Care mai de care

Cu ceva timp in urma, V. adormea ascultandu-ma spunand "povesti" inventate. Ca erau despre regele Trabant si zmeul Lastun, despre Capsuna curajoasa sau felinarul vorbaret, dar toate aveau aceeasi tonalitate, usor coborat, calmanta si, pana la urma, acelasi efect. Intr-o seara mi-am luat inima in dinti si-am inceput sa scormonesc prin blank-ul dintre rotite ceva despre Alba ca Zapada. "Era odata o fata frumoasa care traia intr-un sat...". "Ce sat, Licurici? Alba ca Zapada era printesa", mi-o taie scurt M. care deja isi luase pozitia de somn. "Pleaca dom'ne de aici ca nu era printesa, aia-i alta". Ma reped catre biblioteca si ma pregatesc sa-mi sarbatoresc triumful. "Ah... Era fiica reginei. Pai atunci spune tu povestea ca te pricepi." Isi ia fata de "obosit si lovit de soarta, dar o fac si p-asta" si-i insira lui V., care se uita pana atunci la noi cu gura cascata, cate ceva despre Alba ca Zapada, regina cea rea, oglinda fermecata... "Regina mea, tu esti cea mai frumoasa din tara. Dar cand Alba ca Zapada a inceput sa creasca si sa aiba potential...". "???".  

So, o fata dintr-un satuc fericit care danseaza cu pasarile si florile sau una care intr-un final ajunge la pubertate si tocmai cand incepuse sa aiba potential trebuie sa fie omorata?

6 zile si inca numar

Totul a inceput cu niste prelingeri vascoase sub nari. V. isi tarsaia genunchii prin casa stergandu-se incomodat, cu marginea manecii, la nas si lingand resturile din apropierea buzelor. Si-au urmat 6 zile in care a devenit capatul terminal al furtunului de la aspirator, un capat care urla de-ti rupe sufletul, privind in gol, de parca i-ai spinteca narile, 6 zile in care medicamentele sunt in loc de desert, in care laptele se bea greu, cu pauze pentru inspirari adanci, si in care totul e irespirabil si lipicios. Incurajam, de fiecare data cand era posibil, dormitul intr-o parte pentru ca asa stiam ca se va desfunda o nara si isi va face loc putin aer. Si astazi, dupa 2 eprubete minunat de pline, aspirate calcandu-mi cu bocancii pe inima, intr-un puseu de activitate neuronala, i-am dat laptele in balansoar, la mine in brate, aproape in pozitie orizontala, aproape intr-o parte, pe cea mai mica pozitie de curgere a biberonului. Si-a mers. Pleoapele cadeau mai grele cu fiecare bula care se elibera odata cu curgerea laptelui. Cand a ajuns in pat nasul era pe jumatate desfundat, iar sforaitul pe jumatate mai zgomotos.

Cu toate astea, mai multa voiosie si veselie n-a fost niciodata la noi in casa. Chiuituri aproape continue, rasete fonfaite, jucarii zburand dintr-un colt in altul al casei, alergari cu premergatoarele pana-n primul perete intalnit, seri dansante... Si ne place asa, zguduit, aglomerat de bucurie, pe vibratii.

Prin tara intre ani

Un nou template, un nou ticker si un nou an pentru V., pentru noi ca parinti. 

In week-end am cantat "La multi ani" in stil mare, de 2 ori, o data pentru V. si o data pentru mirii la a caror nunta am fost. Am strabatut jumatate de tara sa ajungem la ea, dar a meritat fiecare kilometru. Lume multa, lume buna, lume careia ii place sa danseze. Si ce danseaza moldovenii... Se-nvart ritmat de te ia ameteala de pe margine. Se-nvart cu zambetul pe buze. Femeile erau gratioase c-o usoara mandrie-n postura. Barbatii isi pastrau tinuta pe ring chiar si atunci cand varsta nu le mai ingaduia o coordonare perfecta. Am indraznit doar de cateva ori sa coboram in mijlocul lor, acolo unde nu-ti trebuia talent sau indemanare, unde trebuia doar sa te misti de pe-un picior pe altul. Am preferat sa-i urmarim din exterior, de la departare, sa-i vedem in ansamblu, sa ne binedispuna prin voiosia lor. Si-asa de bine ne-am simtit... V. a rezistat cavalereste putin peste ora lui de culcare, cand s-a retras in "glorie" dupa mica surpriza rezervata de catre miri - un tort special pentru el si-un "la multi ani" aplaudat. Eu emotionata pana la lacrimi urmarindu-i reactiile, el cu pleoapele usor apropiate, incruntat intrebator, uitandu-se uimit cand la lumea care facea galagie in jurul lui, cand la tortul luminat. Nu-mi aduc aminte dac-am multumit destul de frumos, pe masura surprizei, dar mai multumesc inca o data, ca poate s-o auzi pan-acolo. Din 3 zile parca 2 le-am petrecut in masina, dar am vazut franturi din toate anotimpurile, culori despre care nu stiam ca exista si-o cetate la care cu siguranta nu voi mai ajunge prea curand, unde M. si-a dat duhul cu V. in carca pe niste pante cu inclinatii "supraomenesti". 

Urmeaza, speram noi, o mica petrecere in cinstea lui V. si celui de-al doilea an al lui. La multi ani, copile!

Tic-tac

Trebuie sa ma misc mai repede (adica mai des) cu postarile ca pierd detalii importante. Zilele trec, maretiile si cucuiele se-aduna, V. creste, repeta zilnic ce-a invatat in zilele precedente, castiga incredere in el, in noi, o pierde pe cea in lucrurile instabile din jurul lui, atunci cand isi da seama de "starea" lor... Si astfel m-acopar in timp si-mi dau seama ca n-am "bold-uit" momente importante.
Pe stilul "si-asa, fata", rasuflu usurata, si in scris, c-am scapat (cel putin pentru acum) de ghetele zincate din postul anterior. Domnul doctor, un... dragut. Eu, si mai draguta ca intarziasem ca de obicei. In 5 minute mi-a intors copilul pe toate partile, mai glumind, mai serios, si-a testat pixul pe-o foaie de reteta, a sigilat-o c-o parafa si mi-a inmanat-o ca pe un premiu. Castigasem o bucatica de hartie pe care scria stramb "clinic sanatos" si care nu-mi trebuia nicaieri, era doar pt moral, "sa simt ca cei 140 lei s-au dus pe ceva". Mi-a placut d-l doctor, glumet. Ne mai vedem la 3 luni dupa ce merge V. de unul singur.
Deocamdata nu si-a dat drumul nici macar unei singure maini. Se tine strans, cu ambele maini, de degetele tale si chiar daca poate sa se deplaseze tinut doar de o singura mana, nu vrea. Isi misca fundul ca o veritabila gasca, flexand foarte usor genunchii si mergand mai mult balansat. Fac ture intregi de cartier cu el de maini si de fiecare data spun ca azi va dormi toata dupa-amiaza dupa cat a mers, dar niciodata nu se schimba nimic. Si-a taiat a doua repriza de somn din timpul zilei. Acum, indiferent de cat de activ e, doarme o singura data la pranz, intre 1 si 3 ore. Lui ii ajunge; mie nu.
Zilele noastre incep simplist. Interfonul zbarnaie inverzit a "Hei, eu m-am trezit de mult. Sunt in picioare deja. Bat in perete de ceva timp si-am inceput sa ma plictisesc. Ma ia si pe mine cineva de aici?". Instinctul ma arunca din pat si ma face sa gonesc nebuna pe hol inspre bucatarie, ratiunea imi spune ca-i deja tarziu si si-a baut deja laptele, ca nu mai am nici o scapare acum. Ma-ntorc spre camera lui, imi iau fata de dimineata frumoasa si insorita si deschid furtunos usa aruncandu-ma zambitoare inauntru. Reactia e unica - un chiot lung, acoperit de rasete puternice, cateva sarituri pe loc si maini mici intinse catre mine. Il pup, il gadil, ne alintam reciproc, ne jucam putin, il schimb, il pun pe jos in mijlocul catorva jucarii in jurul carora se "invarte" fericit, iar eu ma indrept catre bucatarie visand la o cana mare de cafea. Si parca fiecare inghititura imi aseaza oasele... Face inspectia de dimineata pipaind fiecare jucarie in parte si revizuindu-i abilitatile. Le zdrangane pe toate pana vede usa la care se repede dintr-un foc, o tranteste de 2-3 ori, dupa care o lasa in urma tarsaielilor de genunchi. Odata descoperit restul casei se mai intoarce in camera sa-si mai care niste jucarii dupa el cand nu mai e nimic de descoperit acolo, "dincolo".
Face cum face si in jur de ora 11 e la usa, trage de cheile din ea, semn ca vrea sa se deschida sa plece afara. As putea sa strabat Bucurestiul de la un capat la altul, pe jos, impingand carutul, doar sa am un scop; dar plimbarile n-au fost niciodata o activitate placuta pentru mine, indiferent ca sunt prin cartier sau prin cine stie ce parcuri atent alese. Si cum nu pot sa gasesc in fiecare zi "places to go, people to see" sau acea stare care ma face pe mine sa trag de chei, unele dintre iesirile noastre imi consuma tot "trebuie-ul" stocat cu mare-mare greutate.
Devine din ce in ce mai amuzant sa te joci impreuna cu el. Invata lucruri noi, are mai multa rabdare, ne urmareste din ce in ce mai atent si incepe sa reproduca ce vede la noi, la altii... Stie sa recunoasca 4 animale si sa apese pe butoanele corespunzatoare; ridica obiectul pe care-l are in mana lipindu-l de-o laterala a capului lui sau al tau atunci cand spui "alo"; cand ii ceri aduce jucaria care a avut o traiectorie mai putin fericita in joaca noastra; se da perfect jos din pat, cu mult mai multa atentie de la ultimul cucui, ultimul body plin de sange de la limba lui prinsa intre dintii ascutiti. Toate se petrec repede. Multe lucruri noi devin usor obisnuite, naturale, dar tot timpul va fi laudat, aplaudat pentru "momentul puf-puf". V., cel care la vederea micului recipient de plastic cu ser fiziologic incepea sa urle si sa elibereze niste lacrimi demne de un om mare, intinde usor capul clipind des si asteptand emotionat sa-si primeasca puf-ul in fiecare nara pe rand. Tresare putin si rade ca de-o mare grozavie cand spui "puf" si lichidul usor sarat ii ajunge in gat.
Apasa din ce in ce mai tare pe creion si-si contureaza o personalitate puternica, castiga independenta. Azi s-a suparat pe mine. Eu l-am certat si l-am pedepsit ducandu-l la el in camera, el nu m-a mai bagat in seama o ora. S-a jucat linistit, cu toate jucariile de parca acum ar fi descoperit sensul fiecareia dintre ele. Le baga si le scotea din cutie, le invartea, le plimba, le rasfoia. Abia tarziu m-a bagat in seama, cersind rasfatare impingand cu capul si tragand de mine.
Si simt si stiu ca pierd "momente" pentru ca intra in rutina si le uit, trec peste ele. Timpul zboara si-as vrea sa mai stea putin, cat sa gust pe indelete din toate.

De la Charlie Chaplin la omul de tinichea

Fiecare "bravo" meritat aduce o stralucire aparte in zambetul lui V., iar noi nu ratam nici o ocazie pentru a-i lauda pana si cele mai mici progrese. A invatat sa se autoaprecieze si de fiecare data cand face ceva pe care-l considera demn de cateva aplauze isi intinde bratul, isi lipeste ultimele 3 degete de la mana, studiind-o indeaproape ca nu cumva sa nu fie perfect intinse, si asteapta sa facem "valuri".
Cand merge tinandu-se de degetele noastre nu-si da drumul, dar din cand in cand iti mai cauta privirea pentru aprobare. Si mersul a starnit diferite modalitati de lauda din partea noastra, cu grade diferite de... entuziasm.
In universul meu era comod; soare si cald, cu miros verde si placute adieri de vant. Saptamana trecuta, cu ochiul ager, croit pentru a vedea norii intr-o zi perfecta, M. imi zgaltaie lumea din balamale aruncand usor inocent un "parca tine laba piciorului stang mult prea spre exterior". "Parca? Racleaza podeaua cu latul piciorului" ma anunta fulgerele si tunetele personale carora nu le dadusem importanta pana atunci. Si de-atunci s-a innorat paranoic. A urmat pediatrul care nu ne-a dat a intelege c-ar fi vreo problema, dar ne-a promis o parere mult mai avizata din partea unui ortoped si ne-a expus o posibila rezolvare cu un anumit tip de incaltari, unul "special", nu stiu care. Acum, mie nu mi se pare a fi o problema din glezna, ci mai degraba una din genunchi. Google cel sfant prezinta totul ca fiind ceva normal, ca mersul pe varfuri, si mi-am pierdut usor din evlavie.
Astfel, pana miercurea viitoare, cand domnul de oase va spune sentinta, incerc sa-ndepartez imaginea genunchierelor si ghetutelor de tabla...