Telegrafic

( Si imi spun pentru ultima data sa nu mai folosesc cuvantul asta. Niciodata nu mi-au placut telegramele pe care le primeam de pe la rude. N-am inteles de ce trebuie sa am confirmarea faptului ca ei sunt oriunde altundeva decat acasa si nici de ce trebuie sa-mi trimita acele "salutari" eufemistice, insotite de cele mai oribile imagini de statiuni. Si toate sunau asa... a retras, sters, a gol, a istorie seaca, sunau a pustiu. Nu-mi aduc aminte daca as fi vrut sa merg si eu in Baile Olanesti sau doar erau strugurii mult prea acri, dar oricum stiu c-o luam ca pe-o lauda rautacioasa. Si asta e singurul meu gand cand vine vorba de telegrame.)

Adica, pe scurt: "Baieti, trezirea c-a venit mosul!!!"

 P.S. catre gasca mica: Tu poti sa mai dormi putin pana gasim un nou loc pentru leagan ;).

Butonul de share

De departe V. e un copil cuminte. De aproape nu e usa de biserica, dar cum imi simt puternic momentele slabe si nici cu rabdarea nu stau prea bine in unele momente, accept si cred in varianta indepartata. Pe ici, pe colo sunt unele lucruri pe care stiu ca le-am gresit, lucruri pe care le-am putut indrepta dupa ce trecerea unei scurte perioade de timp i-a / mi-a crescut increzator cooperarea. Dar e al dracului de greu sa fii parinte atunci cand stii ca pe undeva, habar n-ai pe unde, ai ratat, ai scapat ceva mare si grav cu vederea, si nu gasesti sub nici o forma vreo modalitate prin care-ai putea macar sa vezi o sansa de usurare a apasarii. Si parca respir c-un nod in gat cand vad teroarea lui la incercarile stangace de socializare ale unor copii din jurul lor. Cu greu accepta o apropiere, in cine stie ce conditii de aliniere a planetelor, ca vreo alta legatura n-am vazut niciodata. Si asa-mi fierbe sangele cand sunt impunsa cu cea mai ascutita si zgomotoasa sulita sa plec din casele in care exista un copil...

Acasa. Acasa e bine. Acasa e teritoriul lui. V. paseste spre frontiere noi alalaturi de C. E extrem de responsabil cand e in preajma lui. E atent in sariturile lui anapoda sa nu-l loveasca, se suie pe marginea patutului sa nu mai planga pana ajung eu la el, nu rateaza nici o ocazie sa-l tina de mana sau sa-i dea vreun "pup". Si-asa-mi stralucesc ochii cand ii vad. Si-asa-mi tresare inima cand vad bucuria lui C., manifestata in orice muschi pe care si-l poate controla, la vederea lui V. sau a vreunei jucarii noi pe care i-o dau. O ia stramb, asa cum apuca, fara pic de precizie, fara control prea bun asupra degetelor, fataindu-se in miscarea ritmata a picioarelor aruncate tetanic din sold. Si asa clocotesc cand cateodata, inca rar, nimbul de salbaticie il face pe V. sa-i smulga mica incantare lui C., incremenindu-l printr-un "NU" tipat cu toate corzile.

Si-as vrea sa am cuvinte sa explic si-n alte moduri decat in cele in care am explicat deja ce inseamna butonul ala de share.

"What is up with you?"

Cateodata V. mananca singur. Aproape singur. Impreuna cu faianta, gresia, geamul, masa, hainele de pe el si cam tot ce e prin jur.

Cateodata se simte murdar si cere sa faca baie. Adica sa scape de jeg si dara de miros care-l urmareste, dar si sa diversifice gama de jucarii cu cele de baie si sa-si extinda locul de joaca.

Cateodata V. isi aduna jucariile. Intelege ca nu va primi altele decat dupa ce sunt stranse cele deja imprastiate sau se va tavali iremediabil cu jale si scuipat intr-o balta de lacrimi.

Intotdeauna V. se culca singur seara, in patul lui cel nou si mare, ca pentru baieti mari, in care poate sa se lateasca cat il tin articulatiile. Intotdeauna trebuie sa fie muzica atunci cand V. se culca singur in patul lui cel nou si mare. V. are preferinte printre melodiile pe care le asculta. Unele nu i-au placut si-atunci cu timpul au fost sterse din lista, unele ii plac foarte mult si-l energizeaza, iar asta nu le face potrivite pentru somn, unele sunt lente si contin cuvinte cheie ca "somn", "adormit" care-i aduc aminte motivele pentru care se afla sigur, pe intuneric, in patul lui cel nou si mare. De altele s-a plictisit si striga dupa noi fara oprire pana se gaseste cineva care sa-i dea un skip. De multe s-a plictisit. Aproape de toate. Si cum muzica nu-l mai acapareaza in totalitate, vizitele noastre catre dormitorul lui se indesesc pe zi ce trece. Si-atunci m-am apucat sa caut pe net noi melodii cantate de copii care sa-i amorteasca simturile pana adoarme singur in patul lui cel nou si mare. Am gasit multe. Multe si frumoase. Simple, scurte, voioase, ritmate. Ca pentru V.

Si nu stiu cum mi-a sugerat cine stie ce site si-am ajuns la o melodie de-a Cleopatrei Stratan, deloc potrivita pentru el, ca e complicata si lunga, dar care mi-a inveselit seara. Si cu ea vreau sa ma distrez si alta data cand revad postul asta. "Ghita, what is up with you?" :))) You go, Ghita!!!!

Dupa 1 august

"Relaxare" nu mai e un cuvant obisnuit pentru noi, nu mai intra in vocabularul nostru uzual. E doar o rasuflare adanca, numai pentru noi cand, dupa 11 noaptea, se goleste casa, se sting luminile, se racleaza cu cantul palmei jucariile si ne indesam greoi fundurile pe canapea. E unul din momentele in care parc-auzi undeva in surdina o muzica pe care-o sti, iti place, dar la care nu poti sa reactionezi in vreun fel, vrei doar sa gusti limitat acordurile.

Cum soarele e pe sfarsite am alergat intr-un suflet la mare sa-i mai prindem ultimele strambaturi din an si ne-am intors mai obositi ca niciodata, loviti, storsi pana la ultima picatura de vlaga, vointa, energie pozitiva sau ganduri.  Am indurat vanturi puternice si-am ridicat melancolici din umeri la adieri placute sub soarele plin, am obosit sub greutatea hainelor si ne-am intins placut incalziti bratele pentru a gusta fara rezerve din toropeala dupa-amiezelor calduroase. Am plecat increzatori, cu entuziasm pueril, cu imaginea preformata a unui mini-concediu perfect, in care nimic nu-ti poate tulbura linistea, impecabilitatea momentului si-am gonit mancand asfaltul in regasirea semi-perfectiunii de acasa. Acasa totul e "rutinizat". Cunoastem zgomote, stari, perimetre, limite. Oriunde altundeva ne avantam cu mainile la ochi, iar cand vine vorba de inca un copil langa noi ne legam si picioarele intre ele. La rece, dupa 2 saptamani, vedem totul aproape roz, din perspectiva omului aproape odihnit.

C. s-a strecurat subtil in viata noastra. Si-a gasit locul in fiecare camera in parte, s-a familiarizat cu imprejurimile, primeste stoic orice vine din partea lui V. si depaseste decibelii maxim acceptati, a invatat sa se faca remarcat in momente de nevoi acute.

V. a deschis larg bratele la venirea unei noi gaste in familie, mult mai larg decat ne-am fi asteptat vreodata. Invata in fiecare zi noi abordari calduroase. Il mangaie, zornaie jucarii in fata lui sa-i atraga atentia atunci cand plange, ma cheama insistent cand s-a trezit si eu n-am auzit, zgaltaie scoica pana reusim sa plecam si el devine nelinistit, l-a adaugat in lista nasurilor zgomotos haioase din familie. In schimb nu-i pot cere cateva secunde de liniste cand il pun pe C. in pat, sa doarma. Sufla in degetul aratator in semn de "ssstttt", dar dupa ce-mi atrage atentia tipand cat il tin plamanii "Mama, mama! Ssssttt...". Rabdarea de 2 ani a lui V. e aproape inexistenta. Nu exista "imediat", oricat de des si de bine as fi incercat eu sa-i explic ce inseamna. Totul trebuie sa fie "acum".

Totul incepe si se termina cu "mama". Totul este "mama". Si parca de fiecare data e despre acelasi lucru pentru ca interesele lui se schimba de la o perioada la alta, dar pana se schimba sunt repetate obsesiv milioane de semne de intrebare fluturate nerabdator in urechile mele prin "mama" sub diverse intonatii, dar toate apasat si patrunzator. Raspunsurile vin intr-un suflet sau intarziat, spontan sau dupa o cercetare mai atenta, automat, plictisit, mormait sau ridicand alte intrebari; ca in reclama Cosmote cu fluturele, dar "ce-i asta?" e inlocuit delicat c-un "mama" dornic de cunoastere. In pauzele descoperirilor "mama" ia forma cererilor de recunoastere a triumfului de moment in care merita mult apreciatul "bravo, mama". Cateodata e doar sa-si auda vocea, sa ma simta acolo, sa ghicesc eu ce-ar vrea atunci cand nici macar el nu stie ce vrea.

Majoritatea intreaba cum e cu doi copii. Parca tot timpul ma ia prin surprindere si niciodata nu stiu ce sa raspund. E greu si atunci disper, e usor si ma apuca vitejia, e obositor si atunci vreau sa creasca, e frumos si atunci vreau ca totul sa ramana asa, sa miros in continuare a bebelus, sa-mi legan gandurile impreuna cu C. pe ritmul trosnelilor si bocaniturilor lui V. care cotrobaie langa noi prin jucarii, sa vad cum isi arunca V. picioarele in pasi scurti alergand in hohote de ras, sa-mi licare sufletul cand C. rade stirbeste la televizorul muzical, sa ma trezesc cu servetele umede pe fata, aranjate perfect de V., in gangureli si tipete venite din toate partile. Si dac-ar fi s-o iau de la capat n-as schimba nimic. Mi-e bine asa.

"Eu pot..."

C-o arsura-usturime din gat pana-n stomac, cu urina la subrat, cu V. flamand tarat de-o mana sub promisiunea unor super-jucarii alese chiar de el dupa o purtare, indiferent cum va fi, care va fi considerata exemplara, dam fuga catre Falfaila incins deja ca un cuptor de soarele diminetii. Pe lista: 2 intepaturi pt analize, una in vena mea care oricum strapunge prin piele la temperaturi mai mari de 20 grade, alta in cea a lui V. pentru a descoperi de unde hemoglobina scazuta dupa perioade indelungate de tratament cu fier, in conditii normale de masa. Dupa, program la alegerea copilului, el arata si eu ma supun. Prin eforturi sustinute, strecurari de copil si de burta prin locul mic lasat de masinile parcate pe laterale, siroaie de tranpiratie incercand sa leg scaunul lui V. la 50 grade, reusim sa gasim pana la prima intersectie o urma de bunadispozitie, sa aplaudam frenetic cantand "Eu pot, eu sunt magician..."

La semafor, o fetita, cu ochii si degetul indreptate spre Falfa, ii spunea ceva amuzant mamei. Eu, lovita de magie, cu acelasi amuzament ii comentez lui V. "Vezi, si fetitei ii plac urmele de labute de pisica de pe parbrizul nostru. Poate spalam si masina azi, mami." Pana la clinica am atras priviri la toate semafoarele, din toate categoriile de varsta. Si-n cele 5 minute de drum m-am tot intrebat cum ar fi putut fi lovita masina in fata cand era parcata cu botul spre trotoar, ca doar nu s-au schimbat trend-urile si-a ajuns Falfaila noua splendoare a cartierului. Ajungem; ma incapatanez sa parchez in locul de unde iesise chinuit un Tico, nu de alta, dar altul nu exista. Deschid portiera, imi tarai chinuit un picior afara si-mi blocheaza iesirea un domn transpirat care-mi intinde o bucatica de plastic si-mi spune c-o voce guturala: "D-soara, vedeti ca n-aveti numar in fata si ati pierdut asta". Si pleaca. Arunc un multumesc nedumerita, cu un sfert de gura, parca neincrezatoare. Si continuu sa port conversatia de parca domnul care alergase ceva sa-mi dea bucatica de plastic era inca acolo: "Cum adica... n-am numar?" Din fata, cu suportul rupt, atarnand intr-un singur surubel, la capatul unor mari zgarieturi care se continuau pe toata capota, alaturi de labutele crezute ale unei "pisicute", care fac marturia unui culcus perfect de saptamana trecuta, Falfaila luase o cu totul alta infatisare. Si-a mea cred ca se schimbase. Continuam sa ma intreb "Intra la daune? Intra la vandalism? Intra la asigurare? Iese la polish?". "Eu pot, eu sunt magician!" 

Probabil sunt urmele cainelui pe care M. l-a gonit cu doar cateva seri inainte de pe capota lui amenintandu-l cu de toate daca se mai suie acolo, probabil acelasi care ne umple noptile c-un latrat ragusit la masinile ale caror alarme tot el le declanseaza, probabil acelasi care e hranit si mangaiat de ratatii blocului de vis-a-vis care ragaie bere jumatate de noapte scuipand zgomotos seminte. 

Dupa cele cateva secunde de plans sfasaietor datorat intepaturii, escapada in vitrina magazinului de jucarii unde V. si-a lasat gratios leucoplastul cu mica picatura de sange si de unde l-am momit cu greu ca trebuiau mutate 2 rafturi pentru a putea patrunde acolo, alte cateva secunde de miorlaieli cand l-am luat din fata locului de joaca insorit din fata magazinului explicandu-i savant efectul negativ al soarelui la ora aia, parca totul s-a linistit si-a prins iz de sarbatoare. Au urmat vreo alte 3 locuri de joaca pana a regasit parcul in care-a testat incantat toate trenuletele si caruselele electrice, fluturand mana mica la fiecare cotitura apropiata mie, dar cu ochii totusi dupa scanteile scoase de masinile "de busituri", cele pt copii mari cum le spuneam initial. Ulterior, am prins curaj intr-o tura cu parinti cu copii ft mici in brate si ne-am suit si noi. Eu, gravida, cu copilul in brate intr-un loc mult prea ingust pentru a-mi gasi o pozitie doar putin incomoda, nefiind in stare sa dau impunsaturi fine pedalei de acceleratie pusa aiurea in stanga, in dreptul ambreiajului, zguduindu-mi copiii in incercari bruscante de-a pleca de pe loc, mi-am umplut sufletul de rasetele lui V., incantat la maxim de rateurile mele in prima jumatate de minut. Si mersul lin, in cercuri stramte, intr-o coloana scantaietoare, a fost la fel de amuzant pentru V. 

V. si-a facut o prietena, cu 2 saptamani mai mica decat el, dar aproape 2 capete mai inalta, o copila careia ii dai 3 ani lejer, dar aceeasi pasiune pentru pietricele si vocabularul limitat al amandurora ii fac adorabili impreuna.

Inca oftez adanc atunci cand ma gandesc la Falfaila, dar pana la urma ne-a placut. Mai mergem si saptamana viitoare.