Bau-bau e in dulapul meu pamantean

- Mami, tie de ce ti-e frica? imi arunca V. intr-o zi, apasand intrebarea prin apropierea usoara a pleoapelor unui singur ochi, ca si cand mi-ar fi ghicit slabiciunile. 

Spontan, fara ezitare, ma pun pe insiruit o groaza de ganduri negre: singuratate, boala, razboi, intuneric, cataclisme, ridicol, esec... Asa cum veneau, toate deodata, se concretizau in ochii lui. Si pe masura ce veneau altele, adunate la cele dinainte, cu rezonanta imensa pentru urechile lui, parca se amplifica acea stralucire care da un tremur sensibil irisului. 

N-am simtit niciodata atat de viu greutatea unei priviri! 

- Dar ma intrebi asta acum pentru ca... Intrerup brusc enumerarea apocaliptica, ascunzandu-mi sufletul in spatele aceleiasi expresii c-un ochi mijit si nasul ridicat a suspiciune, cautand sa pastrez in acelasi context momentul listei. 

- Pai, zice el parca surprins de propria voce, pari curajoasa. 

Imi vine un "Serios?", dar imi infrang gandul rapid. 

- Sunt, raspund cu cateva tonuri mai sus, gatuita de emotie.

- Esti si ti-e frica? 

- Da, cateodata mi-e. 

- Cand? 

- Nu stiu, cand sunt obosita, cand mi-e dor, cand e prea frumos sau urat... 

- Si curajoasa cand mai esti? 

- Tot atunci.

- ...? si-si apropie sprancenele, lasand sa i se adanceasca o cuta pe frunte. 

- A fi curajos inseamna sa-ti invingi frica. Cand incremenesti in bezna cred ca-i nevoie de ceva curaj sa ajungi la intrupator, la o lanterna sau macar la cineva care ti-e prin preajma... ? Tu cum crezi? 

- Cand am fost la inot prima data am facut 3 bazine cu pluta si betisorul. Si ma dureau mainile rau. Apa era adanca si nu puteam sa-mi dau drumul... 

Pe masura ce vorbea ii vibra privirea de bucurie. Si vorbea mult si luminos. Vorbea usurat, repede, fara agitatie.

Mi-a povestit multe. Pe unele le-am inteles, pe unele m-am prefacut ca le inteleg. 

Am inteles si c-am coborat. Ca am avut cumva superputeri, dar nu mai am. Dar si ca-i mai bine asa, ca el, langa el, cu sufletul palpabil. 

P.S. Imediat dupa s-a repezit compliciar la C.: "Stii ce mi-a spus mami? Ca i-e frica de intuneric". Si-auzeam chicoteli infundate...

El, planul lui si noi, ceilalti

Copilul vrea, copilul cere. Si ma bucur ca cere. Eu nu ceream. Sau nu atat cat mi-as fi dorit. Poate ca nu stiam sau poate stiam si intelegeam. Pe ei i-am lasat sa ceara, i-am indemnat chiar. Nu ceri, nu primesti! Dar cortina asta cade peste alta scena deja montata care isi asteapta momentul dezvelirii intr-un alt post. 

Acum, copilul cere o extra petrecere pentru ziua lui. 

De saptamani intregi ordoneaza gramezile de idei venite deodata, grabit, sub presiunea timpului, cand inca mai credea ca dupa mai urmeaza august. N-a intrebat "daca", era preocupat doar de "cand". N-a intrebat "cum", stia sigur "unde". Implicat cu toate simturile, traia fiecare expansiune verbala pe care-o prindea in dialogurile din jur. Deseori se supara cand, scoase din context, unele conversatii ii pareau a fi despre petrecere. Si orice i se parea ca-i saboteaza planul, desi i-l acceptasem si-l aprobasem, in nenumarate randuri. 

Cu listele facute, cu detaliile descrise de el si traduse in realitate de mine, mergem sa rezervam locul de joaca. 

- In primul rand sa vedem daca e liber candva.

- Trebuie sa fie liber! spune el convins, spulberand orice dunga de dubiu as fi avut. 

- Si daca e inchis? se aude V., parca din alta lume, aia cu "worst-case scenario only, please".

- Nu e inchis! E vacanta. E un loc pentru copii, ca vacanta! pune C. punct categoric indoielii.

N-a mai zis nimic V. Atat i-a vorbit frati-su despre petrecerea asta, incat cateodata am impresia ca si el crede ca e ziua lui acum. Asteapta impreuna. 

N-am nimerit chiar din prima. Credeam ca-i mai in fata. M-a intors C. c-o smucitura zdravana, indicandu-mi cladirea de parc-ar fi fost Disneyland. 

- Aici e! Acolo, in spate. 

Si era, dar nimic semnalizat, n-am vazut nicio placuta afara. In curtea mica ingramadite cateva mese si bancute de lemn langa un bar si-o cladire care nu-mi transmitea nimic. Pe usa cladirii, o foaie imprimata color exprima marea distractie. Langa usa,  parca demonstrativ, pe niste scaunele, stateau doi copii transpirati, cu obrajii inrositi, urmarindu-ne muti, cu buzele bine mulate pe paiele care ieseau din paharele cu lichid dubios colorat, asa cum urmaresc oamenii la tara masinile care le ridica praful ulitelor.

- Putem sa ramanem? intreaba C. asteptand nerabdator sa ia startul spre incaperea de joaca. 

- Hai sa vad si eu cum e si vorbim cum facem. 

Imi anunt inspectia si inaintez pe holul scurt. Un vuiet ca de motor se apropia cu viteza pasilor. Trec pragul si las hala mare sa mi se desfasoare sub privire. Un tobogan gonflabil imens imi ia ochii inca de la intrare. Un mini vulcan de escalada, un labirint supraetajat care sfarseste-n bile si-o ciupercarie gonflabila, iti dirijeaza controlat parerea, lasand neobservati peretii nevopsiti de prea mult timp sau praful care pare oricum imposibil de sters altfel decat in alunecare cu tricourile asudate. 

- Ma duc sa intreb daca se poate.

- Ce sa se poata? 

- Pai, sa facem petrecerea. 

- Se poate?

- Nu stiu, probabil... Vrei sigur aici? 

- Ce sa vreau? 

- ...

Ii las sa-si infunde capetele in plantatia de ciuperci si ies sa vorbesc...

Intelesesem. Erau inutile intrebarile mele. El voia, stia de mult, eu nu eram cea convinsa ca vreau. El a mai fost de vreo doua ori si-are un plan. Pentru mine era singura oara si parc-as fi vrut sa ramana asa.

Domnul de la casa era ocupat cu un cunoscut. Nu pareau apropiati, dar exagerau in amabilitati si complimente care poate ar fi putut trece drept naturale ca venind din partea unor femei. 

Imi vine si mie randul la coada. Imi sticlea privirea tintind pos-ul c-aveam portofelul aproape gol si tocmai ce-mi lasasem pruncii la curse printre legume vibrante sub presiunea aerului. Intreb, raspund, notam, facem cunostinta si batem palma.  Amuzat de ecoul salii, aparand brusc si disparand la fel de rapid in/din campul meu vizual, C. imi verifica memoria punctand: 

- Si baloane! 

- Si desene! 

- Si sampanie!

N-am plecat neaparat impacata, dar el e fericit. E multumit ca are date concrete de trecut in invitatii si certitudinea reintoarcerii. 

Prinde orbul...

Ma vad in galeria iluminata perfect, exact cat sa-ti ofere intimitatea de care ai nevoie sa-ti creezi imaginea povestii din spatele fiecarei opere. 

O bancuta pozitionata la distanta optima de tablou, doar cat sa-ti dea posibilitatea sa te abandonezi in fata lui, a artistului, implorandu-i capodopera, cu privirea avida, sa transmita. 

Si ma asez. 

Atmosfera? Am. Atitudine? Am. Dorinta? Cat cuprinde!

"Lant in forma de pata"

 

... ... ...
Mda!

Las-o asa ca merge bine

Eh, cum sa nu-mi placa momentele alea in care ascult timpul cum trece doar pentru mine. Cand aproape ca-mi doresc sa am sonor la aplicatie sa aud fosnetul paginii date, doar asa sa am certitudinea linistii. 

Sau cand ma abandonez in transa clipei cu ritmul bubuindu-mi in casti, fara contact cu realitatea, aia care te zgaltaie aproape inuman: "Mami, fac caca!". 

Cand n-am intrebari in asteptare si explicatii in clipboard. Pentru ca-mi place sa tac, pe cat de mult imi place sa vorbesc. 

Si-atunci, din cand in cand, tintesc cate un ochi de timp sa-l fac sa clipeasca doar pentru mine. Imi pregatesc o lista luuunga cu "nimic de facut" si sper sa-mi permita karma s-o parcurg integral. 

Imediat dupa insusirea primelor minute, cu atitudinea resuscitata, mi se profileaza pe retina scene  de familie ideala, cu valuri de energie pozitiva si fericire crescanda - semn ca lucreaza constiinta si incep sa ma simt vinovata. "Uite ce bine mi-e mie, egoista, iar ei se chinuie chirciti pe scaunelele alea mititele, saracii". 

Imi fuge un gand, apoi toate si eu dupa ele. 

Cu toti dintii la vedere, clipiri dese si bunadispozitie de neclintit, reconstitui echipa si propun timp de album, fiecare cu fila lui. 

Pai vezi tu, nu merge asa, cu cate-o pagina, ca doar n-o rupi si pleci cu ea in lume la completat. Ochii vad, inima cere exact jocul pe care deja l-a ales celalalt. Se tipa ca alternativa gasita e zgomotoasa. Se tipa si mai tare despre plata pentru nedreptate. Aleg ceva impreuna, mai trebuie un jucator. Ar manca ceva, dar nu orice oferi, altceva, ceva ce n-ai. 

Ma vad grabita, ca deh, am o foaie intreaga inceputa de cinci ori. Si-ar vrea pista. E sus. In cutie. Nu ajung la ea. Si ia o zi s-o monteze singuri, mie doar 10 minute. Poate M. ca e mai inalt :D. Vrum, vrum de 2 ori pe buclele circuitului. Mancam ceva, ceva ce-avem. Jucam ceva in trei, ceva in patru, altceva in patru... Sunt buni, ne zbatem sa prindem podiumul. Se hlizeste fiecare pentru cate-o prostioara. E tare dragut, sunt amuzanti. Am mai sta, da' e tarziu si ratam povestea. 

Nota catre mine: cand te gandesti ca cioara e pasare Phoenix, mai suporta vrabia inca jumatate de ora. 

Stiam, stiam mai demult

El la volan, usor pierdut in ganduri. Eu in dreapta, cu-ale mele. Ei in spate dormind: unul mic cu balele scurgandu-i-se printr-un colt de gura, altul si mai mic bine inhamat in scoica.
- Auzi...? ma pomenesc intrebandu-l pe M. fara sa astept vreun raspuns si fara intentie imediata de continuare.
- Ihm!? vine replica automata, inclinand capul aproape imperceptibil, doar cat sa-si orienteze "auzul" inspre mine, pastrand privirea inainte si gandurile acolo, in lumea lui.

Las linistea sa se prelungeasca. Urmaream pierduta desfasurarea tarii pe geamul lateral. Campul golas urla a singuratate, in ton cu vantul pe care-l taia masina. Ciori imense populau cativa copaci cu ramurile umede. Nu era soare. Nu mai fusese de mult soare. Era spre seara sau cel putin parea spre seara. Poate pentru ca nu era soare, poate din cauza ciorilor care-mi baga frigul in carne. Ma trimit la resemnare, la Techirghiol, Herculane, umezeala multa si miros de fum de cos.

- Assaa! cere el revenit explicatii.
Inchid usa gandului melancolic si-mi etalez flash-ul de dinainte.
- Iti dai seama cum o sa fie la noi peste cativa ani cand o sa fie astia mai mari si-o sa-si lipeasca scatoalce printre centuri. Unul cu psp-ul in brate, altul cu alta inventie de moment, amandoi intr-un huiet continuu, tipand din te miri ce, parand ce-i oricum evident si aducand justificari pentru recenta urma rosie lasata celuilalt.

Nu-mi amintesc ce-a spus M., dar imi amintesc ca eram incantata de viziune. Stiu ca aveam zambetul tampit pe care-l mai vad la oamenii fara copii care-mi observa dragastos plozii certandu-se prin public.

Acum n-avem psp sau alte gadget-uri de calatorie, am limitat avanturile fizice prin locul gol dintre ei, am orientat atentia comuna spre muzica, dar n-am scapat de fractiunile acide sau racnetele de dezolare emise spontan, cand luna e pe partea celuilalt sau soarele deranjant orbeste ratiunea aluia mai suparat, cand competitia isi creste potentialul virulent.
Castigam pozitii importante in fiecare nou maraton verbal in care suntem inscrisi by default.
Aspiram la cupa, dar de fiecare data plescaim multumiti la primirea imbratisarilor sau strangerilor de mana ratate venite ca un premiu de consolare.