Viata in roz

Se pare ca nu sunt singura "trosnita" care-si imbraca copilul in roz, daca s-a ajuns la justificari scrise pe tricouri speciale pentru baieti. Asta ca sa nu mai aud comentarii :P. In plus, lui V. ii sta tare bine in roz, intotdeauna i-a stat :).

"If you think that wearing pink is not for boys, it means you have neverrrr seen me nude, running, screaming. Rose is an universal color. Reverse codes, break stardards, become modern man. Taste life in pink."

De-atunci pan-acum

Odata ca niciodata eram 2 viitori parinti care-l astepau cu sufletul la gura pe al lor Bocanila. Si pe zi ce trecea lui Bocanila ii cresteau puterile si raspundea mai cu forta, cu cate un trosnet trimis catre lumea din afara, la fiecare cuvant care-i era adresat.

Pana in saptamana 40 am sperat ca-mi va creste peste noapte abdomenul, sa vad cu ochii mei greutatea care imi era comunicata la ecograf si care, dupa mine, era imposibil, oricat de ingramadita ar fi fost, sa incapa intr-o minge de fotbal. M. era increzator in tehnica medicala moderna si n-avea foarte mari dubii in privinta asta, dar isi epuizase toate metodele de convingere. Si astfel, c-o mingiuta sub tricou, cu teama-n dinti, cu tremur in voce si-n gesturi, m-am indreptat catre maternitate, dis-de-dimineata, pentru ca abia la ora 18 fara ceva sa intru in sala de operatii, dupa o zi de nemancat, nebaut, nerabdare, ne-nimic. Bineinteles, n-a existat persoana care sa nu faca o remaca despre burta mea si sa ma intrebe de ce nasc asa devreme. Astfel, d-l doctor a schitat un smiley face pe pielea intinsa, iar la 18:03, V. cel creponat si-a strigat drepturile in noua lume si-a continuat sa le strige si cand l-a flash-uit M. pentru o prima poza.
La mine-a mai durat ceva operatia, a mai durat putin s-astept si "carausii" care fugisera dupa ce transpirasera c-o doamna de aproximativ 150 kg, si pentru ca n-au mai fost de gasit am fost mutata de-o moasa si de doctor. Cum era o zi extrem de aglomerata, cu 20 si ceva de cezariene programate, n-am mai avut un loc in post-operator si-am fost postata mai intr-o parte, pe-un pat mobil, mult mai ingust si mai inalt decat un pat normal, pe care n-aveam loc sa ma intorc sau sa fac vreo miscare ca ma loveam de perete. Am "interzis" orice vizita la spital, intuind ca toata lumea ma va intreba cum ma simt, iar eu ma simteam ca naiba. Sigur, n-o sa descriu cat de ingrozitor au trecut zilele din spital, care era dimensiunea culoarelor masurate cu palmele cat m-am tot tinut de pereti aia sau cum 3 zile la rand daca nu plangeam spuneam ca n-o sa mai fac niciodata copii. Nu credeam in mitul uitatului si-n puterea de-a trece peste orice in cazul nasterii, nu mai credeam in nimic. Stiu doar ca atunci cand am plecat acasa nu ma mai durea nimic, mergeam dreapta, privind fericita in fata catre cosul pe care-l cara M. in mana si-n care dormea V.

A urmat prima baie facuta de noi, iar ceva mai tarziu am prins si primul "zambet".

Au urmat momente minunate in care ne-am alintat reciproc, ne-am balanganit si orice altceva a incetat sa mai existe. M-am bucurat cand mi-am dat seama ca n-o sa fiu acea persoana care-o sa povesteasca despre nopti de cosmar in care somnul si linistea sunt un lux. M-am bucurat de primele sute de grame castigate, de momentul in care primul body i-a ramas mic si-a trebuit indepartat din garderoba, de prima agatare de inelul pisicii (prima jucarie pe care-a bagat-o in seama), de primele bocaneli energice, de primul somn alaturi de M., de prima ridicare a capului pe cont propiu si de toate etapele firesti pe care le-a parcurs. Si continuu sa ma bucur de barbia cazuta cand adoarme la mine in brate sau cand cade rapus pe oriunde altundeva, de curiozitatea manifestata pentru orice lucru nou, dar niciodata epuizata pentru aparatul foto, de impartasirea pasiunii pentru vaci, de gropitele din obraji care se adancesc la fiecare zambet, de bucuria pura din ochii lui atunci cand ne vede, de plescaielile limbii dupa fiecare masa, de privirea pierduta si gura intredeschisa cand se foieste de pe-o parte pe alta cautand sanul atunci cand ii e somn...
Va urma...

Mi se spune Licurici

Sunt casnica (cum imi vine de fiecare data sa spun cand sunt intrebata de catre vreun curios) si nu ma pricep foarte bine la asta. Nu-mi vine sa cred c-au trecut 7 luni de cand nu-l mai inham pe Falfaila in fiecare dimineata sa urmam calea batatorita spre cladirile sticloase din Baneasa. 7 luni pe care mi le-am petrecut in cea mai mare parte acasa, asteptand sa vina primavara, sa creasca V., sa facem lucruri impreuna. Imi place acasa, dar, totusi, nu atat de mult. M-am plafonat. Nu, inca nu ma uit la telenovele, nu citesc nici practic in bucatarie, nu stiu la ce ora pleaca sau vin vecinii mei si nici nu comand cutite de la teleshopping (asta-i "pasiunea" lui M. :) ), dar calc toate hainele, inclusiv pijamalele, si cu asta am spulberat orice tentativa de obiectie din partea cuiva. Mancarea nu mai are gust. M. e din ce in ce mai ocupat, timpul lui liber rezumandu-se strict la week-end si nici atunci in intregime. Concediile, in cazul in care vor putea fi realizabile, sunt mult prea indepartate...
Nu stiu si nici nu vreau sa scriu dupa noile reguli gramaticale, iar peste ceva timp mi se va cunoaste varsta dupa greselile pe care le fac, asa cum intuiesc eu varsta celor care scriu inca cu i din i.
Ma ingrijorez mult prea repede. Verific de multe ori somnul linistit al lui V. inainte sa adorm, facand zeci de drumuri intre camere. Cant si bat din palme c-o falsa voiosie de multe ori, numai pentru a-i arata lui V. doar partea frumoasa a vietii. Desi n-au mai fost probleme de mult timp eu scobesc in continuare in fiecare pampers sa nu cumva sa se ascunda ceva nedecelabil la prima vedere. Vorbesc des cu oameni cu care, in mod normal, as pastra legatura mai putin apropiata. Citesc revistele in intregime, nu doar lucrurile care ma intereseaza intr-o oarecare masura.
De bine, de rau, a venit primavara. Am inceput sa ies cu V. afara in fiecare zi cu soare sau temperaturi cat de cat prietenoase. Nu cred ca mi-a pasat niciodata atat de mult cat de tare bate vantul sau directia din care bate, dar acum il simt zbatandu-se deasupra caciulii lui V., iar fiecare rafala aduce un nou val de nemultumire din partea lui. Il iau in brate sa-l calmez, lui ii e mai bine, iar incerc sa-l pun la loc, dar cum stie ca acolo parca il pleznea ceva peste ochi nu mai vrea sa stea, port discutii de convingere cu mine insami sa nu ma enervez, sa-mi iau jucariile si sa plec acasa si iar ma zbat si tarai carutul impotriva vantului. Dilema lunii: cum stau unii copii atat de cuminti si par nederanjati de nimic in carucioarele lor?Si acum...?

Sleepy dwarf

Cred sincer intr-o trezire extrem de matinala maine, c-o activitate exagerat de vioaie venita din partea lui V. cel proaspat la o ora la care inca nu s-a luminat afara. Motivul care ma impinge catre astfel de ganduri este somnul lui adanc inceput la ora 7 jumatate in aceasta seara, venit ca o continuare a celui inceput la 6, dar zguduit 15 minute mai tarziu de niste unde peristaltice mai rebele. Stiam ca daca-l trezesc pe la 10 jumatate, cand ar fi fost posibil mai usor acest lucru, am fi dansat in diverse ritmuri pana dupa miezul noptii si parca n-aveam pregatire psihica pentru asa ceva. Si cum mi-a fost mila sa-l trezesc mai devreme doar pentru confortul meu, sa vad cum i se lipesc pleoapele si cum i se apropie nemultumite sprancenele, cum am vrut sa surf-eze hormonul si sa recupereze tot ce-a pierdut intr-o zi cu doar jumatate de ora dormita pe apucate, mi-am asumat riscurile si-am pregatit aparatul pentru rasaritul zilei de 16 martie.

Later edit: S-a trezit ca de obicei, la 6 jumatate.

"Foamea"

Ma simt cam prost azi; am intrat intr-o labilitate care se poate asocia cu orice cuvant care descrie stari deprimante. Nu mi-a trecut de aseara. Citind blogurile, sarind dintr-unul intr-altul, am dat peste un post despre "Foamea" lui Knut Hamsun. E una dintre acele carti pe care nu voi putea sa le recitesc niciodata pentru ca descrierile m-au facut sa traiesc impreuna cu personajul si am retinut pasaje intregi pe care le pot reproduce aproape in totalitate. E una dintre cartile care te rascoleste, te face, pe de-o parte, sa vrei mai mult de la tine, de la viata, de la toti cei din jur, dar care, pe de alta parte, te si obliga oarecum sa te multumesti cu mai putin si sa te bucuri de ceea ce ai. E una dintre cartile care m-a facut sa-mi doresc sa fiu o persoana mai buna. Rareori ma intereseaza actiunea in sine. Cand aleg o carte, o aleg spicuind cateva pasaje, cautand acea "atingere", acel fior pe care ti-l transmite descrierea celor mai simple lucruri, caut trairile. Deocamdata nu citesc o astfel de carte. Ma chinui la cateva incepute de mult, pe care le transport inutil dupa mine, carti care iti fac trecerea timpului mai placuta, dar care nu-si lasa nici o amprenta. As vrea sa pot citi in parc, dar cum V. nu sta in carucior decat daca se afla in miscare - si nici atunci tot timpul - doar as adauga cateva sute de grame greutatii pe care-o car mereu in carca. Se pare ca azi e mai frumos ca ieri, putin mai cald, fara vantul care mi-a ars ieri buzele si mi le-a inrosit pe margini. Dupa masa de legume ies sa-mi "clatesc" narile si sa-mi improspatez gandurile.