Abia inceput si deja darnic

2011 mi-a adus mult asteptata titulatura de mama. Acel "mama" rostit clar, natural, articulat, la sigur, c-o mana zgaltaindu-mi pantalonii, cu alta flutarand sticluta de prenadez pe care i-o daduse M. sa mi-o aduca s-o pun la loc, cu privirea tintuind-o pe-a mea si asteptandu-mi raspunsul, care n-a intarziat deloc, desi surpriza imi taiase rasuflarea. Primesc "pup-uri" la cerere, adica atingeri lipicioase de buze umede si nas mucios, pe obraz, fie ca niste usoare suflari sau mici inspiratii. V. a dezvoltat relatii speciale atat cu cana cu pai de care se desparte cu greu, chiar daca nu bea tot timpul si doar roade paiul, cat si cu olita pe care o cere atunci cand vrea sa faca caca, dar de cele mai multe ori pana ne miscam noi e prea tarziu.

2011 ne-a adus un copil care doarme la pranz cate 2-3 ore legate, dupa doar cateva mangaieri pe nas si pleoape. 

Ne apropiem in fiecare zi mai mult. Ne aratam dragostea pe la toate colturile prin imbratisari lungi. Primim zambete limpezi de fericire pura doar atunci cand ne vede. Si e minunat sa stii ca cineva se bucura atat doar pentru ca tu esti acolo, fara sa faci nimic.  

Si cum iarna se anunta lunga si geroasa, avem tot timpul din lume sa ne apropiem si mai mult. Cum iesim din casa cum se intetesc mucii, revine tusea, care pe mine ma inneaca de fiecare data cand respir 3 secunde aproape de 0 grade. Sfarsitul anului ni l-am petrecut infasurati in servetele, suflandu-ne nasul pe rand, cu medicamente imprastiate prin toata casa, cu tuse epuizanta si, bonus, c-o conjunctivita extra-acuta, probabil transferata din nasul minunat siroitor, asta ca cireasa peste toate cele ale lui V.

 Acum e bine. Nici nu se mai recunoaste urma de copil cu ochii injectati; continua insa chinul picaturilor in ochi de n ori pe zi, dupa manevre grele de curatare.

La anul si la multi ani!

Muci si bife

Pana la un an m-am putut bate cu pumnul in piept sustinand sus si tare, pe toate vocile, imunitatea de nezdruncinat a lui V. Acum, dupa doar 2 luni din cel de-al doilea si doar cateva saptamani, date cu portia, in reprize de zile, sanatoase, incep sa pun la indoiala o readucere pe linia de plutire fara stimulente. Daca la prima raceala, desi abia mai putea sa respire, starea generala nu i-a fost modificata absolut deloc, acum am vazut ce inseamna sa ai un copil bolnav. Zacea in pat, uitandu-se la desenele cu Mickey, cu lacrimile adunate in colturile ochilor, rostogolindu-se regulat pe obrajii fierbinti. Primea viteaz orice antitermic, fara urma de protest. Si cum mi se parea ca nimic n-are efect, ca tot arde, trebuia sa ma conving cumva. La vederea termometrului, cu ultimele puteri, zvacnea in coltul opus al patului, incercand sa incalece peretele, doar-doar s-o deschide si il salveaza cineva. Si cu toate medicamentele permise, n-am reusit sa scad febra mai mult de o ora, dupa care revenea la peste 39,5. Necesitatea antibioticului n-a mai fost pusa la indoiala. L-am primit cu bratele deschise si l-am dat fara urma de regret. In jumatate de ora era voios, fericit, cu pofta de mancare si fara febra. Si-asa a tinut-o si-n continuare. Au continuat insa mucii si tusea, o tuse innecacioasa care ma facea de multe ori sa ma intreb daca vomita sau doar se chinuie sa tuseasca.

Dupa mai mult de-o saptamana de stat in casa, nevazut pe nimeni si nimic, cu mucii aproape pe terminate...

Am inceput post-ul asta acum 2 zile. Nu mai stiu ce vroiam sa spun. Acum e mai bine. Inca mai tuseste putin, inca e usor infundat. Continuam lista cu indicatii proaspat primite si asteptam zapada promisa sa incercam noua sanie :D. 

V. dezvolta noi abilitati pe zi ce trece. Toata ziua roboteste in picioarele mele. Alearga, face viraje, se intoarce pe loc, ocoleste obstacole puse la deruta in drum tot de el. Studiaza jucariile pe care le considera "dubioase" din toate planurile, inclinand usor capul si aplecandu-se la inaltimea potrivita, eventual rotindu-se in jurul lor, dar neclintind unghiul din care-o observa, ca un bun cunoscator intr-ale jucariilor. Face noi scheme de balerin pe care nu reusesc insa niciodata sa le surprind si care nu sunt repetate sub nicio forma atunci cand vede aparatul. Sfasaie orice hartie pe care-o intalneste, dupa care isi creaza adevarate "misiuni" din a strange fiecare bucatica si-a o duce la cosul de gunoi. Mananca ciorba cu pofta, dar numai daca fiecare lingurita are in varful mormanului un ghemotoc de paine. E suparacios, iar daca nu faci ca el, daca nu se tavaleste pe jos tipand, aruncandu-ti, la induplecare, din cand in cand, cate-o privire plina de lacrimi enorme, se intoarce cu spatele si pleaca plangand si nici ca te mai baga in seama daca nu faci eforturi consistente. Bea din cana cu pai. A invatat treaba cu olita, dar mai e mult de lucru la sincronizare. Astazi a intrat peste mine in baie trantind usa la perete, si-a luat olita, si-a tarat-o pana in dormitor, s-a asezat pe ea sa se uite la televizor (care fusese aprins si butonat bine cu cateva minute inainte).
Pune mana la gura cand tuseste. E dreptaci. Stie sa-si arate varsta, infigand aratatorul in aer, vocalizant ori un "A" apasat si scurt ori unul mai lalait ori nelipsitul "ich", o upgrade-are a "A"-ului neanderthal-ian.

Ne imita pozitiile si cele mai mici gesturi pe care le facem involuntar si de care ne dam seama atunci cand le regasim la el.

Ii place sa se uite la desene. Mickey ramane piatra de rezistenta, dar, mai nou, genericul de la Chugginton il blocheaza in pozitii in care nu te-ai astepta sa-l gasesti.  

Continua sa-si cante atunci cand e preocupat. E indragostit de M.. Se lumineaza, indiferent de stare, atunci cand il vede. Se rusineaza de el, atunci cand il lauda pentru lucrurile noi pe care le-a facut in ziua respectiva, indesandu-si capul printre picioarele mele si privind din cand in cand cu coada ochiului, cu zambetul timid in coltul gurii, pana il ia in brate.
Intelege aproape tot din ceea ce-i spunem.

Si-asa ne umplem fiecare zi. Seara, adoarme, de cele mai multe ori, la mine pe piept, cu saliva curgandu-i pe la comisuri, cu barbia pierduta, umfland obrazul intr-un zambet plin atunci cand i-l pupi.

Robocop loveste

Mania butoanelor pare sa fie infinit de lunga. Ca sunt colorate, luminoase, la vedere sau ascunse discret in spatele unor aparatori speciale, le gaseste pe toate, le pipaie pe lung, usor, cu buricul degetului aratator si apasa puternic asteptand sa se intample ceva. Si cum tehnologia casei noastre are inca butoane, intrerupe orice atunci cand isi aduce aminte de televizor, isi zdrobeste genunchii in alergaturi de pitic chiuitor, se ridica viteaz pe marginea mesei si "pac", ti-a stins imaginea. Daca ai noroc il aprinde si-l stinge de cateva ori, pana se plictiseste si revine la treburile lui mai serioase, dar, de cele mai multe ori, dupa mangaierile de recunoastere, il apasa sters, intr-un zbor perfect spre genunchi si fuge apoi cu limba scoasa in coltul gurii, chicotind mandru de realizarea lui.

Casa se aglomereaza pe zi ce trece. Apar noi colturi colorate pe care V. le transforma in zone de refugiu. Paloarea sufrageriei a fost acoperita de-un cort mic si verde care zace in mijlocul camerei pentru nenumarate rotocoale regulate. Il fosneste, isi ascunde jucarii, te alearga in jurul lui pana cedezi si cazi la pamant asteptand asalturi piticesti, se arunca pe burta pe fiecare latura in parte, amuzandu-se de mica lansare cu care raspunde marginea de fas.

Frica ii tine inca in lanturi abilitatile echilibristice. Daca pana acum cateva zile fiecare pas era unul sigur, ancorat bine de obiectul catre care se indrepta, sau cu palma lipita perfect de perete, acum se arunca vijelios catre un obiect mai indepartat, grabind cei 2 pasi pe care-i face nesustinut de nimic. Aseara, a stins televizorul cu repezeala obisnuita si intr-un puseu de energie, extrem de amuzant, si-a ridicat mainile ca pentru a se tine de o bara imaginara, si-a bagat barbia in piept si-a facut ceva mai multi pasi robotesti pana la marginea cortului pentru a se arunca in gol. Sigur c-au urmat ropote extreme, laude, mai ca nu aruncam floricele in semn de apreciere pentru efortul sustinut. Seara a continuat in acelasi stil, cu vizitatori "zapaciti" care i-au luat mintile lui V. facandu-l sa-si calce frica si rusinea si sa-si exerseze miscarile clatinate, dar independente.

Si daca dupa multe cucuie de moment sau vanatai staruitoare, la cele mai simple gesturi manevrate necontrolat de V. (incercarea de-a-si scoate ciorapii, dansuri pe genunchi, ridicari artistice de picioare din diferite pozitii etc.), il chinuim c-o casca pentru care primim sprancene ridicate si figuri inexpresive atunci cand e mentionata prin vreo conversatie, aseara ne intrebam, ironizand situatiile viitoare, de un sistem de protectie facial... Acum, deh, pentru ce sa aiba nevoie de dinti pana la urma, ca oricum in continuare ii pasez mancarea ca unui bebelus de 6 luni :). Speram totusi la niste tactici complexe de redresare completa a dezechilibrarilor.

Agitatii

Zilele se scurg carand dupa ele serii precipitate de evenimente. Mai de bine, mai de rau, ma las tarata de ele, acumuland experiente si castigand un usor curaj in fata celor mai neasteptate situatii; scormonesc in mormanul de emotii, le scot pe cele care imi dau putere, dau disperarea intr-o parte si clatesc jegul de sub ele. Si asa ma cuprinde o stare de neputinta atunci cand nu pot si nu stiu sa gasesc partea limpede. 

Acum multi ani, cand in laboratoare cu mirosuri grele cautam raspunsurile stiintei prin cadavre, am aflat de "moartea subita a nou-nascutilor". Am crezut atunci si consider in continuare ca e un eufemism, ca voci renumite, cu ecouri puternice in domeniu, trebuie sa aiba tot timpul solutii. Si odata cu sfasitul primului an din viata lui V., cel "periculos", am rasuflat usurata, aproape trecandu-mi, ca un emoticon, mana peste frunte, dar continuu si acum, cu sechele paranoice, sa-i urmaresc regulat respiratia atunci cand doarme. M-am obisnuit cu inspiratiile lungi, cu volum mare de aer, cu reluarea frecventei normale dupa o pauza mare, mult prea mare pentru incarcatura presanta a asteptarii mele. M-am obisnuit cu respiratia scurta si gafaita sau lunga si usoara, atat de usoara incat miscarile toracelui sunt aproape insesizabile, insotite de grimase sau rasete groase care-i dezvaluie visele mici.

Si daca primul an a avut doar cateva evenimente reale, inceputul celui de-al doilea ne arata treptat fatetele urate ale rolului de parinti. Cum responsabilitatea nu te face puternic, nu-ti mai da incredere, ci te face sa-ti pui la indoiala si cea mai mica manevra, te aduce de spate lipsit de orice solutie. Dupa 3 saptamani de fonfaiala hlizita si zgomot de aspirator, credeam c-am depasit cea fost mai greu. Stiam ca vor mai fi situatii identice si eram increzatoare pentru ca invatasem cum sa le fac fata. Dupa alte cateva zile de "glorie", pe la 5 dimineata V. ne arata ce mancase in ziua precedenta prin niste episoade violente de voma. Si-a tot tinut-o asa vreo jumatate de ora. Ii era sete si orice picatura care-i ajungea in gura era proiectata pe prima suprafata care-i statea in cale 5 minute mai tarziu. A adormit greu, intre noi, dupa miorlaieli rascolitoare. Dimineata primul biberon a ajuns la noi in pat. Cu greu a baut mai tarziu, la mine in brate, in balansoar, cativa ml de lapte pe care nu i-a mai vomat. Si-au urmat cateva picaturi norocoase de Metoclopramid, saruri de rehidratare, multe lichide cum n-a baut niciodata in viata lui si cateva mese usoare. Banuiam o gura de gogoasa cersita cum numai el stie, ma ingrijora cine stie ce cazatura luata cu cateva zile inainte, dar ma linisteau in privinta asta zgomotele infioratoare si mirosurile lasate in urma pampers-ului. 2 zile mai tarziu raspunsul statea in 3 pampers-i schimbati in 5 minute, dupa olita plina de dimineata, si burta bolborositoare care-l facea sa se chirceasca si-i dadea o stare de agitatie si nervozitate. Si se ia. S-a luat si la mine care-am repetat azi noapte starile lui, le-am simtit pe pielea mea, si daca si el s-a simtit cum m-am simtit eu azi noapte si cum ma simt acum, il inteleg perfect.

Dincolo de astea, totul e acoperit cu voiosie, rasete infundate, noi pasiuni si descoperiri. V. creste si invata lucruri noi pe care noi le aplaudam din plin ca pe mari reusite. Nu pare sa intelega atunci cand ii explici si peste cateva zile te surprinde cu lucruri pe care nu mai sti daca/cand i le-ai aratat. El, cel cu orificiile sensibile pe care si le protejeaza obiectand vehement, stie ca betisorul cu vata la capete e pentru ureche si in loc sa-l suga cum facea pana acum isi ia privirea inteligenta, cu capul usor lasat, cu uitatura usor pe sub gene, si-si indreapta un capat al batului spre o ureche asteptand laude. Imi aduce ghetele si scoate sunete neanderthal-iene aratandu-mi-le atunci cand vrea sa mearga afara, iar cand i le pui in picioare intinde varful piciorului inspre ghete. Cand credeam cu mai multa putere ca perioada jucariilor trantite zgomotos pe diferite suprafete nu se va sfarsi niciodata, V. si-a cizelat miscarile si acum isi exerseaza precizia asezand frumos, in picioare sau pe roti, toate jucariile. Se urca in cutia lui si face inspectia de cateva ori pe zi scotand fiecare jucarie, o ridica in aer punand verbal un semn de intrebare, "A...", ii spun ce e, dupa care o aseaza frumos alaturi, in ordine, usor. Cand sunt toate afara, se aseaza in mijlocul lor, le sorteaza putin dupa criterii doar de el cunoscute, dupa care le pune la loc in cutie. Recunoaste din mormanul de jucarii rezultat piesele borcanului de biscuiti, masinile, mingile. Cand vine cineva la noi nu rateaza ocazia de-ai arata toate jucariile pe care le are. De multe ori se duce in camera si mai aduce cate una doar pentru expozitie asteptand si aprecierea altora. Cand face ceva nou imi cerceteaza privirea pentru aprobare. Imita tot ce facem. Fara prea multa precizie, incearca sa reproduca gesturi fine, razand o data cu noi de stangaciile lui. Pe langa biscuitii pe care si-i indeasa bine pe gat de foarte mult timp, mananca singur bucatele de paine, pufuleti, adunand grijuliu bucatelele pe care le pierde in urma. ... 

Si nu-mi vine sa cred cum au trecut toate atat de repede. Intelege din ce in ce mai multe lucruri, si-a largit aria de silabe pe care le leaga complicat, cu improscari umede si cateodata mici balonase prelinse pe barbie. Il paraste pe M. de fiecare data cand e intrebat cine l-a invatat sa faca prostia pe care-o face hlizit, repetand continuu "tata, tata". Si M. isi primeste c-un zambet larg privirea mustratoare.

Si viata noastra e plina. Ca-i de bine, ca-i de rau, le primim pe toate, in functie de stare si invatam in fiecare zi alaturi de V. 

Muciless

3 saptamani. Prima seara, dupa 3 saptamani, in care respiram usurati - V., ca si-a putut bea laptele cu sete, lasandu-l sa-i curga siroaie pe gat, fara intreruperile dese in care gafaia mai rau ca un batran de 100 kg; eu, ca n-am mai auzit suieraturi si n-am mai stat cu inima stransa ascultand cu capul lipit de zabrelele patului pana i se desfunda una dintre nari si i se rareste frecventa respiratiei. Am desfacut de multe ori cutia antibioticului. Am pus-o pe hol, la indemana. Ultima data am lasat-o deschisa ca pentru o interventie de urgenta. Doar ca nu l-am preparat. Am amanat ca "parca a tusit mai putin azi si, uite, nu mai e aproape nimic in tub...". Si n-a mai fost. Mai tuseste. Rar. Foarte rar. De cele mai multe ori ne imita pe noi sau isi baga degetele pe gat distrandu-se cu zgomotele pe care le scoate ulterior. Rosu la fata, cu ochii usor umeziti, cu toata mana bagata pe gat iti arunca de departe priviri de copil fericit. E treaba veche deja. Ne-am obisnuit cu "bucuriile" lui, iar el cu "indemnurile" noastre. Ii ajunge un cuvant, oricare, si-si scoate mana din gat, dar o pastreaza in gura. Nu-si suge degetul, dar si-l mesteca. Il roade cu gingiile, ocolind atent dintii ascutiti. Cand merge tinut de-o mana il are pe Fred in cealalta ca sa n-o bage in gura. Si nu o data i-am schimbat sosetele lui Fred ca le-am gasit ude, pline de saliva, dar macar am scapat de partea de udatura lipicioasa. Si poate dupa cealalta pereche de masele revenim la linistea noptilor de altadata.