Primii pasi (impreuna)

Cum n-a mai ajuns nimeni cu apiratorul sau mopul de-o buna bucata de vreme acolo, balconul nu este un loc pentru copii care nu stiu inca sa mearga si aduna toate mizeriile pe genunchii lor cu pielea usor batotarita. Astfel, V. n-are niciodata voie pe balcon. Usa sta tot timpul inchisa, iar cand o prinde deschisa nu-si mai incape in piele de fericire si de oriunde din casa aud ca se indreapta catre ceva interzis, asa ca de fiecare data pot anticipa momentul.
Intr-o zi intindeam rufele, iar el imi batea disperat cu pumnii in usa vociferand toate cuvintele (silabele) cunoscute, doar-doar o nimeri unul(a) la care raspund. Asa ca l-am lasat inauntru, dar nu in patru labe, ci in picioare, tinut de maini. Si-a mers. A pasit peste prag, a facut 2-3 pasi repezi dupa care-a vrut sa se aseze in fund. Isi infigea calcaiele mici in podea cu precizia unui om mare. Fiecare miscare venea de la sine. Mergea si pana acum, tinandu-se de marginea bibliotecii, a patului, dar doar cu pasi in lateral si se impotrivea de fiecare data cand il luam de maini sa inainteze catre o anume tinta. Dar de joi apele s-au deschis, furtunile s-au dezlantuit si V. a inceput sa aiba lumea la picioare.
In week-end si-a exersat din plin noile abilitati de mare pasitor, respirand aerul de la inaltime.

Ce facem in week-end?

Lipsa parcurilor din apropierea casei noastre, amintirea aglomeratiei din cele mai indepartate, neputinta celor cativa copaci in fata asfaltului incins, nevoia de-a face si altceva in aer liber decat sa impingem carutul prin aerul apasator. Toate astea ne fac sa incarcam masina ca pentru un concediu de-o saptamana si sa fugim la tara.
Pentru V. se face un loc de joaca pe iarba, la umbra, unde-si petrece cea mai mare parte din timp. Pentru noi se deschid cateva scaune, se aseaza o masa cu tot felul de lucruri la indemana si se da drumul la lene. Ne mai deranjam sa-i scoatem copilului niste iarba din gura si sa-l reimprietenim cu jucariile lui. In zilele caniculare diversificam postand o piscina cu apa usor calduta pe care-o plici-uie c-o placere deosebita. Mananca in leagan, se "joaca" cu pisica, sperie gainile, iar in cazuri de oboseala extrema adoarme in hamac, la mine in brate.
Asa ne petrecem week-end-urile in care nu avem lucruri importante prprogramate. 

Suzeta lui V.

Lui V. nu i-a placut niciodata suzeta, chiar daca intr-un timp incercam cu disperare sa-l fac s-o placa. O scuipa la un metru distanta la fiecare incercare de-a mea. Cand au inceput sa-i dea dintii, avand una integral din silicon, i-am dat-o s-o roada si-a fost adaugata printre jucarii. Se mai juca din cand in cand cu ea, o mai rodea de pe unde apuca, dar n-aveau vreo relatie speciala. Ieri, l-am lasat singur langa cutia cu jucarii si-am fugit in camera cealalta, bucurandu-ma de linistea casei. Auzeam departandu-se si apropiindu-se un scartait slab. Initial nu m-am aratat interesata de el, nu i-am dat foarte multa importanta, dar pe masura ce trecea timpul incepuse sa devina enervant. Si-am luat casa la puricat ascultand cu atentie in dreptul oricarui obiect care mi se parea c-ar avea potential scartaitor. Cerceta atent cu mine, urmarindu-ma indeaproape si trosnind mainile pe podea la fiecare "pas". Scartaitul ma urmarea, chiar daca schimbam camerele. Intarzia putin, dar cand ma opream eu, devenea mai puternic. Concluzia - ori scartai eu, ori el. Si-atunci il observ pe V. care-si cara suzeta in gura, asa cum isi cara un caine lesa, miscandu-si dintii pe suprafata ei, scotand scartaitul sacaitor.
Asa stie el sa foloseasca ssuzeta, oricum altcumva decat cum trebuie.

De asfalt

Hormonii sarcinii te imping catre gesturi extreme, te fac sa-ti pierzi din ratiune. Educatia (sociala) apasa pe noduri si sterge treptat rarele pusee de rationament.
Nu pot sa-mi justific comportamentul mamelor care se abandoneaza copiilor lor. Sunt acele mame care considera ca intensitatea travaliului si dificultatea nasterii sunt direct proportionale cu satisfactia, cele care isi bontesc varful limbii si pocesc toate cuvintele crezand ca asa se vor face intelese mai bine, care numara actiunile unei zile dupa greutatea pampers-ilor din cosul de gunoi, care se identifica atat de mult cu bucatica lor incat ajung sa-si insuseasca si ele micile realizarile ("azi am facut caca la olita"). Nu-mi indrept privirea catre ele atunci cand le aud discutiile pentru ca le vreau asa, fara forma, ca parca ma socheaza mai putin, parca se mai cern putin prin filtrul meu de diferentiere intre real si ireal. Le-am simtit tonul superior atunci cand povestesc despre modul lor de educare. Nimeni si nimic nu poate pune la indoiala tehnicile lor unice. Sfichiuiesc pana la umilinta tot ce depaseste granitele lor inguste.
Le-am observat prima oara in cautarile mele disperate de-a gasi macar pe net o burta mai mica decat a mea. Si de atunci ma lovesc din toate partile. Cand aduceam in discutie subiectul, persoanele care se pare ca nu intelegeau nici pe departe tipologia despre care vorbeam, imi motivau cu schimbarile care intervin in timpul si dupa nastere. Iar eu, in ignoranta mea, cautam cu disperare farama labila din mine care-ar putea sa ma aduca intr-o asemenea stare de neconceput. N-am gasit nimic, dar mi-am luat preventiv toate masurile de precautie: "Dac-ajung asa, va rog sa ma omorati".

Draga cartitorule,

Nu pun in bataia click-ului tau ager nicio dorinta ascunsa. Nu caut apreciere sau recunoasterea vreunui talent nedescoperit nici macar de mine. Nu caut intelegere sau umeri de sustinere. Posturile sunt "netarget-ate", greutatea lor e cantarita doar de mine, doar eu fiind cea in masura sa judec daca au sau nu vreo insemnatate.
V. nu e un geniu, nici nu-mi doresc sa fie geniu; geniile au o viata complicata. E un copil normal, cu preocupari normale, iar simplitatea normalitatii bifeaza etape si face liniste.
Blog-ul e public, dar nu e pentru toti.

Ti pup,
Licuriciul