marți, 6 decembrie 2016

Batai de inima in ritmul claxoanelor

Spre seara, ne miscam pasii pe trotuar aproape cu aceeasi stare de spirit. V. primul, adulmecand responsabil si superior pericolele stradutelor care ne apareau in cale. C. in spate, preocupat de lucrurile lui marunte, cu privirea incordata in jur, dar absent total din sala cu scena strazii. Eu, in mijloc, cu proiectia doar a unor varfuri sterse ale multor idei, care izbesc la suprafata panoului propriu, ticsit de indicatoare spre traseele propuse pentru saptamana asta.
Cand inainte, cand inapoi, imi mai indreptam glasul sa raspund directionat cand unuia, cand celuilalt. Unul voia gem pe paine, celalalt miere, unul lapte, celalalt ceai. Nu ziceam nimic. Stiam ca am si gem si miere, si lapte si ceai, si nimic altceva.
Zgomotul tarsait al painilor racaite de asfalt, fie continuu, fie sacadat, ma asigura de rezistenta ambalajelor si de constanta numerica a grupului.
As fi putut sa merg toata seara, in acelasi stil, in acelasi sens, cu aceeasi stare. Asa, cu simturile acute abolite, pe linia plana a momentului, cu planuri in hibernare. Ma simteam bine printre undele strazii. Tacanitul capacului de canal calcat de rotile masinilor, tipetele unor copii, discutiile dure ale baietasilor adunati ciorchine in coltul blocului, mirosul fetid al orasului. Toate intretineau sentimentul de apartenenta, de "aici", de "acasa".
Am revazut ca din exterior fragmente din alte piese cu decorul asta. Mi-am unit buzele intr-o grimasa melancolica la amintirea caciulii cazute langa masina intr-o seara ploioasa si regasite in mocirla a doua zi. Preferata lui C., bucuria mica a zilelor friguroase. O caciula subtire, in dungi, cu alb si albastru. In cele trei secunde pe care le avea avans avusese timp sa ingenuncheze langa ea, in disperarea omului fara solutie. L-am gasit plangand langa masina. Plangea cu lacrimi mari, cu suspine si sughituri, din tot sufletul. Am luat caciula de-o margine ridicand-o pentru inspectie, asigurand copilul ca e doar apa si niste noroi, iar noi avem un detergent potrivit pentru astfel de murdarie. Imi relaxez buzele la amintirea celor doua masini care-au trecut exact atunci peste gura de canal, trantindu-i capacul in rulaj; in spate era strigat un nume, iar denivelarile pietroase ale trotuarului apropiat frecau zgomotos rolele unui skateboard. Erau toate acolo, in subconstientul amintirii mele, stand ascunse doar cat sa ofere momentului o patina proprie, sa personalizeze emotia.
...

Imi tin cuvintele momentului in telefon, iar nota asta s-a oprit aici. Poate daca mi-as aminti ce-a intrerupt-o as putea s-o continui fara a-i frange cursul.

Din pat, pe geam vad o bucata de cer in care se inalta gri o antena de bloc. O antena metalica, simpla, din cateva bare intretaiate, cu simbolistica in peisajul orasului. Dupa doua falfairi pe loc pentru incetinire, pe sarma inaltata se aseaza un gugustiuc. Il stiu. Nu pe asta in mod special. Ii stiu pe ei, pasaroii de antena. E mereu cate unul in preajma.

Si stiu, stiu ca si pe ei - C. si V. - ii calibreaza aceleasi sunete. Stiu, si clipesc lent la gandul asta, ca nu le trebuie mult sa se simta bine.
Mi-ar placea sa stiu ca, in tumultul unei strazi, intr-un mod limpede si lucid, sunt trasate buclele experientelor proprii, sunt inchise cercurile emotiilor, pastrand spre aducere aminte clipele importante pentru ei.

vineri, 14 octombrie 2016

Si au trait fericiti...



Indiferent de unde porneste cautarea, inevitabil, ajung sa citesc, sa vad (despre) ceva care intereseaza direct copiii sau cresterea lor.
In ultima vreme, tot dau peste declaratii bogate despre educatia in sens invers, cum din frageda pruncie copilul incepe sa-ti toarne lectii pretioase despre viata si unghiul potrivit pentru incadrarea ta corecta in umanitate.
Povestile si stilul sunt diferite, dar concluzia e aceeasi, mereu aceeasi: au invatat sa fie mai buni.
Serios!? De parca pana atunci tu spargeai cauciucurile vecinilor si impingeai nefericitii care se nimereau in fata ta pe scara rulanta. 

La un al doilea gand mi-am dat seama ca nu le-am transpus emotia. Cand l-am terminat pe-al treilea le-am incadrat afirmatia la "adevaruri".
C-am vrut sau nu, pe rand sau impreuna, copiii mi-au modificat rezonanta trairilor.
Mi-au ravasit emotiile, aducandu-ma de multe ori la limita penibilului doar cu un simplu gest stramb pe care, pe moment, il percep ca fiind extrem de dragalas sau absolut idiotic.
Mi-au modificat reperele si mi-au deplasat centrul de greutate.
Mi-au rascolit cele mai intime pulsatii ale mintii incercand sa gasesc cararea indeajuns de lata incat sa incapem toti, alaturati.
M-au invatat sa dau o cadenta mai alerta bucuriei venite din lucruri simple.

Vreau in lumea ta, copile!
Tu, care ramai mut si fara expresie in fata ecranului vietii, cu ochii bulbucati, gata sa sara acolo, in mijlocul lor, cu gura deschisa, avida sa inghita fraze intregi, cu timpanele modulate doar pe vocile lor, ale personajelor conturate apasat, cu roz... Tu ai stiut intotdeauna!
Frumusete, putere, hotarare, claritate in decizii, prietenie, altruism, curaj, inteligenta, noroc, sacrificiu, bunatate, corectitudine. Dar mai ales iubire.
Unde gasesti tu atata valoare cumulata daca nu aici, in lumea ta?
Cum sa gusti altfel de mic victoria binelui daca nu sorbi odata cu personajul principal, ala care-i reprezentat in detalii infinit de mici in mijlocul altor multe dungi mazgalite pe pagina imaginatiei tale?
Cum sa ai vise inalte daca nu stii pana unde pot sa duca?

Acum stiu si eu. Dar, recunosc, n-am inteles din prima. N-am inteles, ca eram blocata in spatele unei bariere numite realitate. N-am inteles, c-aveam alte artificii inspirationale pentru monologurile sufletului meu. N-am inteles, ca nucleul meu construia emotiile din vibratii, mirosuri si litere si le dezvolta din gesturi.
Tu ai stiut dintotdeauna.
Eu a trebuit sa te cunosc pe tine sa-mi permit sa ridic acea bariera.
Te cred pe cuvant cand spui ca mai vrei o data.



Asta m-ai convins tu pe mine, copile, ca binele invinge (doar trebuie sa privesti din unghiul potrivit sa-i vezi reusita). 

miercuri, 7 septembrie 2016

Nu, nu, baieteii nu-s tampiti!

Dimineata scoasa din comun c-un chiul de la gradinita din cauza unei programari la medic ratate, pusa fix in mijlocul zilei. 
Undeva la jumatatea holului, peste vajaitul ramas de la trezire in profunzimea urechilor, se amesteca grosolan acordurile radioului din camera si sunetul desenelor lui C. 
In invartirile mele prin casa, dorite a fi eficiente, ma opresc des, sprijinind inaltimile suprafetelor care-mi ies in cale, in incercarea de-a presa pana la disparitie lenea din oase. Era una dintre acele dimineti in care ma trezisem dupa a zecea strigare, undeva intre vis si realitate, ambele la fel de plate, pierzand ordinea prioritatilor, in stare de a iesi pe usa cu pantofii in maini si geanta in picioare. Si cand te invarti in sens invers pamantului, toate miscarile au o lentoare aparte, actiunile in sine fiind aproape insesizabile.
Rapusa de molesala, depasita de greutatea picioarelor, ma infund in fotoliu cascand gura la o reclama pentru un robotel cu ventuze la capatul membrelor. Ma gandesc ca s-ar integra bine, ca personaj cu multiple roluri posibile, in orasul lor daramat - istorie lunga, cu multe upgrade-uri la varianta initiala, un joc creativ, care insa umple podeaua de cuburi din toate jocurile si alte mici figurine capatate din diverse locuri. 
Imi imping curioasa degetul pe ecranul telefonului. Dau sa caut lipiciosul robot, deja imaginandu-mi-l in discutia pentru rol. Il gasesc greu, pe-un site necunoscut. Mi se pare si mai simpatic, acum ca-l vad mai bine. Sunt mai multi, sunt colorati. 
Se vor distra!
Pun 2 in cos, dar inca nu justific pretul transportului. Mai caut prin categorii ceva ce-ar putea reduce procentul costului suplimentar. Pun filtru de varsta si las selectia "jucarii pentru baieti".
Si caut, si caut, si tot dau paginile alea nenorocite, cu cate 10 produse afisate, doar oi gasi o chestie colorata la care sa ma opresc.

Am gasit de cumparat tot echipamentul militar din dotarea armatelor lumii, din toate timpurile. Am traversat epoci intregi, am revazut castelele medievale si expozitiile de sabii si armuri din subsolurile lor. 
Bai, producatorilor, va rog si niste camere de tortura in miniatura, ceva, macar sa-ncapa un deget in joagar c-asa, tipete gratuite...
Cand nu era recuzita de lupta, intram in zonele de figurine. Hop, c-aici dau de culoare! Dar mai mult de 90℅ din hidosii aia nu stiu cine sunt si, pe bune, nu cred ca voi fi pregatita vreodata sa stiu.
Am mai gasit masini. Da, p-astea le stiu. Am cumparat si eu. Imi placea sa le aleg pe cele diferite, care aveau ceva special, fie un design spectaculos, fie culori, vopsea si poveste impresionante. Pe cele normale le primeau deseori, in diverse ocazii. Din fericire, mi-a scazut interesul inainte ca stocul sa depaseasca dimensiunea sacosei de depozitare, cand copii mei au depasit etapa "vrum-vrum". Sigur, inca-si mai ruleaza cateodata exemplarele pe pistele din casa, dar nu mai sunt cereri noi. 

Am hotarat ca mi-e destul si-am inchis pagina si, ireversibil, si sesiunea de cumparaturi. 
Am inteles totusi de unde vine inspiratia pentru cadourile primite de la persoane fara copii. 
Si stiu, stiu ca asa sunt impartite jucariile si pe alte site-uri, doar ca de fiecare data am cautat tintit, un anumit joc, si nu le-am luat la rand.
Nu mi-au placut niciodata jucariile astea. Se mai intampla, pe vremea cand stateam la julit genunchi in spatele blocului, sa mai apara cate-un copil din vecini cu cate-un soldatel. Ma fascina ca era mic si eu nu aveam jucarii mici; eu nu prea aveam jucarii, ca mai toti copiii vremii. Si statea in pozitii ciudate, de cele mai multe ori fandand un picior pe care era sprijinita pusca. Si stateam acolo in grup, fara sa particip, in mijocul unei batalii imaginare, doar sa vad soldatelul. 
Stiam ca asa-s baietii si asa se joaca ei cateodata. Si am ramas cu preconceptia asta pana tarziu in maturitate. 
In restul timpului eram toti la fel. Toti saream garduri, ne cataram in copaci, jucam frunza, tarile, "fatea" si ne dadeam pe bara pana ni se aspreau mainile. 
Dar cand aparea soldatul, jocul avea alte coordonate. Baietii isi luau infatisari fioroase eliberand racnete din strafunduri, schimonosindu-si obrajii c-o mobilitate inumana, lasand la vedere, intotdeauna, doar o jumatate de arcada dentara.
Si era doar unul, niciodata mai multi. Verde si imobil. 
Ma gandesc ce iese acolo unde-i o armata, mai moderni, mai complecsi, mai echipati, si articulati pe deasupra. 

De frica unei astfel de dezlantuiri a caracterelor, am evitat cum am stiut jucariile care ar fi putut dezvolta scenele barbare. Si cand cartonul a devenit scut si pixul o sabie, am zis "En garde" si-am directionat spre scrima. Cand masinile treceau printr-o multime de oameni, indicam elicopterul de salvare si trezeam ingrijorare pentru raniti. Ei aduceau un supererou sa faca liniste-n oras. 
Cand am zbarcit-o cu Ninjago si-au aparut lanturi la arbalete si fete manioase, am impartit taberele in buni si rai si-am luat o puscarie sa faca poveste cu final fericit. N-am alimentat voit, c-asa-s baietii, si totusi, presar petale continuu sa infund pornirile. Si e inimaginabil de greu cand C. vine acasa cu descrieri ale unor personaje din tot felul de lumi, cu puteri demonice si arme pe masura. Pentru ca puterea fascineaza. Si pentru ca puterea e concretizata intr-o figurina hidoasa, facand palpabila povestea dubioasa din vreun desen animat pe care unii dintre colegii lui il urmaresc. E greu si nu-mi merge tot timpul, dar macar incerc sa dau contur unei realitati de confort pe care ei pot sa aleaga cum s-o coloreze. Putin cate putin, au inteles distinctia dintre alb si negru, iar cand au libertatea deplina n-am motive sa nu fiu si eu de acord. 
Deocamdata, intre o sabie cu laser, o pusca moderna  si-o bucata de plastilina, fara sa se gandeasca de doua ori, ar opta pentru plastilina. Si stiu o gramada de copii fericiti cu aceleasi preferinte. 

Asa ca, voi astia cu magazine din astea, nu mai catalogati voi jucariile lipind grosolan abtibilduri negre in fruntea amaratilor astora. Aranjati-le dupa tip sau oricum altfel, doar sa fie oamenii constienti de alegerea lor, sa stie ca iau jucarii "violente", nu jucarii pentru "baietei". Jocul lor nu este doar "Ha-iaaa!" sau "Pac, pac!".

luni, 5 septembrie 2016

Choo-choo e de fapt doar ta-ga-dam ta-ga-dam


Cu narile infundate de esapamentul orasului, cu gandurile astupate de claxoane, cu inima la petele intunecate din harta tarii, ne facem planuri de weekend.
Sincer, joi, cand a deschis M. subiectul, mi se umflau obrajii de incantare gandindu-ma la 2 zile de zacut. Vineri, cand am colorat planurile, entuziasmul a depasit cotele unei plecari de sfarsit de saptamana.

Pe lista mea cu must-uri impreuna cu copiii, calatoria cu trenul a avut candva loc fruntas. A tot migrat de pe o pozitie pe alta, ajungand intr-un timp ultima ca importanta. 

Groaza de coloana de aur a DN1-ului a catapultat experienta, de data asta, in fruntea clasamentului.
Ne-am minunat de cele cateva click-uri de care ai nevoie sa-ti iei bilete. Ne-am privit cu ochii incetosati cand am vazut pretul afisat.

Odata aruncate zarurile, asteptam ca norocul sa sufle-n ele. 

Cu ochii carpiti si mustatile cu urme de mancare infulecata cand inca blocul de vizavi era in bezna, grabeam pasul spre gara. Ajunsi pe peron, pentru o clipa, le cautam pe figuri ceea ce credeam a fi expresia primei dati acolo. N-am vazut nimic mai mult decat interesul pentru acel "pe unde urcam", pe care l-ai fi gasit oriunde intorceai capul.
Si-au gasit locul repede. Apropiati, unul in fata celuilalt, sa imparta impresiile. N-au fost dati pe spate, dar le-a placut. Peisajul din marginea sinelor i-a plictisit, dar n-au simtit apasarea timpului. N-au auzit nici suierul, dar i-au prins cadenta si-au alocat un like.

Si mie mi-a placut. Cred ca mai mult decat lor. Aceleasi trenuri parca, usor carpite pe ici colo, c-o semi-automatizare a usilor, aceleasi uniforme, dar curate, apretate si calcate impecabil, un zambet primit pentru nimic din partea controlorului. 

La intoarcere trenul s-a lasat asteptat aproape o ora, dar mi-a dat timp sa citesc 2 capitole din cartea de seara, spre incantarea plozilor si spre disperarea domnului care ne urmarea prin gara in cautare de noi prieteni.

C. a adormit repede, la iesirea pe peron, putin inghetat, incovrigat la taica-su in brate. V. a rezistat pana la urcarea in tren, manat de dorinta nebuna de a vizita vagonul restaurant. Nu eram inca in miscare cand ne cauta urechile sa ne atraga atentia asupra semnului specific. S-a intors fara expresie, c-o punga de bake roll's, pe care le-a supt delicat vreo cateva minute, cu grija sa nu-i crantane doamnei din fata in creier. I-am apreciat grija.

- Nu prea era nimic de mancare, mi-a soptit in drum spre scaunul lui.

Cand am coborat, c-o geanta indesata si fiecare cu cate-un rucsac si-un bustean de 20 kg in brate, imbracati ca de munte, cu haine pentru 10 grade, ceasul peronului sarea in urmatoarea zi. 
Ghidati de un banner imens care indica raiul taximetristilor triati dupa fapte bune si corectitudine, ne caram greutatile spre iesire. Mi s-au umezit ochii cand am vazut atatea masini galbene libere afara. Erau si multi oameni, in grupuri, care pareau sa astepte ceva, majoritatea cu telefoanele la ureche. M. abandoneaza geanta de umar care-i spintecase carnea, si ia la rand soferii credinciosi. 

Asezati pe marginea trotoarului, baietii fixau departarea incercand sa-si pastreze ochii deschisi. C. iese din joc primul si se intinde pe bordura cu capul pe mana.
20 minute si sute de injuraturi mai tarziu eram tot acolo, incercand sa intelegem de ce stau totusi retardatii aia acolo si dau tuturor motive idioate sa nu plece.
Sunam unde puteam. Vedeam masini noi cum vin si pleaca. Altele care ramaneau sa umple statia. Noi eram tot acolo. Aveam un copil dormind pe asfalt, cu capul la mine in brate, un altul care incepuse sa planga de oboseala, pe M. care se zbatea la marginea bulevardului, niste regrete in telefon si un grup de taximetristi in carca, martori la scena de familie. 

In timp ce comunicam politiei numerele pseudotaximetristilor care parazitau imprejurimile garii, M., victorios, intr-o fuga, pe rand, aduna bagajele si copiii de pe jos. A oprit un ratacit binevoitor care ne-a scos din intuneric. Nu stiu daca mi-a intalnit privirea, dar mi se citea recunostinta pana-n talpi.
Sanatate domnului care n-a avut comanda in asteptare sau portbagaj ocupat, pauza de cafea, migrena, hemoroizi sau pacla-n creier.

Si dac-o mai fi sa vrem sa vedem tara din tren, o sa ma asigur de sine pana acasa. 

sâmbătă, 3 septembrie 2016

Bau-bau e in dulapul meu pamantean


- Mami, tie de ce ti-e frica? imi arunca V. intr-o zi, apasand intrebarea prin apropierea usoara a pleoapelor unui singur ochi, ca si cand mi-ar fi ghicit slabiciunile. 
Spontan, fara ezitare, ma pun pe insiruit o groaza de ganduri negre: singuratate, boala, razboi, intuneric, cataclisme, ridicol, esec... Asa cum veneau, toate deodata, se concretizau in ochii lui. Si pe masura ce veneau altele, adunate la cele dinainte, cu rezonanta imensa pentru urechile lui, parca se amplifica acea stralucire care da un tremur sensibil irisului. 
N-am simtit niciodata atat de viu greutatea unei priviri! 
- Dar ma intrebi asta acum pentru ca... Intrerup brusc enumerarea apocaliptica, ascunzandu-mi sufletul in spatele aceleiasi expresii c-un ochi mijit si nasul ridicat a suspiciune, cautand sa pastrez in acelasi context momentul listei. 
- Pai, zice el parca surprins de propria voce, pari curajoasa. 
Imi vine un "Serios?", dar imi infrang gandul rapid. 
- Sunt, raspund cu cateva tonuri mai sus, gatuita de emotie.
- Esti si ti-e frica? 
- Da, cateodata mi-e. 
- Cand? 
- Nu stiu, cand sunt obosita, cand mi-e dor, cand e prea frumos sau urat... 
- Si curajoasa cand mai esti? 
- Tot atunci.
- ...? si-si apropie sprancenele, lasand sa i se adanceasca o cuta pe frunte. 
- A fi curajos inseamna sa-ti invingi frica. Cand incremenesti in bezna cred ca-i nevoie de ceva curaj sa ajungi la intrupator, la o lanterna sau macar la cineva care ti-e prin preajma... ? Tu cum crezi? 
- Cand am fost la inot prima data am facut 3 bazine cu pluta si betisorul. Si ma dureau mainile rau. Apa era adanca si nu puteam sa-mi dau drumul... 

Pe masura ce vorbea ii vibra privirea de bucurie. Si vorbea mult si luminos. Vorbea usurat, repede, fara agitatie.
Mi-a povestit multe. Pe unele le-am inteles, pe unele m-am prefacut ca le inteleg. 
Am inteles si c-am coborat. Ca am avut cumva superputeri, dar nu mai am. Dar si ca-i mai bine asa, ca el, langa el, cu sufletul palpabil. 

P.S. Imediat dupa s-a repezit compliciar la C.: "Stii ce mi-a spus mami? Ca i-e frica de intuneric". Si-auzeam chicoteli infundate...