vineri, 4 martie 2016

Corijenti la purtare


De unde a invatat C. sa scuipe in semn de revolta, nu stiu, dar scuipa. Cand se simte grav nedreptatit elibereaza spontan toata saliva de care dispune, imprastiind fara forta o multitudine de bule mici, de cele mai multe ori partea cea mai consistenta ajungand la capatul barbiei dupa o prelingere lina. Gestul e urmat de-o stergere cu dosul palmei, venita ca un punct pe i, pentru dublarea sustinerii motivelor care au condus initial la alegerea modului asta de exprimare.

Il mai scuipa pe frati-su cateodata, cand i se parea ca-i in dezavantaj, iar el sigur nu mai are nicio sansa in a-i inchide gura celuilalt altfel decat printr-o stropeala plina de nemultumire, starnind astfel o avalansa de replici umede venite din toate partile.

Mai explicat, mai gesticulat, mai in gluma sau ironic timpul a trecut si furia flescaita a fost depasita.
Pana intr-o zi cand, la plecarea din gradinita, imi sopteste educatoarea uimita ca al meu ingeras a scuipat-o pe doamna de engleza. Am schimonosit un fel de "Ups, nasol! Si acum...?" si-am tacut. Am iesit dupa copilul meu care fredona ca floricica pe treptele de la intrare. Nu i-am spus nimic despre asta tot drumul. Nu c-as fi urmarit in secret vreo strategie, ci pentru ca habar n-aveam ce si cum sa spun.
Dupa cateva jonglerii cu sentimente contradictorii decid ca-i momentul sa ma las purtata de orice-o veni si-l intreb prividu-l senina in ochi:
- Si, te-ai distrat azi?
- Nu, vine scurt si ascutit raspunsul.
- Te-a suparat cineva! spun intarind certitudinea din glas cu o miscare aprobatorie din cap.
- Nu vreau sa spun c-o sa te superi pe mine!
Bosumflarea si bratele incrucisate, nelipsite in momentele de slabiciune, indica strident spre musca de pe caciula.
- Impreuna poate rezolvam ceva. Asa iti bati capu' singur.

Si parca asteptand declicul, eliberat, imi varsa tot.
Pe scurt, a fost intrebat ceva, el n-a stiut, i s-a spus "rusine!", iar el a scuipat-o.

Cateva secunde, prelungite anormal de blocajul meu, copilul imi cauta reactia. Acelasi "si acum?" era pe orice rid.
Pe de-o parte acuz manifestarea grobiana a plodului, pe de alta pe cea nepotrivita a doamnei si ma bucur ca el si-a aratat intr-un fel, brut, asa cum a stiut el, indignarea.
L-am inteles. M-a inteles si el cand i-am spus ce cred, dar n-a fost incantat de asumarea publica prin redeschiderea subiectului pentru clarificari in trei. A inteles si doamna cand i-am povestit ca noi nu sustinem curentul "rusinii" si ca invatam lucruri pentru noi, nu sa evitam situatii rusinoase. (Sigur, poate invatam ceva de-aici sa evitam stanjeneala momentului in care explic savant scuipatul directionat a lu' fii-miu).
Toata lumea si-a admis greseala, si-a cerut scuze si-am trecut mai departe cu totii impacati cu ceilalti, oarecum cu noi insine.

De atunci pastreaza scuipatul doar pentru el si doar acasa. Cum dam noi cate-o injuratura cand ne macina neputinta, cand nu iese, cand ratam, cand suntem furiosi. El da cu pasiune niste stropi pe podea.

sâmbătă, 27 februarie 2016

Povestea "Licurici"-ului


La capatul cararii, cand zambetele permanente, privirile mijite si gesturile studiate falfaiau aripile fluturilor din stomac, prins de succesiunea unor momente cu amprenta proprie, M. a deschis un nou fragment atribuindu-mi "Licuriciul". Si-a ramas asa in sufletele noastre, ca parte solida, cu rezistenta in fata timpului. A aparut in toate fisierele personale, in contactele electronizate, printre primele silabe ale copiilor. 
Mi-a umezit ochii, pronuntat mandru de V. la o serbare de 8 martie, personalizandu-mi descrierea comuna cu numele familiar lui: "Mama mea are ochii caprui, parul negru si o cheama Licurici [...]". 
Acum mi-a cam albit parul, dar, dupa mai mult de un deceniu de la prima "stralucire", in circumstante limitate, restranse, imi rezerv cu toate drepturile reactia spontana de raspuns cand aud "Licurici"(!)

marți, 23 februarie 2016

Unde dai si unde crapa


Dupa timp indelungat de distractie nedisimulata pe wii, lucru in echipa, dezamagiri si bucurii exprimate la comun, fara remuscari si tipete de frustrare cum se intampla de obicei, incerc sa ridic la rang de memorabil momentul reusitei in doi.

"- Eh, nu e cool ca puteti sa va jucati in doi, ca puteti sa folositi echipa si sa dublati sansele de castig? spun eu cautand aprobarea in ochii lor.
- Da, si eu am intrat in balonas si pe urma am iesit exact cand eram la nisipurile miscatoare...
- Si cand a venit vantul eu am luat-o inainte si-am trecut de primul tepos...
- Eu am trecut primul de tepos! (usor, usor, sunetul ia amploare) 
- Pai tu erai in balonas!
- Da' am trecut inainte!
- Pai eu l-am blocat in gheata..."

Liniste! Eu, nimic, parca asteptand un semnal salvator. Ei, nimic, asteptandu-l pe cel declansator. 

"- Ar fi bine sa mai fim inca doi, si pentru celalalte doua telecomenzi, continua primul reintrand in starea momentului.
- Dar tot baieti, ca nu vrem sa jucam jocuri cu printese."

??!!!!???!?!?!

duminică, 21 februarie 2016

Nu, nu, nu-i de mine!

Ohhhoooo! Mii de ani in urma lor. Tin beat-ul, dar am un lag fiziologic. Nu, nu ajunge doar sa-ti lasi normalitatea in custodie.
Ce caut intr-un loc in care o tanti mai mult decat indecenta isi misca soldurile pe sound de bass, nu stiu nici eu.
Ce caut acolo unde nu-mi regasesc punctul zero...?
Aici vibratia da ritmul pulsului. Bate sau nu cu aceeasi frecventa. Mi se zbat viscerele in unde joase.
Nu, prefer rough-ul difuzoarelor proprii sau acordurile castilor.
In concluzie, sunt prea imbatranita pentru asta.

Later edit, la sugestie :)

sâmbătă, 20 februarie 2016

De ce sa-ti pupi copilul pe buze?


Retorica mi se desfasoara de multa vreme in carapace, de la primul "tzoc" vazut, dintre o mama si un toddler, dar obsesiv revine doar de cateva saptamani.
Ajunsa (nu stiu cum) prea devreme, asteptam in parcul din apropiere sa-si termine copilul programul. 
M-am abandonat letargic pe o banca urmarind lenes miscarile din jur. Din spatele toboganului rasunau hahaieli pubertare si sughituri frecvente. O doamna, perfect retusata isi infige indraznet varfurile cizmelor inalte in nisipul batran al spatiului. Se opreste langa primul leagan, intimidata probabil de harmalaia din grup, si elibereaza un racnet: "Larisa!". Apoi altul: "Larisa!".
Zambesc gandului de continuare: "Mai Larisa!".
Printre scandurile turnului o vad cum iese. Balaie, recent adolescenta, moderna, asezandu-si bretonul printr-o miscare ferma a capului, infigand hotarat tocurile tenesilor. Pare fericita Larisa, acum c-o vad mai bine. Ii sare in fata doamnei nerabdatoare s-o ia de gat intr-o efuziune de moment. Se privesc in ochi, isi tuguiaza buzele si prelungesc salutul prin 3 pupaturi zgomotoase pe buze.
?!!???!!! 

Urmatoarele cateva minute mi-au proiectat relatia. Mama-fiica. Fratele mai mic al Larisei prezent in grup e instiintat de plecarea lor. 

Plec si eu, pastrand figura inexpresiva si vuietul ecoului primului "De ce?".

Asa se sigileaza relatiile de dragoste neconditionata? 
Cu barierele ridicate si teritoriul la liber se consolideaza uniunea? 
E un alt tip, mai puternic, de afectiune sau doar e exprimata altfel? 
Asiguri astfel copilul ca primeste doze egale de iubire in comparatia stupida cu celalalt parinte? 

De ce?