De la Charlie Chaplin la omul de tinichea

Fiecare "bravo" meritat aduce o stralucire aparte in zambetul lui V., iar noi nu ratam nici o ocazie pentru a-i lauda pana si cele mai mici progrese. A invatat sa se autoaprecieze si de fiecare data cand face ceva pe care-l considera demn de cateva aplauze isi intinde bratul, isi lipeste ultimele 3 degete de la mana, studiind-o indeaproape ca nu cumva sa nu fie perfect intinse, si asteapta sa facem "valuri".
Cand merge tinandu-se de degetele noastre nu-si da drumul, dar din cand in cand iti mai cauta privirea pentru aprobare. Si mersul a starnit diferite modalitati de lauda din partea noastra, cu grade diferite de... entuziasm.
In universul meu era comod; soare si cald, cu miros verde si placute adieri de vant. Saptamana trecuta, cu ochiul ager, croit pentru a vedea norii intr-o zi perfecta, M. imi zgaltaie lumea din balamale aruncand usor inocent un "parca tine laba piciorului stang mult prea spre exterior". "Parca? Racleaza podeaua cu latul piciorului" ma anunta fulgerele si tunetele personale carora nu le dadusem importanta pana atunci. Si de-atunci s-a innorat paranoic. A urmat pediatrul care nu ne-a dat a intelege c-ar fi vreo problema, dar ne-a promis o parere mult mai avizata din partea unui ortoped si ne-a expus o posibila rezolvare cu un anumit tip de incaltari, unul "special", nu stiu care. Acum, mie nu mi se pare a fi o problema din glezna, ci mai degraba una din genunchi. Google cel sfant prezinta totul ca fiind ceva normal, ca mersul pe varfuri, si mi-am pierdut usor din evlavie.
Astfel, pana miercurea viitoare, cand domnul de oase va spune sentinta, incerc sa-ndepartez imaginea genunchierelor si ghetutelor de tabla...

11 luni de gasca

Am uitat cum e sa ai un copil pe care sa-l asezi intr-un loc si sa ramana acolo. Am uitat cum e sa-i tii capul, sa nu-l pui in fund, cum e sa nu ai dupa tine borcanele cu mancare sau teancul de jucarii. Cum acum doar cateva luni V. statea instabil in fund, in mijlocul sufrageriei, cu perne in jurul lui, invartind rotitele jucariilor. Acum are genuchi cu pielea usor ingrosata si innegrita de la tarsaiturile zilnice, mai mult par, mai multi dinti, mai multi centimetri, mai multe grimase, personalitate mult mai puternica.
Acum ma cearta cand ii inchid usile bufetelor, justificand gestul ca fiind unul in apararea jucariilor mele, jucarii de oameni mari. De fiecare data duc mana sugestiv catre stern, bat de cateva ori si repet "mele, mele". Toata casa s-a impartit in jucariile mele si ale lui. Mai sunt probleme in locurile neaccesibile lui pana acum, pe care abia le descopera. Cand il intreb ale cui sunt jucariile alea se bate vitejeste cu palpa in piept si continua sa traga de orice gaseste in locul respectiv.
Da muzica la maxim si bate in boxe cu ochii inchisi, balanganindu-se de pe-un picior pe altul, pana vin s-o dau mai incet. Tranteste jucariile si le urmareste traiectoria cu pleoapele usor apropiate, pregatite pentru orice tip de zgomot. Se infasoara in perdea, tragandu-si-o pe fata si asteptand sa spui "cucu", pentru ca atunci cand o indeparteaza sa fii pregatit cu un "bau" usor surprinzator, iar el e pregatit cu un zambet. Cum prinde debaraua deschisa linge si roade smirghelul c-o pasiune... I-l cer, mi-l da, dar daca vede ca vreau sa-l pun la loc mi-l smulge din maini si fuge cu el. Are o mare pasiune pentru baterii pe care stie sa le scoata din telecomanda trantind-o pana ies. In continuare rotile universului au ramas mari mistere care-l fascineaza si-i ascund lucruri inimaginabile pe care cauta sa le descopere de fiecare data cad ii cade vreuna in mana.
Musca din motive necunoscute, pentru ca-i obosit, pentru ca vrea atentie, pentru ca-i e foame. Si musca tare de parca toata greutatea lui ii preseaza in maxilare. Urmele dintilor mici sunt adanci, iar in scurt timp devin vanatai care trec greu, foarte greu.
Scuipa pentru ca n-are jucarii la indemana care sa-l atraga sau doar ca sa se joace cu picaturile de mancare pe care le proiecteaza pe masuta scaunului; scuipa atunci cand s-a saturat si l-au inselat supapele, acceptand o lingurita in plus; scuipa pentru diversitate sau pentru ca-i place cum se aude falfaitul buzei inferioare pe vibratiile limbii.
De cateva zile, atunci cand il dor genunchii, si-i ridica si se sprijina in maini si pe talpi mergand ca un paianjen pana isi revine, dupa care se intoarce la pozitia initiala.
Cand aude orice de plecare isi ridica mana si si-o flutura in aer in semn de "la revedere".
Deseori adorme mancandu-si biscuitul desert. Ii iau ramasita fara forma si umeda din mana, il pun in pat, iar cand se trezeste o cauta cu disperare flamanda incercand sa-si bage podul palmei in gura.
Deseori, in momentele lui de liniste, canta. Usor, cu voce scazuta, zumzaie alungind cateva mormaituri.
Merge din ce in ce mai bine. Mai sigur, mai repede, putin mai putin lasat in fata si sprijinit de mainile mele.

Si devin nostalgica atunci cand imi aduc aminte sunetul "piticilor", cand vad primele lui jucarii, cand ii simt mirosul de bebelus. Si-mi pare rau c-au trecut toate prea repede si parca n-am avut destul timp pentru ele.
Il iubim si el ne iubeste (aproape la fel de mult cum il iubeste pe Mickey sau biscuitii :P).

Trebuie

Cum nu iese din tipare, V. nu stie ca nu poti, n-ai chef, nu ti-e bine, n-ai putere sa te misti nici macar doi pasi. El vrea sa se joace cu tine, sa-l tii de maini sa faci ture, sa mearga peste tot, sa cotrobaie tot ce-i de cotrobait, iar tu nu mai sti cu ce sa-i atragi atentia sa prinzi 3 secunde sa-ti bagi capul intre perne ca poate-asa n-o sa mai simti zvacnirile dureroase. Si daca tu esti "grumpy" el nu trebuie sa stie; trebuie sa-i vorbesti ca de obicei, sa faci aceleasi lucruri pe care le faci in fiecare zi impreuna cu el. Iar daca lui ii mai iese un dinte si te intrece in "grumpy-ala" atunci iei cate-o pauza din cand in cand si faci cu randul cu inca cineva (M. in cazul nostru).

Primii pasi (impreuna)

Cum n-a mai ajuns nimeni cu apiratorul sau mopul de-o buna bucata de vreme acolo, balconul nu este un loc pentru copii care nu stiu inca sa mearga si aduna toate mizeriile pe genunchii lor cu pielea usor batotarita. Astfel, V. n-are niciodata voie pe balcon. Usa sta tot timpul inchisa, iar cand o prinde deschisa nu-si mai incape in piele de fericire si de oriunde din casa aud ca se indreapta catre ceva interzis, asa ca de fiecare data pot anticipa momentul.
Intr-o zi intindeam rufele, iar el imi batea disperat cu pumnii in usa vociferand toate cuvintele (silabele) cunoscute, doar-doar o nimeri unul(a) la care raspund. Asa ca l-am lasat inauntru, dar nu in patru labe, ci in picioare, tinut de maini. Si-a mers. A pasit peste prag, a facut 2-3 pasi repezi dupa care-a vrut sa se aseze in fund. Isi infigea calcaiele mici in podea cu precizia unui om mare. Fiecare miscare venea de la sine. Mergea si pana acum, tinandu-se de marginea bibliotecii, a patului, dar doar cu pasi in lateral si se impotrivea de fiecare data cand il luam de maini sa inainteze catre o anume tinta. Dar de joi apele s-au deschis, furtunile s-au dezlantuit si V. a inceput sa aiba lumea la picioare.
In week-end si-a exersat din plin noile abilitati de mare pasitor, respirand aerul de la inaltime.

Ce facem in week-end?

Lipsa parcurilor din apropierea casei noastre, amintirea aglomeratiei din cele mai indepartate, neputinta celor cativa copaci in fata asfaltului incins, nevoia de-a face si altceva in aer liber decat sa impingem carutul prin aerul apasator. Toate astea ne fac sa incarcam masina ca pentru un concediu de-o saptamana si sa fugim la tara.
Pentru V. se face un loc de joaca pe iarba, la umbra, unde-si petrece cea mai mare parte din timp. Pentru noi se deschid cateva scaune, se aseaza o masa cu tot felul de lucruri la indemana si se da drumul la lene. Ne mai deranjam sa-i scoatem copilului niste iarba din gura si sa-l reimprietenim cu jucariile lui. In zilele caniculare diversificam postand o piscina cu apa usor calduta pe care-o plici-uie c-o placere deosebita. Mananca in leagan, se "joaca" cu pisica, sperie gainile, iar in cazuri de oboseala extrema adoarme in hamac, la mine in brate.
Asa ne petrecem week-end-urile in care nu avem lucruri importante prprogramate.