Robocop loveste

Mania butoanelor pare sa fie infinit de lunga. Ca sunt colorate, luminoase, la vedere sau ascunse discret in spatele unor aparatori speciale, le gaseste pe toate, le pipaie pe lung, usor, cu buricul degetului aratator si apasa puternic asteptand sa se intample ceva. Si cum tehnologia casei noastre are inca butoane, intrerupe orice atunci cand isi aduce aminte de televizor, isi zdrobeste genunchii in alergaturi de pitic chiuitor, se ridica viteaz pe marginea mesei si "pac", ti-a stins imaginea. Daca ai noroc il aprinde si-l stinge de cateva ori, pana se plictiseste si revine la treburile lui mai serioase, dar, de cele mai multe ori, dupa mangaierile de recunoastere, il apasa sters, intr-un zbor perfect spre genunchi si fuge apoi cu limba scoasa in coltul gurii, chicotind mandru de realizarea lui.

Casa se aglomereaza pe zi ce trece. Apar noi colturi colorate pe care V. le transforma in zone de refugiu. Paloarea sufrageriei a fost acoperita de-un cort mic si verde care zace in mijlocul camerei pentru nenumarate rotocoale regulate. Il fosneste, isi ascunde jucarii, te alearga in jurul lui pana cedezi si cazi la pamant asteptand asalturi piticesti, se arunca pe burta pe fiecare latura in parte, amuzandu-se de mica lansare cu care raspunde marginea de fas.

Frica ii tine inca in lanturi abilitatile echilibristice. Daca pana acum cateva zile fiecare pas era unul sigur, ancorat bine de obiectul catre care se indrepta, sau cu palma lipita perfect de perete, acum se arunca vijelios catre un obiect mai indepartat, grabind cei 2 pasi pe care-i face nesustinut de nimic. Aseara, a stins televizorul cu repezeala obisnuita si intr-un puseu de energie, extrem de amuzant, si-a ridicat mainile ca pentru a se tine de o bara imaginara, si-a bagat barbia in piept si-a facut ceva mai multi pasi robotesti pana la marginea cortului pentru a se arunca in gol. Sigur c-au urmat ropote extreme, laude, mai ca nu aruncam floricele in semn de apreciere pentru efortul sustinut. Seara a continuat in acelasi stil, cu vizitatori "zapaciti" care i-au luat mintile lui V. facandu-l sa-si calce frica si rusinea si sa-si exerseze miscarile clatinate, dar independente.

Si daca dupa multe cucuie de moment sau vanatai staruitoare, la cele mai simple gesturi manevrate necontrolat de V. (incercarea de-a-si scoate ciorapii, dansuri pe genunchi, ridicari artistice de picioare din diferite pozitii etc.), il chinuim c-o casca pentru care primim sprancene ridicate si figuri inexpresive atunci cand e mentionata prin vreo conversatie, aseara ne intrebam, ironizand situatiile viitoare, de un sistem de protectie facial... Acum, deh, pentru ce sa aiba nevoie de dinti pana la urma, ca oricum in continuare ii pasez mancarea ca unui bebelus de 6 luni :). Speram totusi la niste tactici complexe de redresare completa a dezechilibrarilor.

Agitatii

Zilele se scurg carand dupa ele serii precipitate de evenimente. Mai de bine, mai de rau, ma las tarata de ele, acumuland experiente si castigand un usor curaj in fata celor mai neasteptate situatii; scormonesc in mormanul de emotii, le scot pe cele care imi dau putere, dau disperarea intr-o parte si clatesc jegul de sub ele. Si asa ma cuprinde o stare de neputinta atunci cand nu pot si nu stiu sa gasesc partea limpede. 

Acum multi ani, cand in laboratoare cu mirosuri grele cautam raspunsurile stiintei prin cadavre, am aflat de "moartea subita a nou-nascutilor". Am crezut atunci si consider in continuare ca e un eufemism, ca voci renumite, cu ecouri puternice in domeniu, trebuie sa aiba tot timpul solutii. Si odata cu sfasitul primului an din viata lui V., cel "periculos", am rasuflat usurata, aproape trecandu-mi, ca un emoticon, mana peste frunte, dar continuu si acum, cu sechele paranoice, sa-i urmaresc regulat respiratia atunci cand doarme. M-am obisnuit cu inspiratiile lungi, cu volum mare de aer, cu reluarea frecventei normale dupa o pauza mare, mult prea mare pentru incarcatura presanta a asteptarii mele. M-am obisnuit cu respiratia scurta si gafaita sau lunga si usoara, atat de usoara incat miscarile toracelui sunt aproape insesizabile, insotite de grimase sau rasete groase care-i dezvaluie visele mici.

Si daca primul an a avut doar cateva evenimente reale, inceputul celui de-al doilea ne arata treptat fatetele urate ale rolului de parinti. Cum responsabilitatea nu te face puternic, nu-ti mai da incredere, ci te face sa-ti pui la indoiala si cea mai mica manevra, te aduce de spate lipsit de orice solutie. Dupa 3 saptamani de fonfaiala hlizita si zgomot de aspirator, credeam c-am depasit cea fost mai greu. Stiam ca vor mai fi situatii identice si eram increzatoare pentru ca invatasem cum sa le fac fata. Dupa alte cateva zile de "glorie", pe la 5 dimineata V. ne arata ce mancase in ziua precedenta prin niste episoade violente de voma. Si-a tot tinut-o asa vreo jumatate de ora. Ii era sete si orice picatura care-i ajungea in gura era proiectata pe prima suprafata care-i statea in cale 5 minute mai tarziu. A adormit greu, intre noi, dupa miorlaieli rascolitoare. Dimineata primul biberon a ajuns la noi in pat. Cu greu a baut mai tarziu, la mine in brate, in balansoar, cativa ml de lapte pe care nu i-a mai vomat. Si-au urmat cateva picaturi norocoase de Metoclopramid, saruri de rehidratare, multe lichide cum n-a baut niciodata in viata lui si cateva mese usoare. Banuiam o gura de gogoasa cersita cum numai el stie, ma ingrijora cine stie ce cazatura luata cu cateva zile inainte, dar ma linisteau in privinta asta zgomotele infioratoare si mirosurile lasate in urma pampers-ului. 2 zile mai tarziu raspunsul statea in 3 pampers-i schimbati in 5 minute, dupa olita plina de dimineata, si burta bolborositoare care-l facea sa se chirceasca si-i dadea o stare de agitatie si nervozitate. Si se ia. S-a luat si la mine care-am repetat azi noapte starile lui, le-am simtit pe pielea mea, si daca si el s-a simtit cum m-am simtit eu azi noapte si cum ma simt acum, il inteleg perfect.

Dincolo de astea, totul e acoperit cu voiosie, rasete infundate, noi pasiuni si descoperiri. V. creste si invata lucruri noi pe care noi le aplaudam din plin ca pe mari reusite. Nu pare sa intelega atunci cand ii explici si peste cateva zile te surprinde cu lucruri pe care nu mai sti daca/cand i le-ai aratat. El, cel cu orificiile sensibile pe care si le protejeaza obiectand vehement, stie ca betisorul cu vata la capete e pentru ureche si in loc sa-l suga cum facea pana acum isi ia privirea inteligenta, cu capul usor lasat, cu uitatura usor pe sub gene, si-si indreapta un capat al batului spre o ureche asteptand laude. Imi aduce ghetele si scoate sunete neanderthal-iene aratandu-mi-le atunci cand vrea sa mearga afara, iar cand i le pui in picioare intinde varful piciorului inspre ghete. Cand credeam cu mai multa putere ca perioada jucariilor trantite zgomotos pe diferite suprafete nu se va sfarsi niciodata, V. si-a cizelat miscarile si acum isi exerseaza precizia asezand frumos, in picioare sau pe roti, toate jucariile. Se urca in cutia lui si face inspectia de cateva ori pe zi scotand fiecare jucarie, o ridica in aer punand verbal un semn de intrebare, "A...", ii spun ce e, dupa care o aseaza frumos alaturi, in ordine, usor. Cand sunt toate afara, se aseaza in mijlocul lor, le sorteaza putin dupa criterii doar de el cunoscute, dupa care le pune la loc in cutie. Recunoaste din mormanul de jucarii rezultat piesele borcanului de biscuiti, masinile, mingile. Cand vine cineva la noi nu rateaza ocazia de-ai arata toate jucariile pe care le are. De multe ori se duce in camera si mai aduce cate una doar pentru expozitie asteptand si aprecierea altora. Cand face ceva nou imi cerceteaza privirea pentru aprobare. Imita tot ce facem. Fara prea multa precizie, incearca sa reproduca gesturi fine, razand o data cu noi de stangaciile lui. Pe langa biscuitii pe care si-i indeasa bine pe gat de foarte mult timp, mananca singur bucatele de paine, pufuleti, adunand grijuliu bucatelele pe care le pierde in urma. ... 

Si nu-mi vine sa cred cum au trecut toate atat de repede. Intelege din ce in ce mai multe lucruri, si-a largit aria de silabe pe care le leaga complicat, cu improscari umede si cateodata mici balonase prelinse pe barbie. Il paraste pe M. de fiecare data cand e intrebat cine l-a invatat sa faca prostia pe care-o face hlizit, repetand continuu "tata, tata". Si M. isi primeste c-un zambet larg privirea mustratoare.

Si viata noastra e plina. Ca-i de bine, ca-i de rau, le primim pe toate, in functie de stare si invatam in fiecare zi alaturi de V. 

Muciless

3 saptamani. Prima seara, dupa 3 saptamani, in care respiram usurati - V., ca si-a putut bea laptele cu sete, lasandu-l sa-i curga siroaie pe gat, fara intreruperile dese in care gafaia mai rau ca un batran de 100 kg; eu, ca n-am mai auzit suieraturi si n-am mai stat cu inima stransa ascultand cu capul lipit de zabrelele patului pana i se desfunda una dintre nari si i se rareste frecventa respiratiei. Am desfacut de multe ori cutia antibioticului. Am pus-o pe hol, la indemana. Ultima data am lasat-o deschisa ca pentru o interventie de urgenta. Doar ca nu l-am preparat. Am amanat ca "parca a tusit mai putin azi si, uite, nu mai e aproape nimic in tub...". Si n-a mai fost. Mai tuseste. Rar. Foarte rar. De cele mai multe ori ne imita pe noi sau isi baga degetele pe gat distrandu-se cu zgomotele pe care le scoate ulterior. Rosu la fata, cu ochii usor umeziti, cu toata mana bagata pe gat iti arunca de departe priviri de copil fericit. E treaba veche deja. Ne-am obisnuit cu "bucuriile" lui, iar el cu "indemnurile" noastre. Ii ajunge un cuvant, oricare, si-si scoate mana din gat, dar o pastreaza in gura. Nu-si suge degetul, dar si-l mesteca. Il roade cu gingiile, ocolind atent dintii ascutiti. Cand merge tinut de-o mana il are pe Fred in cealalta ca sa n-o bage in gura. Si nu o data i-am schimbat sosetele lui Fred ca le-am gasit ude, pline de saliva, dar macar am scapat de partea de udatura lipicioasa. Si poate dupa cealalta pereche de masele revenim la linistea noptilor de altadata.

 

Asa si-asa

In continuare timpul nostru se masoara in puf-uri inhalatorii, multi mililitri de siropuri oribile "injectate" pe gatul lui V. sau tuburi intregi de muci diferit colorati eliberate pe gurile de canalizare. Si cand, intr-un sfarsit, dupa 2 saptamani jumatate, credeam c-am scapat, ca in curand nu va mai trebui sa ma dau peste cap aplaudand frenetic pentru fiecare picatura amara inghitita de el, a revenit haraiala, sforaitul, nevoia imperioasa de aspirator. La ultima vizita, d-na doctor, acoperita de-o explicatie extrem de logica sau apropiata de logica mea, impingea in fata, peste alte 2-3 zile de muci si tuse, un tratament cu antibiotic. Eram increzatoare si speram sa putem fenta simptomele si sa sarim peste partea asta, dar explicatia care atunci mi se parea doar logica, acum mi se pare si aplicabila.

In toata agitatia potiunilor magice care dilata cate ceva, in incercari insotite de rugaminti arzande de-a face copilul sa mai inghita ceva, orice din alinierea seringilor colorate murdar de langa el, i-am observat gingiile pocnite si 2 masele cu cate 2 capete rasarite ascutit. In acelasi spirit de echipa, alte doua stau in tensiune si-si asteapta cuminti momentul de glorie. Astfel, numar 8 dinti, 2 masele spinoase si 2 pe val.

Si daca intotdeauna am invidiat mamele care stau pe banca si citesc in timp ce copii lor dorm in carut, macar am avut parte de cateva luni de impins linistit caruciorul. Acum V. vrea sa mearga pe langa el, tinandu-se de-o laterala, pasind exact cat distanta dintre roti, impunand un ritm alert care nu tine cont de vreme, de aglomeratie, de borduri sau denivelari. Se opreste rar, atunci cand oboseste, nelasand sa i se vada slabiciunile, aratandu-se interesat de cate-o masina care trece in viteza prin apropiere. Casca gura la oricine mananca ceva pe strada si-mi arunca priviri intrebatoare pe care n-am stiut niciodata sa le interpretez. Ca anul trecut, pufaie ingrozit si se zbate ca o papusa nearticulata la cea mai mica adiere de vant rece.

Inca nu merge singur, dar nici nu grabeste nimeni lucrurile. Ne place asa, in patru labe sau in sprijin. E mai safe. Sunt sigura ca odata dezlantuit uraganul va aduce dupa sine multe-multe cucuie. 

Casa nu mai are multe secrete. A ramas un usor val misterios care acopera wc-urile si putina ceata la bufetele superioare din bucatarie. Dispar zilnic jucarii, iar daca il intrebi de ele, ti le arata infipte prin colturi ascunse prin care nu cauta nimeni saptamani intregi sau apare cu ele mult mai tarziu, cand nimeni nu se mai gandeste la ele, din niste locuri stiute numai de el, pentru a le pastra anonimatul.

Stiu cate piese are fiecare jucarie, cate sunt din fiecare tip / categorie, ca mai tarziu sa stiu cate lipsesc din fiecare. Cu toate astea exista deja o lista cu lucruri disparute si de negasit - steluta Lili, o minge, 2 masini si cheia hexagon de la o casuta. Singurele jucarii care n-au disparut niciodata sunt prietenii lui cei mai buni: Mickey si Fred. Le  stie numele, le zambeste, rade cu ei / de ei, ii musca, ii cearta, le vorbeste lucruri complexe. Si dupa multe minute care pareau irosite, multe incercari de-al face sa tina apasat ceva mai mult timp pe butonul aparatului de fotografiat, multe poze ciunte, nereusite, injumatatite sau miscate, i-a reusit prima lui poza perfecta. "Ehhhhh... bravooo, V.!!!".

Care mai de care

Cu ceva timp in urma, V. adormea ascultandu-ma spunand "povesti" inventate. Ca erau despre regele Trabant si zmeul Lastun, despre Capsuna curajoasa sau felinarul vorbaret, dar toate aveau aceeasi tonalitate, usor coborat, calmanta si, pana la urma, acelasi efect. Intr-o seara mi-am luat inima in dinti si-am inceput sa scormonesc prin blank-ul dintre rotite ceva despre Alba ca Zapada. "Era odata o fata frumoasa care traia intr-un sat...". "Ce sat, Licurici? Alba ca Zapada era printesa", mi-o taie scurt M. care deja isi luase pozitia de somn. "Pleaca dom'ne de aici ca nu era printesa, aia-i alta". Ma reped catre biblioteca si ma pregatesc sa-mi sarbatoresc triumful. "Ah... Era fiica reginei. Pai atunci spune tu povestea ca te pricepi." Isi ia fata de "obosit si lovit de soarta, dar o fac si p-asta" si-i insira lui V., care se uita pana atunci la noi cu gura cascata, cate ceva despre Alba ca Zapada, regina cea rea, oglinda fermecata... "Regina mea, tu esti cea mai frumoasa din tara. Dar cand Alba ca Zapada a inceput sa creasca si sa aiba potential...". "???".  

So, o fata dintr-un satuc fericit care danseaza cu pasarile si florile sau una care intr-un final ajunge la pubertate si tocmai cand incepuse sa aiba potential trebuie sa fie omorata?