Copilul vrea, copilul cere. Si ma bucur ca cere. Eu nu ceream. Sau nu atat cat mi-as fi dorit. Poate ca nu stiam sau poate stiam si intelegeam. Pe ei i-am lasat sa ceara, i-am indemnat chiar. Nu ceri, nu primesti! Dar cortina asta cade peste alta scena deja montata care isi asteapta momentul dezvelirii intr-un alt post.
Acum, copilul cere o extra petrecere pentru ziua lui.
De saptamani intregi ordoneaza gramezile de idei venite deodata, grabit, sub presiunea timpului, cand inca mai credea ca dupa mai urmeaza august. N-a intrebat "daca", era preocupat doar de "cand". N-a intrebat "cum", stia sigur "unde". Implicat cu toate simturile, traia fiecare expansiune verbala pe care-o prindea in dialogurile din jur. Deseori se supara cand, scoase din context, unele conversatii ii pareau a fi despre petrecere. Si orice i se parea ca-i saboteaza planul, desi i-l acceptasem si-l aprobasem, in nenumarate randuri.
Cu listele facute, cu detaliile descrise de el si traduse in realitate de mine, mergem sa rezervam locul de joaca.
- In primul rand sa vedem daca e liber candva.
- Trebuie sa fie liber! spune el convins, spulberand orice dunga de dubiu as fi avut.
- Si daca e inchis? se aude V., parca din alta lume, aia cu "worst-case scenario only, please".
- Nu e inchis! E vacanta. E un loc pentru copii, ca vacanta! pune C. punct categoric indoielii.
N-a mai zis nimic V. Atat i-a vorbit frati-su despre petrecerea asta, incat cateodata am impresia ca si el crede ca e ziua lui acum. Asteapta impreuna.
N-am nimerit chiar din prima. Credeam ca-i mai in fata. M-a intors C. c-o smucitura zdravana, indicandu-mi cladirea de parc-ar fi fost Disneyland.
- Aici e! Acolo, in spate.
Si era, dar nimic semnalizat, n-am vazut nicio placuta afara. In curtea mica ingramadite cateva mese si bancute de lemn langa un bar si-o cladire care nu-mi transmitea nimic. Pe usa cladirii, o foaie imprimata color exprima marea distractie. Langa usa, parca demonstrativ, pe niste scaunele, stateau doi copii transpirati, cu obrajii inrositi, urmarindu-ne muti, cu buzele bine mulate pe paiele care ieseau din paharele cu lichid dubios colorat, asa cum urmaresc oamenii la tara masinile care le ridica praful ulitelor.
- Putem sa ramanem? intreaba C. asteptand nerabdator sa ia startul spre incaperea de joaca.
- Hai sa vad si eu cum e si vorbim cum facem.
Imi anunt inspectia si inaintez pe holul scurt. Un vuiet ca de motor se apropia cu viteza pasilor. Trec pragul si las hala mare sa mi se desfasoare sub privire. Un tobogan gonflabil imens imi ia ochii inca de la intrare. Un mini vulcan de escalada, un labirint supraetajat care sfarseste-n bile si-o ciupercarie gonflabila, iti dirijeaza controlat parerea, lasand neobservati peretii nevopsiti de prea mult timp sau praful care pare oricum imposibil de sters altfel decat in alunecare cu tricourile asudate.
- Ma duc sa intreb daca se poate.
- Ce sa se poata?
- Pai, sa facem petrecerea.
- Se poate?
- Nu stiu, probabil... Vrei sigur aici?
- Ce sa vreau?
- ...
Ii las sa-si infunde capetele in plantatia de ciuperci si ies sa vorbesc...
Intelesesem. Erau inutile intrebarile mele. El voia, stia de mult, eu nu eram cea convinsa ca vreau. El a mai fost de vreo doua ori si-are un plan. Pentru mine era singura oara si parc-as fi vrut sa ramana asa.
Domnul de la casa era ocupat cu un cunoscut. Nu pareau apropiati, dar exagerau in amabilitati si complimente care poate ar fi putut trece drept naturale ca venind din partea unor femei.
Imi vine si mie randul la coada. Imi sticlea privirea tintind pos-ul c-aveam portofelul aproape gol si tocmai ce-mi lasasem pruncii la curse printre legume vibrante sub presiunea aerului. Intreb, raspund, notam, facem cunostinta si batem palma. Amuzat de ecoul salii, aparand brusc si disparand la fel de rapid in/din campul meu vizual, C. imi verifica memoria punctand:
- Si baloane!
- Si desene!
- Si sampanie!
N-am plecat neaparat impacata, dar el e fericit. E multumit ca are date concrete de trecut in invitatii si certitudinea reintoarcerii.
