Unde e ciocolata?

Imi plac reclamele. Unele ma binedispun, altele ma scot din sarite, dar tot ma uit la ele comentand cu pofta: "Urasc reclama asta". Totusi nu inteleg unde-au disparut reclamele la ciocolata. Unde sunt reclamele care te faceau sa te afunzi intr-un fotoliu, cu genunchii la piept? Unde sunt cele care te faceau sa-ti treci varful degetelor peste blocul catifelat sau macar sa-ti inchipui senzatia de finete extrema la atingere? Unde sunt cele care trezeau sute de senzatii? Unde sunt cele care te faceau intr-adevar sa vrei sa simti dulceata doar un pic amaruie pe buze? Unde sunt cele care-i faceau imaginea? Nu mai sunt. Au ramas doar replicile seci dintr-o reclama veche la Milka. Si atat. Am inteles de ce si-au pierdut inspiratia si sentimentele cei de la Cosmote, dar ciocolata a pierdut tot.

Cantece de leagan mobile

Citesc cu sete toate postarile altor mame de parca de acolo urmeaza sa aflu cum va reactiona sau cum se va comporta V. peste o zi, saptamana sau luna. Am uitat de individualitate. Vroiam sa stiu daca copiii lor dorm ziua, altundeva decat in bratele lor, cautand sa gasesc ponturi pentru a avea macar o ora pe zi libera. Vreau sa-l obisnuiesc sa nu-l deranjeze zgomotele normale atunci cand doarme, dar, din disperare, dupa ce-l adormem zdravan in balansoar si-l puneam la el in pat, aveam tendinta sa ma misc in varful picioarelor, cat mai usor doar ca sa nu-l trezesc, pentru a ne bucura, fiecare cu bucuriile lui separat, de cele 10-15 minute pe care le aveam la dispozitie. Si uite asa mi-am dezvoltat o capacitate deosebita de-a auzi orice zgomot pe care inainte nu-l sesizam sau caruia nu-i dadeam importanta. Parchetul scartaie pe alocuri, toti botosii sau papucii mei lipaie pe el, patul scartaie, usa de la baie scartaie, pana si hota a inceput sa scartaie (initial credeam ca-i laptopul partii masculine a familiei adulte - sa-i spunem M.- c-a mai avut un laptop care scartaia si mi se parea incredibil ca o hota sa scartaie). Apoi i-am luat swing. Si de doua zile doarme sanatos la pranz. In speranta ca minunile dureaza, mi-am reluat sirul de zgomote normale fara sa ma mai preocupe asta foarte mult.
Mai aveam marea problema cu iesitul afara. Cum ajungea in carut si se simtea singur incepea sa planga. Apoi am descoperit marsupiul. Si-acum mergem ca doua gaste linistite si impacate, fara granita de timp, pentru ca marsupiul permite si alaptarea din mers.
"Si-au trait fericiti pana la adanci batraneti."

On and on and on...

Se pare ca lumea simte nevoia de-a ma responsabiliza. Ceva din mine cere involuntar sfaturi acolo unde nu trebuie. Pe majoritatea nu le vreau si ma enervez cand le primesc. Nu sunt o persoana timida si daca vreau sa stiu ceva, intreb. De multe ori accept sfaturi si-mi accept greselile, dar numai atunci cand indrumarile vin de la persoanele care, in conceptia mea, au facut bine ce-au facut si in ale caror vorbe am incredere. Desi am 26 ani (si spun asta c-o mare tristete in... litere) ma simt in preajma "binevoitorilor" o iresponsabila de 17 care-a trantit un copil din flori si care cu siguranta are nevoie de suport pentru a-l putea indrepta pe calea cea buna. Tip cu furie (de fiecare data in gand) "Cred ca eu stiu cel mai bine ce, cum, cat si cand trebuie sa fac asta". Si pocnesc din biciul privirii si arunc flacari pe nari, dar... Ma scot din minti replicile de genul "copilului meu i-am dat... si i-am facut... si n-a mai patit nimic". A avut noroc! "Eh, n-a avut carusel sau balansoar si s-a facut mare". Astea erau vremurile. Sunt genul acela de persoane care considera ca si-au crescut exemplar copilul si nimic nu se poate abate de la linia dreapta si limitata a educatiei oferite de ei. Fiecare stie mult mai multe decat tine. "Cum, nu bei lapte?". "Nu, ca e alergic". "Dar laptele e cel mai bun cand alaptezi.". "Bine.". "Lasa-l sa planga si nu-l mai lua atat in brate ca se invata asa" ... Si tot asa... Sunt unii oameni care doar spun, dar sunt altii care parca-ti impun si te si privesc dezaprobator ("Nu bea lapte"). Si ma simt un emoticon care se da cu capul de zid de nervi si neputinta, ca i se ivesc astfel de oameni prin preajma si nu sunt muti si nu pot sa raspund cu prea multe ca nu-i frumos...
Vreau sa-mi cresc copilul asa cum imi permite scoarta, cum stiu, cum pot, cum consider ca-i mai bine, so... GO AWAY!!!

De ce mi-am facut blog

Pentru ca vroiam sa stiu atat de multe in timpul sarcinii si n-am gasit mai nimic. Pentru ca aveam nevoie sa stiu in fiecare saptamana mult mai multe decat gaseam pe net, in reviste sau carti. Pentru ca vroiam sa stiu daca fiecare intepatura, durere, contractie, bataie de inima e normala pentru saptamana respectiva si pentru ca vroiam sa stiu de la altii lucrurile astea. Pentru ca vroiam sa tin minte fiecare emotie, fie ea pozitiva sau nu. Pentru ca simteam nevoia sa impartasesc tuturor experienta mea, crezand ca ar putea fi interesat cineva de ceea ce mi se intampla. Au trebuit sa ma impinga de la spate alte emotii pentru a-mi face intr-un sfarsit blog. Acum nu mai stiu daca scriu pentru mine sau si pentru altii, daca vreau sa-mi dezvolt sentimentele in fraze, sa le aprofundez sau doar sa am o ocupatie challenging si fun. Acum ma plang, ma bucur, ma entuziasmez. Acum scriu ca majoritatea personajelelor plusate sau plastifiate din jurul lui V. au nume de masini de cusut, ca vechiul carusel cu piticii e preferatul lui pentru ca e mai strident fonic si vizual, mai rapid si mai vesel, ca e un copil minunat care nu doarme ziua decat in brate la mine, eventual in balansoar si care noaptea doarme bustean indiferent de ce-l doare, ca atunci cand plange e clar ca-i e foame, ca simt nevoia sa memorez fiecare clipa de frica sa nu cumva sa treaca ceva pe langa mine, iar pozele, filmele sau memoria mea modesta nu-mi sunt de ajuns.

Am fugit

M-am refugiat intr-o camera separata, cu laptop-ul in brate, lasand baietii sa-si faca de cap c-o luna si 4 stelute colorate atasate de-un cerc.
Se pare ca scriu foarte rar pe blog. Ma gandeam zilele trecute, cand ma puneam in tema cu ce-au mai scris altii, ca nu sunt singura, ca nici ceilalti n-au chef / timp suficient sa debiteze in scris. Azi toata lumea are posturi noi si devine frustrant (mi s-a mai intamplat asta).
Care e treaba cu cititul? Cum trec din blog in blog, dau peste tot de carti, carti si iar carti. Toata lumea trebuie sa aiba un post despre carti, citit, regrete legate de perioada maxima de placere pentru citit. Trebuie sa intru si eu in trend si sa urmez must-urile. Am problema majora a omului care cauta relaxarea in carti - am prea multe incepute. Pana si eu as fi tentata sa spun ca poate caut prea multa relaxare, dar se pare ca doar n-am gasit cartea potrivita. De mult i-am transmis mamei sa-mi gaseasca "Calea Victoriei" prin teancurile bibliotecii ei. Vroiam sa merg la sigur de data asta. Sa citesc ce stiu ca mi-a placut, sa retraiesc diversele stari prin care-am trecut citind fiecare carte. Era o vreme in care traiam la maxim fiecare cuvant, paginile erau mari universuri, o vreme cand am tresarit si-am aruncat cartea din mana cand, in timpul atacului Atlantei din "Pe aripile vantului", a intrat cineva in camera in care citeam. Unde e linistea acelor clipe? As vrea s-o regasesc parcurgand aceiasi pasi de atunci. Cu siguranta, nu voi putea ridica intensitatea sentimentelor la acelasi rang, dar macar amintirea simtirii lor ma va apropia de aceeasi stare.
Am prostul obicei de-a ma informa strict despre ceea ce ma intereseaza. Da, suna logic :). Vroiam sa spun ca, dintr-o carte dedicata mamelor cu copii intre 0-n ani, citesc pana la varsta de 3 luni a copilului, atat cat ma intereseaza. Vad ce fac pe urma. Poate o sa-mi gasesc raspunsurile in alta parte sau poate o sa continuu cartea... Astfel, nu sunt deloc informata si sunt mereu luata pe nepregatite. Am gasit astazi destul de interesant punctul de vedere al Anei Savin. A justificat orice, nu doar pentru ca asa considera ea, ci din punct de vedere al statisticilor, cercetarilor facute, experientei ei si-a altora. Nu sunt in masura sa spun ca este sau nu cea mai buna, adevarata sau completa carte. Poate ca-mi place pentru ca raspunde intrebarilor exact asa cum imi doream, poate ca are o logica apropiata de a mea sau poate una pe care mi-e usor s-o accept.