Intre pat si scaunel

Cu ochii umflati de somn imi dezaproba ora de trezire. Cu gandul la desene, mancare si joaca isi tarsaie paturile spre sufragerie, mormaind teatral din cand in cand pentru mentinerea perceptiei asupra gestului condamnabil de-a incepe ziua. Mie imi e pastrata obligatia de a interpreta corespunzator.
Asezati confortabil, infunda imobili canapeaua pret de cateva minute. Doar-doar or fi fost ceilalti mai harnici si au deja ceva pregatit in castroane. Vibratia vocilor dublate angreneaza rotitele noii zile. Aflate in miscare, elibereaza gandurile inca amortite. Odata cu ele, in torent, sunt agatate dezordonat celelalte din goana diminetilor, restul gesturilor care se vor a fi doar purtate, fara a implica vreun efort, dar ajung intotdeauna sa puna bazele dezorganizate unei plecari intarziate.

Deja cu niste reguli proprii incalcate, grabiti si infrigurati, pornim motorul si ne indreptam spre ce ne asteapta. Cautam sa ne regasim ritmul in succesiunea melodiilor care strapung difuzoarele.
Prima statie e la gradinita unde cararea e batatorita si procedurile insusite de catre C. Ne despartim cu imbratisari, zambete si asigurari de distractie pe cinste.

Revin in raza celorlalti ochi care ma privesc nerabdatori pe sub caciula grosuta.
"Mai avem 8 minute!" vine taios mustrarea lui V. "Mda, ai calculat si decalajul ceasului, vad!", arunc usor lezata de vinovatie.
Isi alege melodia si ne pierdem in discutii de suprafata sau ganduri pana la scoala.
In fata portii luam infatisare responsabila si pufaim aerul rece pana la cladire.
Mirosul puternic de ciorba aflata in preparare scrijeleste cicatricile uitate, dara groasa de parfum al cepei proaspat adaugate imi umfla narile si-mi zgandare amintirile cantinelor prost aerisite, care-ti scalda porii.
Nimic nu doboara pupicii dati in mirosul de fiertura.

Clanta e inalta, dar el o apasa ferm, cu deliciu, si intra salutand binedispus pana la zgomotos.
Clasa e aproape mica si semiaglomerata de mobilierul adaptat pentru un metru si un pic, dar luminoasa si colorat armonizata,
plina de priviri mici care lucesc cald din fiecare banca.
Doamna e acolo, domoala, dar cu haturi scurte, valori traditionale si acuitate pentru adierile de simtire.
De la locul lui imi flutura sui mana si-si muta privirea catre ziua lui.

Reintru in suvoi, incapabila sa-mi reduc iuteala pasilor. Gonesc spre ziua mea cu alta melodie si o noua pseudopromisiune pentru desfasuratorul de maine.

Pe contasens (pentru mine)

Si lumea trece, trece pe langa mine in mare graba, tintind alte si alte linii in imensul tabel al vietii. Must-urile lor sunt parcurse cu naturalete, obisnuit, cu rapiditatea click-urilor aleatoare cand astepti sa se incarce o pagina.
Pai, stai usor, ca mie-mi ia vreo doua zile sa scriu capul de tabel, doua ore sa-mi inserez check box-urile si alte doua saptamani sa incep bifarea. Mai sterg cateva pozitii, adaug altele, revin la cele initiale sau abandonez temporar si las totul sa mearga la voia intamplarii.
Ii las sa treaca, ferm convinsa ca ei merg in directia opusa, gresita. Le privesc obrajii imbujorati si gandurile din priviri. Par multumiti si cu lista la zi. E ordonata, detaliata si respecta standarde. Departe de haosul ciornei mele destructurate.
Nu-mi place etalonul propus si ma ascund aici, asa, alegand doar bobitele mai coapte din vie pana gasesc un soi mai dulce. Le admir rigoarea in editare, dar parc-as vrea alte texte. Ma surprind placut impresionata de pasiunea impartasita la comun pentru convingeri atat de straine mie; si asta doar pentru ca-mi place calmul reiesit din rutina. Rutina iti permite reactii neintarziate pentru ca reduce la minim neprevazutul.
Cu haosul pe post de rutina, pe dinafara sabloanelor si fara sanse imediate de-a adopta vreun traseu liniar, predefinit, ne inscriem in noul an drept cautatori de soiuri alese, c-o dulceata aparte, special create pentru neadaptatii standardelor actuale.

Prima legenda a familiei - Constantin

Candva, acum mult, mult, din pacate, mult prea mult timp, am primit o mascota. O sectiune mica de cablu vesel prin aparitie, din care explodeaza un par multicolor, luand forma unui omulet expresiv. Nu-mi mai aduc aminte momentul cuceririi, dar a devenit destul de rapid prima alegere a lui V. in materie de plusuri, ulterior reducandu-se semnificativ cercul acceptatilor la loc de cinste. Pastrand regula numelor romanesti pentru jucarii, epuizandu-se clasicii de doar cateva litere, supradimensionand si prin nume importanta omuletului portocaliu, am decis. Si Constantin i-a ramas. 

Constantin avea gusturi alese si toane. Inca are. Era must-ul de la fiecare somn. Acasa facea o pereche pe cinste cu Gheorghe, un baietel capatanos care atarna flasc atunci cand era tarsait dimineata pana in sufragerie. Daca copilul se trezea noaptea si venea la noi in pat, negresit ii aveam si p-astia doi langa noi. Nu c-as fi avut vreo preferinta, dar capul lui Gheorghe ocupa mult prea mult din spatiul disponibil. 

Discret si usor de indesat in orice tip de geanta, Constantin devenise umbra noastra, prietenul lui V. Un prieten bun, unic pentru el. Incomparabil si pentru noi care ne intrebam unul pe celalalt, cu ochi inspaimantati, unde e prietenul Constantin. 

Constantin s-a lasat purtat, adorat, fotografiat cladind prima legenda a familiei. 

El a fost cu el in primul an la gradinita, zilnic, fara nicio exceptie, langa el la fiecare somn, in ghiozdan la fiecare iesire mai departe de casa, in fiecare moment dificil sau nu. 

El a fost subiectul unei discutii penibile cand, aflandu-ne la o vizita medicala si incercand sa-i distrag atentia copilului de la faptul ca trebuia sa i se examineze zona din chiloti, sapam in convingerea ca d-na doctor va fi placut impresionata de Constantin si insistam ca V. sa i-l arate. Acel "Ia-ti pus si nume?" rostit c-o ironie evidenta nu mi-a curentat nicio sinapsa si-am continuat sa sanctific relatia copil-Constantin pana la iesirea din cabinet, sub incantarea lui M. care suspina infundat ascunzandu-si lacrimile iscate de deliciul situatiei. 

El a fost cel care ne-a facut sa rascolim strada in speranta ca-l vom gasi in mocirla pietei si ne vom ierta neatentia cu care l-am infipt intr-un buzunar mult prea mic. (Nu l-am gasit atunci, dar ne-am facut rezerve pentru scaparile de mai tarziu)

Acum e inca prezent, imbatranit, dar oarecum activ emotional. Nu mai paraseste patul si si-a legat ireversibil de gat un lemur breloc aparut de nu stiu unde. 

Visul unei nopti de vara sau praf in ochi

Am dospit sperante si-am intins scenarii pe multe hectare. Ne-am pregatit mult timp sa impartim cu darnicie laurii meritati.

Cu pupilele tresaltand de emotie, toropiti in leganarea lina a tramvaiului, am pornit sa vedem oaza dintre betoane, perla care straluceste sfidatoare in mazga, parcul Moghioros.

Am trecut grabit pe langa utilajele care ne-au intampinat la intrare. "Din astea am mai vazut. Trebuie sa treci prin praf si scrum sa ajungi la ce-i mai bun", ne-am spus, fara sa renuntam la  zambetele grase de clovni.

Am calcat cu emotie pavajul proaspat al aleilor de-un lat de  palma si-am primit cu bunavointa prima lovitura peste ochi. Cu fata usor inrosita, dar fara ganduri de retragere, ne-am continuat drumul numarand voiosi limitatoarele viu colorate inaltate din ternul pistelor de biciclisti.
Am trecut cu ingaduinta in lateral la fiecare clinchet al soneriilor, cedand locul curajosilor care se incapatanau sa depaseasca limite personale pe doua roti.

Mai aproape de cer, am vibrat odata cu podul incarcat de trecatori melancolici dornici sa tintuiasca timpul prelungindu-si mana cu un bat pentru a putea surprinde in ansamblu splendoarea momentului. Am vazut de la inaltime verdele de pe fundul lacului. Copiii mei au vazut doar ca sticla de pe laterale e matuita.

Am vazut pietre mari pe marginea apei si pietre mici sarite grosolan din pavaj. Am vazut cismele cu apa rece, mari, ca pentru vite, dar n-am vazut nicaieri jgheaburile.
Am vazut paznici bine echipati, cu atitudine, incordati de concentrare, dar n-am vazut vreo  cateva scanduri de la niste banci.
Am vazut locul de joaca potrivit varstei copiilor mei, dar n-am mai vazut asa aglomeratie de la careul din clasa intai.

Am pasit in tacere, pastrandu-ne cuminti randul, tarsaindu-ne piatra tricolora bine legata de picior, perfect gravata: "Primaria sectorului 6".

Ne-am domolit usturimea obrajilor si gustul amar c-o inghetata la iesire.

Happy birthday, Mr. President

Intotdeauna i-au placut torturile. Erau colorate, luminate, starneau comentarii si agitatie. Ii placeau ca prevesteau momentul in care lumea se aduna, canta, aplauda, radea. El isi ridica falcile umflate si se dedea in spectacol cu toate articulatiile. Mai peste tot se faceau poze si filmulete si, ulterior, retraia fericit momentele impietrind 10 minute intregi in fata inregistrarilor. Noi, cu ochii sticlind, mandri c-am gasit, macar limitat, butonul de pauza al lui C. Cu timpul, euforia fragmentelor animate s-a pierdut, si impreuna cu ea si cele "10 minute", dar dragostea pentru aniversari a ramas.

Pe la sfarsitul primaverii, V., nerabdator sa spuna ca are 4 ani, conditionat de varsta fratelui lui, a inceput sa-i povesteasca despre momentul in care va face 2 ani.  A venit vara si-a inceput sa curga sirul petrecerilor cu torturi. De la gradinita a venit zumzaind cateva note de "La multi ani", finalizat de un "tale sufi, sufi tale", probabil repetat in ureche pe tot parcursul cantecului aniversar, ca nu cumva sa uite copilul si sa nu sufle in lumanare spontan. Si pasiunea crestea cu fiecare bucatica triunghiulara pe care-o primea in farfurie. Fiecare coif aducea acasa cateva cuvinte-n plus si-o linie melodica mai stabila. A evoluat de la "maimutzi ani" la "maaaa muuutzi ani". Acum il stie tot. Imi canta mie, ii canta lui M. cand il prinde zdrobit de somn, plesnind palmele si sarind catre el ca joker-ul din cutie. Ii canta lu' frati-su, iti canta tie, canta oricui...

Si-i asa o atmosfera de sarbatoare in casa, incat nu cred ca voi mai putea sa apreciez una reala.