Things

Avantul ponderal care i-a dat lui V. un avans considerabil fata de alti copii de varsta lui a inceput sa se diminueze. Dupa 2 saptamani si jumatate in care cifrele cantarului refuzau sa se schimbe, a ajuns la 8,6 kg. De data asta nu m-am mai impacientat, am mai largit haturile stricte si-am incetat sa ma gandesc c-a trecut ziua si V. abia dac-a mancat 300 ml de lapte. L-am lasat sa manance doar atunci cand vrea, cat vrea, fara sa mai stau dupa el, calculand mg de minerale pe care le-a bifat. M-am relaxat si-n privinta programului de somn pe care-l impuneam, iarasi uitand de individualitate. L-am lasat sa se autoeduce in privinta nevoilor bazale si mi-a si iesit. Doarme la pranz ca un baietel mare, cate 2-3 ore, fara smiorcaieli inutile si fosneli urlatoare de toate cele. Acum horcaiala din ultima saptamana e noua mea preocupare. E ca un mic sforait cu lichid in nas, insa totul e curat, fara nimic diferit fata de secretiile normale. E in tratament cu Eferalgan, bai pt nari, aspirari regulate de tot ce gasesc si cat mai putine plimbari pe vreme schimbatoare. Conform pediatrului sunt "doar" niste secretii care nu sunt eliminate, nimic ingrijorator. Ok, am inteles, doar, doar, dar "de ce?", nimic... Intr-adevar, parca s-au mai ameliorat, dar daca nu dispar complet, dupa sarbatori batem si la o usa de ORL-ist, sa completam parerea.
De 3 zile mananca si carne, iar cand mai gaseste vreo particula pe care poate s-o si simta imi arunca o privire intrebatoare, isi impinge barbia in fata, se incrunta, molfaie putin si-o scoate intinzand-o cu limba. Prefera masa de legume, dar oricum orice vine spre el intr-o lingurita e intai analizat, iar ideea e crunt "disputata" cu niste grimase de spaima. Abia la a 2-a imbucatura am unda verde.
De la 5 luni jumatate am inceput asezarea treptata fund. La inceput, n-am prea fost adepta sprijinitului intre perne. Mi se parea ca n-am foarte mare control si-ntr-o fractiune de secunda l-as fi vazut in cap. L-am sprijinit de mine, intre picioarele mele, putand sa-l controlez cu coapsele si avand posibilitatea folosirii ambelor maini pentru scamatoriile cu jucari. Si a inceput distractia... Acum sta pentru cateva zeci de secunde singur, l-am pus si sprijinit de perne, se trage in fata, se lasa pe spate, cade in laterale sau se intinde dupa jucarii, cade cu nasul in saltea si zambeste fericit, cu nasul rosu, c-a ajuns la ele. Daca ii pun sau ii cade pe picioare o jucarie, o prinde bine cu labele sau tibiile si-o ridica inspre el. Oricum mi se pare o vesnicie de cand tot exersam si va mai urma inca una pana se va descurca singur.Sigur, in continuare exista momente de miorlaiala, putine slava domnului, in care nu stim ce are, in care nimeni nu-i intra in voie si nimic nu-i pe placul lui. Eliminam totul pe rand pana, intr-un sfarsit, ajungem tot la oboseala ca-i cel mai comod, avem raspuns si adoarme la scurt timp dupa ce-am tras noi concluzia in cauza.
Cel putin pentru moment a scapat de constipatie. Nu stiu cum... Am incercat cu pere, portocala, am taiat banana din ratia zilnica, am dat pana si merele la o parte o perioada, dar nimic nu parea sa fie eficient. Nu imi place ideea laxativelor, oricat de "100% naturale" ar fi ele. Consider ca dau dependenta si nu as face decat sa intru intr-un cerc vicios din care foarte greu as fi putut sa scap. Acum ceva timp i-am facut un piure de prune uscate fara fum, fierte, iar apoi pasate. I-am dat 2 zile cate putin. Urmatoarea zi 3 pampers-i cu greutate au fost infundati in pungi sigilate. Si de-atunci, ca prin minune, au disparut crotinele cu care se chinuia sa murdareasca scutecul.Are 2 capete de dinti destul de mari pe care-si racaie fara incetare varful limbii si propria periuta siliconata de dinti.
Spre fericirea noastra, balele isi anunta prezenta prin mainile pe care si le indeasa deget cu deget in gura, de unde ies stralucind a saliva sau cand e tinut in pozitii mai ciudate, dar, de cele mai multe ori, isi suge inapoi saliva prelinsa printre buze.
Acum sper la o duminica cu vreme frumoasa pentru a putea ramane la plan. Sper sa mai gasesc la Ana cozonacul la care visez de ceva vreme, sa ma afund in crema delicioasa si din abundenta.
Sarbatori fericite!

Jumatate de an

Ma gandeam ca "suferinta" aferenta vaccinului de 6 luni va aduce un plus de maraiala odata cu omagiile pentru primii incisivi rasariti. Asa imi place cand ma gandesc la ce-i mai rau si ma pregatesc sarguincios pentru cele mai aprigi momente si totul se dovedeste a fi contrar asteptarilor mele... De data asta vaccinul a fost facut de catre medicul de familie, cum n-am reusit sa fac programare la pediatru decat luni, iar interesul pentru cele 2 carioci pe care i le balanganeam prin fata a fost atat de mare, incat intepatura n-a starnit decat cateva scancete. Atat. Fara lacrimi, plimbat prin cabinet, cantat si altele destinate linistirii. Acum punctul rosu lasat ca marturie sta acoperit c-un plasture colorat cu betadina.
Cu 6 luni si ceva in urma ne alinam unul altuia tristetea mutarii din camera ce urma a fi a lui V., ii faceam poze lui M. care, cu trafaletul in mana, transpira zugravindu-i peretii. Acum toata casa e colorata si animata. Peste tot dai peste o gramajoara de jucarii pe care le dai la o parte sa te asezi, ca doar trebuie diversificat peisajul copilului care-i plimbat dintr-o parte in alta in functie de nevoile noastre. Si-atunci caram jucarii in scaunul de masa, in sufragerie in locul lui de joaca, in colac, in patul nostru, in patul lui, in baie, in leagan, pe masa de infasat. Din cand in cand mai ajung toate la un loc intr-un spatiu al lor, unul improvizat pana una alta, o punga mare de cadouri unde le indesam pe toate, ca sa fie scoase din nou dupa doar cateva minunte spre fi zdranganite, roase, sucite pe toate partile din nou. Pastram cate-o surpriza in fundul pungii, de fiecare data alta, pe care-o scoatem rar pentru a retrezi interesul pentru lucrurile pe care la un moment dat le-a considerat neinteresante. Si-asa rotim dupa caz majoritatea jucariilor, evitand disparitia celor preferate.
Azi, pentru prima data, am reusit sa-i dau sa manance fara sa murdaresc nici macar baveta. Nu si-a mai indesat mainile in gura, n-a mai balanganit capul in stanga si-n dreapta dupa diferite lucruri. Se uita la mine cum dadeam ca nebuna din cap cantand c-o mare veselie in ochi si gesturi.
Cu 6 luni in urma credeam ca a creste un copil inseamna mari sacrificii si multa maturitate. Ulterior am vazut ca nu e chiar asa, ca trebuie sa fii usor dus cu pluta pentru a te putea distra, sa nu iei totul in serios pana te acopera epuizarea psihica. Bine, nici sa nu dai in inconstienta, dar sa stii sa-ti dozezi actiunile astfel incat sa traiesti inca o data cei mai frumosi ani.
In 6 luni V. a invatat sa obtina ceea ce vrea, in diferite moduri, fie prin plans, fie prin zambete de santaj. A invatat intr-un sfarsit sa se intoarca si de pe burta pe spate, dar doar intr-o singura directie deocamdata si-atunci se invarte de pe spate pe burta si iar pe spate si tot asa pana ajunge la marginea patului cand iar il iau si-l duc in partea cealalta s-o ia de la capat. Se rostogoleste si rade cat il tin falcile. Eu rad de rasul lui, el cand ma vede pe mine razand rade si mai tare... A invatat sa doarma singur, sa se lase masat, sa se joace singur, sa stea cuminte la curatarea diverselor cavitati ca oricum n-are sanse sa scape, iar agitatia n-ar face decat sa inrautateasca lucrurile, a invatat sa dea din picioare pana face o mare balta la baie, iar noi iesim mai de fiecare data uzi, a invatat sa manance cu lingurita, sa scuipe atunci cand s-a saturat, sa se ridice in scaunul de masa pentru a-si lua jucariile pe care le-a impins ceva mai departe... a invatat sa ne faca fericiti.

Avem echipaaa, avem valoareee

O dimineata inceputa foarte devreme, dar bine, continuata extrem de miorlait. Dupa trei sferturi de ora de balans ritmat, vorbit si cantat in surdina, V. a reusit sa doarma pentru o jumatate de ora. La fiecare lingurita cu felurite piureuri, un pocanit discret imi flutura prin fata ochilor niste steaguri rosii. Degete supte, picioare roase, biberon molfait mai degraba decat supt, toate desigur peste maraitul specific iritarii extreme. Excluzand pana si ultima varianta in astfel de situatii, oboseala, ca doar abia ce se trezise, m-am spalat pe maini si mi-am indreptat un deget catre gura lui V. cu gandul unei inspectii. Intr-un acces de furie s-a repezit la mine si m-a muscat. De data asta n-am simtit doar o strangere de gingii, ci o mica intepatura in deget. Hm... Trag in jos buza de jos sa ma uit mai indeaproape. Cei 2 zimtati au scos capetele la vedere si se chinuie sa strapunga mai departe gingia roz - explicatie plauzibila pentru minunata zi. Sper ca cei doi dinti sa lucreze pana la capat in echipa, sa-si continue ascendenta simultan si cat mai repede cu putinta.

Viata in roz

Se pare ca nu sunt singura "trosnita" care-si imbraca copilul in roz, daca s-a ajuns la justificari scrise pe tricouri speciale pentru baieti. Asta ca sa nu mai aud comentarii :P. In plus, lui V. ii sta tare bine in roz, intotdeauna i-a stat :).

"If you think that wearing pink is not for boys, it means you have neverrrr seen me nude, running, screaming. Rose is an universal color. Reverse codes, break stardards, become modern man. Taste life in pink."

De-atunci pan-acum

Odata ca niciodata eram 2 viitori parinti care-l astepau cu sufletul la gura pe al lor Bocanila. Si pe zi ce trecea lui Bocanila ii cresteau puterile si raspundea mai cu forta, cu cate un trosnet trimis catre lumea din afara, la fiecare cuvant care-i era adresat.

Pana in saptamana 40 am sperat ca-mi va creste peste noapte abdomenul, sa vad cu ochii mei greutatea care imi era comunicata la ecograf si care, dupa mine, era imposibil, oricat de ingramadita ar fi fost, sa incapa intr-o minge de fotbal. M. era increzator in tehnica medicala moderna si n-avea foarte mari dubii in privinta asta, dar isi epuizase toate metodele de convingere. Si astfel, c-o mingiuta sub tricou, cu teama-n dinti, cu tremur in voce si-n gesturi, m-am indreptat catre maternitate, dis-de-dimineata, pentru ca abia la ora 18 fara ceva sa intru in sala de operatii, dupa o zi de nemancat, nebaut, nerabdare, ne-nimic. Bineinteles, n-a existat persoana care sa nu faca o remaca despre burta mea si sa ma intrebe de ce nasc asa devreme. Astfel, d-l doctor a schitat un smiley face pe pielea intinsa, iar la 18:03, V. cel creponat si-a strigat drepturile in noua lume si-a continuat sa le strige si cand l-a flash-uit M. pentru o prima poza.
La mine-a mai durat ceva operatia, a mai durat putin s-astept si "carausii" care fugisera dupa ce transpirasera c-o doamna de aproximativ 150 kg, si pentru ca n-au mai fost de gasit am fost mutata de-o moasa si de doctor. Cum era o zi extrem de aglomerata, cu 20 si ceva de cezariene programate, n-am mai avut un loc in post-operator si-am fost postata mai intr-o parte, pe-un pat mobil, mult mai ingust si mai inalt decat un pat normal, pe care n-aveam loc sa ma intorc sau sa fac vreo miscare ca ma loveam de perete. Am "interzis" orice vizita la spital, intuind ca toata lumea ma va intreba cum ma simt, iar eu ma simteam ca naiba. Sigur, n-o sa descriu cat de ingrozitor au trecut zilele din spital, care era dimensiunea culoarelor masurate cu palmele cat m-am tot tinut de pereti aia sau cum 3 zile la rand daca nu plangeam spuneam ca n-o sa mai fac niciodata copii. Nu credeam in mitul uitatului si-n puterea de-a trece peste orice in cazul nasterii, nu mai credeam in nimic. Stiu doar ca atunci cand am plecat acasa nu ma mai durea nimic, mergeam dreapta, privind fericita in fata catre cosul pe care-l cara M. in mana si-n care dormea V.

A urmat prima baie facuta de noi, iar ceva mai tarziu am prins si primul "zambet".

Au urmat momente minunate in care ne-am alintat reciproc, ne-am balanganit si orice altceva a incetat sa mai existe. M-am bucurat cand mi-am dat seama ca n-o sa fiu acea persoana care-o sa povesteasca despre nopti de cosmar in care somnul si linistea sunt un lux. M-am bucurat de primele sute de grame castigate, de momentul in care primul body i-a ramas mic si-a trebuit indepartat din garderoba, de prima agatare de inelul pisicii (prima jucarie pe care-a bagat-o in seama), de primele bocaneli energice, de primul somn alaturi de M., de prima ridicare a capului pe cont propiu si de toate etapele firesti pe care le-a parcurs. Si continuu sa ma bucur de barbia cazuta cand adoarme la mine in brate sau cand cade rapus pe oriunde altundeva, de curiozitatea manifestata pentru orice lucru nou, dar niciodata epuizata pentru aparatul foto, de impartasirea pasiunii pentru vaci, de gropitele din obraji care se adancesc la fiecare zambet, de bucuria pura din ochii lui atunci cand ne vede, de plescaielile limbii dupa fiecare masa, de privirea pierduta si gura intredeschisa cand se foieste de pe-o parte pe alta cautand sanul atunci cand ii e somn...
Va urma...