Jumatate de an

Ma gandeam ca "suferinta" aferenta vaccinului de 6 luni va aduce un plus de maraiala odata cu omagiile pentru primii incisivi rasariti. Asa imi place cand ma gandesc la ce-i mai rau si ma pregatesc sarguincios pentru cele mai aprigi momente si totul se dovedeste a fi contrar asteptarilor mele... De data asta vaccinul a fost facut de catre medicul de familie, cum n-am reusit sa fac programare la pediatru decat luni, iar interesul pentru cele 2 carioci pe care i le balanganeam prin fata a fost atat de mare, incat intepatura n-a starnit decat cateva scancete. Atat. Fara lacrimi, plimbat prin cabinet, cantat si altele destinate linistirii. Acum punctul rosu lasat ca marturie sta acoperit c-un plasture colorat cu betadina.
Cu 6 luni si ceva in urma ne alinam unul altuia tristetea mutarii din camera ce urma a fi a lui V., ii faceam poze lui M. care, cu trafaletul in mana, transpira zugravindu-i peretii. Acum toata casa e colorata si animata. Peste tot dai peste o gramajoara de jucarii pe care le dai la o parte sa te asezi, ca doar trebuie diversificat peisajul copilului care-i plimbat dintr-o parte in alta in functie de nevoile noastre. Si-atunci caram jucarii in scaunul de masa, in sufragerie in locul lui de joaca, in colac, in patul nostru, in patul lui, in baie, in leagan, pe masa de infasat. Din cand in cand mai ajung toate la un loc intr-un spatiu al lor, unul improvizat pana una alta, o punga mare de cadouri unde le indesam pe toate, ca sa fie scoase din nou dupa doar cateva minunte spre fi zdranganite, roase, sucite pe toate partile din nou. Pastram cate-o surpriza in fundul pungii, de fiecare data alta, pe care-o scoatem rar pentru a retrezi interesul pentru lucrurile pe care la un moment dat le-a considerat neinteresante. Si-asa rotim dupa caz majoritatea jucariilor, evitand disparitia celor preferate.
Azi, pentru prima data, am reusit sa-i dau sa manance fara sa murdaresc nici macar baveta. Nu si-a mai indesat mainile in gura, n-a mai balanganit capul in stanga si-n dreapta dupa diferite lucruri. Se uita la mine cum dadeam ca nebuna din cap cantand c-o mare veselie in ochi si gesturi.
Cu 6 luni in urma credeam ca a creste un copil inseamna mari sacrificii si multa maturitate. Ulterior am vazut ca nu e chiar asa, ca trebuie sa fii usor dus cu pluta pentru a te putea distra, sa nu iei totul in serios pana te acopera epuizarea psihica. Bine, nici sa nu dai in inconstienta, dar sa stii sa-ti dozezi actiunile astfel incat sa traiesti inca o data cei mai frumosi ani.
In 6 luni V. a invatat sa obtina ceea ce vrea, in diferite moduri, fie prin plans, fie prin zambete de santaj. A invatat intr-un sfarsit sa se intoarca si de pe burta pe spate, dar doar intr-o singura directie deocamdata si-atunci se invarte de pe spate pe burta si iar pe spate si tot asa pana ajunge la marginea patului cand iar il iau si-l duc in partea cealalta s-o ia de la capat. Se rostogoleste si rade cat il tin falcile. Eu rad de rasul lui, el cand ma vede pe mine razand rade si mai tare... A invatat sa doarma singur, sa se lase masat, sa se joace singur, sa stea cuminte la curatarea diverselor cavitati ca oricum n-are sanse sa scape, iar agitatia n-ar face decat sa inrautateasca lucrurile, a invatat sa dea din picioare pana face o mare balta la baie, iar noi iesim mai de fiecare data uzi, a invatat sa manance cu lingurita, sa scuipe atunci cand s-a saturat, sa se ridice in scaunul de masa pentru a-si lua jucariile pe care le-a impins ceva mai departe... a invatat sa ne faca fericiti.

Avem echipaaa, avem valoareee

O dimineata inceputa foarte devreme, dar bine, continuata extrem de miorlait. Dupa trei sferturi de ora de balans ritmat, vorbit si cantat in surdina, V. a reusit sa doarma pentru o jumatate de ora. La fiecare lingurita cu felurite piureuri, un pocanit discret imi flutura prin fata ochilor niste steaguri rosii. Degete supte, picioare roase, biberon molfait mai degraba decat supt, toate desigur peste maraitul specific iritarii extreme. Excluzand pana si ultima varianta in astfel de situatii, oboseala, ca doar abia ce se trezise, m-am spalat pe maini si mi-am indreptat un deget catre gura lui V. cu gandul unei inspectii. Intr-un acces de furie s-a repezit la mine si m-a muscat. De data asta n-am simtit doar o strangere de gingii, ci o mica intepatura in deget. Hm... Trag in jos buza de jos sa ma uit mai indeaproape. Cei 2 zimtati au scos capetele la vedere si se chinuie sa strapunga mai departe gingia roz - explicatie plauzibila pentru minunata zi. Sper ca cei doi dinti sa lucreze pana la capat in echipa, sa-si continue ascendenta simultan si cat mai repede cu putinta.

Viata in roz

Se pare ca nu sunt singura "trosnita" care-si imbraca copilul in roz, daca s-a ajuns la justificari scrise pe tricouri speciale pentru baieti. Asta ca sa nu mai aud comentarii :P. In plus, lui V. ii sta tare bine in roz, intotdeauna i-a stat :).

"If you think that wearing pink is not for boys, it means you have neverrrr seen me nude, running, screaming. Rose is an universal color. Reverse codes, break stardards, become modern man. Taste life in pink."

De-atunci pan-acum

Odata ca niciodata eram 2 viitori parinti care-l astepau cu sufletul la gura pe al lor Bocanila. Si pe zi ce trecea lui Bocanila ii cresteau puterile si raspundea mai cu forta, cu cate un trosnet trimis catre lumea din afara, la fiecare cuvant care-i era adresat.

Pana in saptamana 40 am sperat ca-mi va creste peste noapte abdomenul, sa vad cu ochii mei greutatea care imi era comunicata la ecograf si care, dupa mine, era imposibil, oricat de ingramadita ar fi fost, sa incapa intr-o minge de fotbal. M. era increzator in tehnica medicala moderna si n-avea foarte mari dubii in privinta asta, dar isi epuizase toate metodele de convingere. Si astfel, c-o mingiuta sub tricou, cu teama-n dinti, cu tremur in voce si-n gesturi, m-am indreptat catre maternitate, dis-de-dimineata, pentru ca abia la ora 18 fara ceva sa intru in sala de operatii, dupa o zi de nemancat, nebaut, nerabdare, ne-nimic. Bineinteles, n-a existat persoana care sa nu faca o remaca despre burta mea si sa ma intrebe de ce nasc asa devreme. Astfel, d-l doctor a schitat un smiley face pe pielea intinsa, iar la 18:03, V. cel creponat si-a strigat drepturile in noua lume si-a continuat sa le strige si cand l-a flash-uit M. pentru o prima poza.
La mine-a mai durat ceva operatia, a mai durat putin s-astept si "carausii" care fugisera dupa ce transpirasera c-o doamna de aproximativ 150 kg, si pentru ca n-au mai fost de gasit am fost mutata de-o moasa si de doctor. Cum era o zi extrem de aglomerata, cu 20 si ceva de cezariene programate, n-am mai avut un loc in post-operator si-am fost postata mai intr-o parte, pe-un pat mobil, mult mai ingust si mai inalt decat un pat normal, pe care n-aveam loc sa ma intorc sau sa fac vreo miscare ca ma loveam de perete. Am "interzis" orice vizita la spital, intuind ca toata lumea ma va intreba cum ma simt, iar eu ma simteam ca naiba. Sigur, n-o sa descriu cat de ingrozitor au trecut zilele din spital, care era dimensiunea culoarelor masurate cu palmele cat m-am tot tinut de pereti aia sau cum 3 zile la rand daca nu plangeam spuneam ca n-o sa mai fac niciodata copii. Nu credeam in mitul uitatului si-n puterea de-a trece peste orice in cazul nasterii, nu mai credeam in nimic. Stiu doar ca atunci cand am plecat acasa nu ma mai durea nimic, mergeam dreapta, privind fericita in fata catre cosul pe care-l cara M. in mana si-n care dormea V.

A urmat prima baie facuta de noi, iar ceva mai tarziu am prins si primul "zambet".

Au urmat momente minunate in care ne-am alintat reciproc, ne-am balanganit si orice altceva a incetat sa mai existe. M-am bucurat cand mi-am dat seama ca n-o sa fiu acea persoana care-o sa povesteasca despre nopti de cosmar in care somnul si linistea sunt un lux. M-am bucurat de primele sute de grame castigate, de momentul in care primul body i-a ramas mic si-a trebuit indepartat din garderoba, de prima agatare de inelul pisicii (prima jucarie pe care-a bagat-o in seama), de primele bocaneli energice, de primul somn alaturi de M., de prima ridicare a capului pe cont propiu si de toate etapele firesti pe care le-a parcurs. Si continuu sa ma bucur de barbia cazuta cand adoarme la mine in brate sau cand cade rapus pe oriunde altundeva, de curiozitatea manifestata pentru orice lucru nou, dar niciodata epuizata pentru aparatul foto, de impartasirea pasiunii pentru vaci, de gropitele din obraji care se adancesc la fiecare zambet, de bucuria pura din ochii lui atunci cand ne vede, de plescaielile limbii dupa fiecare masa, de privirea pierduta si gura intredeschisa cand se foieste de pe-o parte pe alta cautand sanul atunci cand ii e somn...
Va urma...

Mi se spune Licurici

Sunt casnica (cum imi vine de fiecare data sa spun cand sunt intrebata de catre vreun curios) si nu ma pricep foarte bine la asta. Nu-mi vine sa cred c-au trecut 7 luni de cand nu-l mai inham pe Falfaila in fiecare dimineata sa urmam calea batatorita spre cladirile sticloase din Baneasa. 7 luni pe care mi le-am petrecut in cea mai mare parte acasa, asteptand sa vina primavara, sa creasca V., sa facem lucruri impreuna. Imi place acasa, dar, totusi, nu atat de mult. M-am plafonat. Nu, inca nu ma uit la telenovele, nu citesc nici practic in bucatarie, nu stiu la ce ora pleaca sau vin vecinii mei si nici nu comand cutite de la teleshopping (asta-i "pasiunea" lui M. :) ), dar calc toate hainele, inclusiv pijamalele, si cu asta am spulberat orice tentativa de obiectie din partea cuiva. Mancarea nu mai are gust. M. e din ce in ce mai ocupat, timpul lui liber rezumandu-se strict la week-end si nici atunci in intregime. Concediile, in cazul in care vor putea fi realizabile, sunt mult prea indepartate...
Nu stiu si nici nu vreau sa scriu dupa noile reguli gramaticale, iar peste ceva timp mi se va cunoaste varsta dupa greselile pe care le fac, asa cum intuiesc eu varsta celor care scriu inca cu i din i.
Ma ingrijorez mult prea repede. Verific de multe ori somnul linistit al lui V. inainte sa adorm, facand zeci de drumuri intre camere. Cant si bat din palme c-o falsa voiosie de multe ori, numai pentru a-i arata lui V. doar partea frumoasa a vietii. Desi n-au mai fost probleme de mult timp eu scobesc in continuare in fiecare pampers sa nu cumva sa se ascunda ceva nedecelabil la prima vedere. Vorbesc des cu oameni cu care, in mod normal, as pastra legatura mai putin apropiata. Citesc revistele in intregime, nu doar lucrurile care ma intereseaza intr-o oarecare masura.
De bine, de rau, a venit primavara. Am inceput sa ies cu V. afara in fiecare zi cu soare sau temperaturi cat de cat prietenoase. Nu cred ca mi-a pasat niciodata atat de mult cat de tare bate vantul sau directia din care bate, dar acum il simt zbatandu-se deasupra caciulii lui V., iar fiecare rafala aduce un nou val de nemultumire din partea lui. Il iau in brate sa-l calmez, lui ii e mai bine, iar incerc sa-l pun la loc, dar cum stie ca acolo parca il pleznea ceva peste ochi nu mai vrea sa stea, port discutii de convingere cu mine insami sa nu ma enervez, sa-mi iau jucariile si sa plec acasa si iar ma zbat si tarai carutul impotriva vantului. Dilema lunii: cum stau unii copii atat de cuminti si par nederanjati de nimic in carucioarele lor?Si acum...?