensitatile lor prin vreo poza sub care adaugau cu nostalgie: "Cu cateva ore inainte de nastere...". Toata lumea ma mintea laudandu-mi minunatia de burta "mare", care atunci cand m-am dus sa nasc, la aproape 40 saptamani, era de dimensiunea unei burti normale de luna a 6-a.
De la inceput, de cand V. era mai mic decat un capac de pix, am avut contractii regulat. Aveam contractii cand stateam, cand mergeam, cand dormeam, cand conduceam de-mi intepenea piciorul si nu mai puteam sa calc ambreiajul... Si c-o ignoranta rar intalnita le-am tarat asa dupa mine pana la 7 luni jumatate cand eram in pericol de nastere prematura si-a trebuit sa dau pe gat niste pastile pana la termen.
Am avut o explozie de pilozitate, dar nu in cap, ci pe burta. Aveam o blana de maimuta cum rar am vazut si nu doar pe linia alba, ci pe toata burta si abia acum, la aproape 4 luni dupa nastere, pot spune ca a disparut.
Lucrurile bune din acea perioada s-ar putea aduna gramezi. Cum nu mi-a crescut mare burta, am putut sa-mi inchei singura sireturile sau sa-mi pun sosetele (mai greu ce-i drept in ultima perioada, cand M. devenise siretarul sef, dar mai mult din rasfat). Am luat in greutate aproape 15 kg, dar care s-au dus ca prin minune in maxim 3 luni. Greturi n-am avut mare lucru; doar in luna a 7-a, cand am plecat de la birou val vartej dupa jumatate de ora petrecuta in toaleta. Nu m-am buhait, n-am facut pete pe fata sau pe alte parti ale corpului. M-am bucurat de fiecare bocaneala in abdomen data de V. care-si cauta un loc mai relaxat in stramtoarea uterului meu mic. Dar ce usurata m-am simtit cand mi s-a spus ca are 2,9 kg si cu cata mandrie am dat primele mesaje anuntand ca n-am fost doar balonata in ultimele luni. Si cu cata mandrie ma uit acum la minunatul meu copil...
3 comentarii:
Deh, asa ziceai si cand iti ziceam sa te bucuri de momentele de liniste, tu cu tine :d, pana vine barza. Si nu intelegeai ce vroiam sa-ti zic :). Cine stie, poate candva o gandesti frumos si despre perioada in care ai fost gravida.
Oricum a 2a sarcina va fi diferita de prima, si in plus la a 2a sarcina fiind va trebui sa ai grija si de copilul pe care-l ai deja, fara sa te poti baza prea multi pe altii :d.
Prima sarcina are farmecul ei, si in functie de cum a fost sau cum iti amintesti tu ca a fost, mai vrei una :d sau nu.
Dar clar nu va mai fi ca prima, caci mereu va fi cineva in preajma care sa aiba nevoie de tine si te va striga: "mami, mami!".
Si inca ceva, "La multi ani, Vlad!".
Sanatate multa si multi pupici virtuali, pana cand te vizitez.
:) Pana la a 2a mai trebuie sa creasca "prima". Niciodata n-o sa-mi placa perioada sarcinii. Da, ca si concept in sine e fenomenal, dar e prea plina de griji, nu poti controla absolut nimic si doar astepti. Esti tare nerabdator sa crape coaja, daca pot sa spun asa, si sa-ti vezi implinit visul.
Saru'mana pentru urari. Si Vlad cred c-ar vrea sa-ti multumeasca... :P
Trimiteți un comentariu