luni, 4 ianuarie 2016

Pe contasens (pentru mine)

Si lumea trece, trece pe langa mine in mare graba, tintind alte si alte linii in imensul tabel al vietii. Must-urile lor sunt parcurse cu naturalete, obisnuit, cu rapiditatea click-urilor aleatoare cand astepti sa se incarce o pagina.
Pai, stai usor, ca mie-mi ia vreo doua zile sa scriu capul de tabel, doua ore sa-mi inserez check box-urile si alte doua saptamani sa incep bifarea. Mai sterg cateva pozitii, adaug altele, revin la cele initiale sau abandonez temporar si las totul sa mearga la voia intamplarii.
Ii las sa treaca, ferm convinsa ca ei merg in directia opusa, gresita. Le privesc obrajii imbujorati si gandurile din priviri. Par multumiti si cu lista la zi. E ordonata, detaliata si respecta standarde. Departe de haosul ciornei mele destructurate.
Nu-mi place etalonul propus si ma ascund aici, asa, alegand doar bobitele mai coapte din vie pana gasesc un soi mai dulce. Le admir rigoarea in editare, dar parc-as vrea alte texte. Ma surprind placut impresionata de pasiunea impartasita la comun pentru convingeri atat de straine mie; si asta doar pentru ca-mi place calmul reiesit din rutina. Rutina iti permite reactii neintarziate pentru ca reduce la minim neprevazutul.
Cu haosul pe post de rutina, pe dinafara sabloanelor si fara sanse imediate de-a adopta vreun traseu liniar, predefinit, ne inscriem in noul an drept cautatori de soiuri alese, c-o dulceata aparte, special create pentru neadaptatii standardelor actuale.

sâmbătă, 8 august 2015

Prima legenda a familiei - Constantin


Candva, acum mult, mult, din pacate, mult prea mult timp, am primit o mascota. O sectiune mica de cablu vesel prin aparitie, din care explodeaza un par multicolor, luand forma unui omulet expresiv. Nu-mi mai aduc aminte momentul cuceririi, dar a devenit destul de rapid prima alegere a lui V. in materie de plusuri, ulterior reducandu-se semnificativ cercul acceptatilor la loc de cinste. Pastrand regula numelor romanesti pentru jucarii, epuizandu-se clasicii de doar cateva litere, supradimensionand si prin nume importanta omuletului portocaliu, am decis. Si Constantin i-a ramas. 
Constantin avea gusturi alese si toane. Inca are. Era must-ul de la fiecare somn. Acasa facea o pereche pe cinste cu Gheorghe, un baietel capatanos care atarna flasc atunci cand era tarsait dimineata pana in sufragerie. Daca copilul se trezea noaptea si venea la noi in pat, negresit ii aveam si p-astia doi langa noi. Nu c-as fi avut vreo preferinta, dar capul lui Gheorghe ocupa mult prea mult din spatiul disponibil. 
Discret si usor de indesat in orice tip de geanta, Constantin devenise umbra noastra, prietenul lui V. Un prieten bun, unic pentru el. Incomparabil si pentru noi care ne intrebam unul pe celalalt, cu ochi inspaimantati, unde e prietenul Constantin. 

Constantin s-a lasat purtat, adorat, fotografiat cladind prima legenda a familiei. 
El a fost cu el in primul an la gradinita, zilnic, fara nicio exceptie, langa el la fiecare somn, in ghiozdan la fiecare iesire mai departe de casa, in fiecare moment dificil sau nu. 

El a fost subiectul unei discutii penibile cand, aflandu-ne la o vizita medicala si incercand sa-i distrag atentia copilului de la faptul ca trebuia sa i se examineze zona din chiloti, sapam in convingerea ca d-na doctor va fi placut impresionata de Constantin si insistam ca V. sa i-l arate. Acel "Ia-ti pus si nume?" rostit c-o ironie evidenta nu mi-a curentat nicio sinapsa si-am continuat sa sanctific relatia copil-Constantin pana la iesirea din cabinet, sub incantarea lui M. care suspina infundat ascunzandu-si lacrimile iscate de deliciul situatiei. 

El a fost cel care ne-a facut sa rascolim strada in speranta ca-l vom gasi in mocirla pietei si ne vom ierta neatentia cu care l-am infipt intr-un buzunar mult prea mic. (Nu l-am gasit atunci, dar ne-am facut rezerve pentru scaparile de mai tarziu)

Acum e inca prezent, imbatranit, dar oarecum activ emotional. Nu mai paraseste patul si si-a legat ireversibil de gat un lemur breloc aparut de nu stiu unde. 

joi, 11 iunie 2015

Visul unei nopti de vara sau praf in ochi

Am dospit sperante si-am intins scenarii pe multe hectare. Ne-am pregatit mult timp sa impartim cu darnicie laurii meritati.

Cu pupilele tresaltand de emotie, toropiti in leganarea lina a tramvaiului, am pornit sa vedem oaza dintre betoane, perla care straluceste sfidatoare in mazga, parcul Moghioros.

Am trecut grabit pe langa utilajele care ne-au intampinat la intrare. "Din astea am mai vazut. Trebuie sa treci prin praf si scrum sa ajungi la ce-i mai bun", ne-am spus, fara sa renuntam la  zambetele grase de clovni.

Am calcat cu emotie pavajul proaspat al aleilor de-un lat de  palma si-am primit cu bunavointa prima lovitura peste ochi. Cu fata usor inrosita, dar fara ganduri de retragere, ne-am continuat drumul numarand voiosi limitatoarele viu colorate inaltate din ternul pistelor de biciclisti.
Am trecut cu ingaduinta in lateral la fiecare clinchet al soneriilor, cedand locul curajosilor care se incapatanau sa depaseasca limite personale pe doua roti.

Mai aproape de cer, am vibrat odata cu podul incarcat de trecatori melancolici dornici sa tintuiasca timpul prelungindu-si mana cu un bat pentru a putea surprinde in ansamblu splendoarea momentului. Am vazut de la inaltime verdele de pe fundul lacului. Copiii mei au vazut doar ca sticla de pe laterale e matuita.

Am vazut pietre mari pe marginea apei si pietre mici sarite grosolan din pavaj. Am vazut cismele cu apa rece, mari, ca pentru vite, dar n-am vazut nicaieri jgheaburile.
Am vazut paznici bine echipati, cu atitudine, incordati de concentrare, dar n-am vazut vreo  cateva scanduri de la niste banci.
Am vazut locul de joaca potrivit varstei copiilor mei, dar n-am mai vazut asa aglomeratie de la careul din clasa intai.

Am pasit in tacere, pastrandu-ne cuminti randul, tarsaindu-ne piatra tricolora bine legata de picior, perfect gravata: "Primaria sectorului 6".

Ne-am domolit usturimea obrajilor si gustul amar c-o inghetata la iesire.

marți, 3 septembrie 2013

Happy birthday, Mr. President

Intotdeauna i-au placut torturile. Erau colorate, luminate, starneau comentarii si agitatie. Ii placeau ca prevesteau momentul in care lumea se aduna, canta, aplauda, radea. El isi ridica falcile umflate si se dedea in spectacol cu toate articulatiile. Mai peste tot se faceau poze si filmulete si, ulterior, retraia fericit momentele impietrind 10 minute intregi in fata inregistrarilor. Noi, cu ochii sticlind, mandri c-am gasit, macar limitat, butonul de pauza al lui C. Cu timpul, euforia fragmentelor animate s-a pierdut, si impreuna cu ea si cele "10 minute", dar dragostea pentru aniversari a ramas.
Pe la sfarsitul primaverii, V., nerabdator sa spuna ca are 4 ani, conditionat de varsta fratelui lui, a inceput sa-i povesteasca despre momentul in care va face 2 ani.  A venit vara si-a inceput sa curga sirul petrecerilor cu torturi. De la gradinita a venit zumzaind cateva note de "La multi ani", finalizat de un "tale sufi, sufi tale", probabil repetat in ureche pe tot parcursul cantecului aniversar, ca nu cumva sa uite copilul si sa nu sufle in lumanare spontan. Si pasiunea crestea cu fiecare bucatica triunghiulara pe care-o primea in farfurie. Fiecare coif aducea acasa cateva cuvinte-n plus si-o linie melodica mai stabila. A evoluat de la "maimutzi ani" la "maaaa muuutzi ani". Acum il stie tot. Imi canta mie, ii canta lui M. cand il prinde zdrobit de somn, plesnind palmele si sarind catre el ca joker-ul din cutie. Ii canta lu' frati-su, iti canta tie, canta oricui...
Si-i asa o atmosfera de sarbatoare in casa, incat nu cred ca voi mai putea sa apreciez una reala.

joi, 14 iunie 2012

Asa da, asa nu, de la altii citire

Am deschis. S-a schimbat. E diferit acum. In principiu e acelasi lucru, doar ca altfel asezat. Ma uit de ceva vreme la noul format si incerc sa gasesc o propozitie de inceput. E greu dupa atat de mult timp. E greu cand te gandesti la alte multe lucruri in acelasi timp, urmarind linia chenarului si pandind respiratiile din camere. Acum e liniste. Acum ceva vreme C. urla de rasuna toata scara ca l-am pus jos dupa balanganeala placuta a celor 4 etaje urcate, si nimic nu parea sa-l imbuneze, nici macar telefonul care suna in mainile lui, iar V. incerca disperat sa ma faca atenta ca nu poate sa-si dea jos incaltarile, fara sa puna mana pe ele ca sunt murdare si-i e sila. Au picat ca mustele. Am intarziat cam mult afara, mult peste ora de culcare.
Revin, pentru a... multa oara, la simtul... ce simt o fi, civic, al responsabilitatii, matern, whatever. Sau poate fata mea si-a copiilor mei cere o urma de ghidaj, om parea noi asa pierduti, incat avem nevoie ocazional de cate-un sut in fund.
Daca copilul alearga dupa porumbeii umblareti din parc, un parc batran, cu umbra deasa, atat de deasa pe unele alei ca-ti vine sa ramai acolo toata vara, e apucat de brat si intrebat cine e si unde e mamica, cea care l-a lasat singur. Totul e solutionat cateva secunde mai tarziu cand ajung in dreptul lui, dar nu scap fara cateva mustrari in privinta lipsei "palariutei" pe o asa vreme.
C. e atentionat din ce in ce mai des ca-si suge degetul. E catalogat ca fiind "baiat mare" si n-ar avea dreptul sa-si mai suga degetul la varsta asta. "Rusine", "urat", "rade lumea de tine" se aud des in directia lui. Toate sunt spuse spontan, in treacat, fara introduceri, din mers. Nu, nu-i arde privirea acida si nici nu se simt sinchisiti de zgomotul biciului care zvacneste in urma mea, dar le sta in ochi degetul supt al lui C.
Dupa o ploaie saraca, intr-o atmosfera mult prea incarcata, inarmat cu niste cizme de cauciuc parca imense, din care ies ca 2 firisoare picioarele dezgolite, c-un tricou larg la gat, usor mare, care flutura la fiecare saritura, V. are liber la explorat balti. Poate sa le "plici-aie" cu picioarele, sa sara in ele, sa se scufunde usor in cele mai adanci si neregulate, doar sa nu stropeasca pe nimeni, aici incluzandu-ma, desi de la scara blocului pana la masina eram pe jumatate inmuiata. Astfel, cu regulile recapitulate, clar stabilite as spune eu, pornim catre parc, el in fata vanand ochiuri de apa, eu in spate impingand caruciorul din care rasunau puternic hohotele lui C. ramas aproape fara respiratie la fiecare clipoceala de-a lui V. 2 copii fericiti doar c-o bucatica de ploaie. O distinsa doamna, cu porii astupati de-un maclavais de natura necunoscuta mie, care-i intuneca tenul cu cateva nuante bune, contrastand puternic cu rozul excesiv al buzelor, dar in perfecta uniune cu coafura "brodata" pe ici pe colo cu clame de par artificial, cocotata pe niste tocuri extrem de incomode chiar si la privit, se intoarce atrasa de zgomotul de gasca la apa si se repede cu palma bine intinsa, indreptata catre V. rastindu-se la el pe un ton vrut glumet "Aoleu (pronuntat rar, lungit, punand accent pe fiecare litera), ce-o sa patesti acum c-ai intrat in apa...". Copilul inlemnit, amutit, curbat usor in spate, doar cat sa-si pastreze limita personala a intimitatii asaltate, imi arunca o privire goala, disperata. Raspund pe-un ton moderat, usor acru, ca are voie sa intre in apa. N-am mai auzit comentariile. Vedeam ca i se misca buzele, ca i se ridica un colt de gura intr-un rictus ironic, dar incercam sa gasesc si sa dau explicatii pertinente, sa reintregesc coaja crapata a universului mic.
Nici in parc n-am scapat de atentionari asupra faptului ca e nisipul ud si rece si raceste copilul "cel mic, domnisoara" (Asa-mi place "domnisoara" asta, parca neterminat asa, aruncat admonestator, superior). Grija mea cea mare era sa nu bage nisip sau vreun muc de tigara in gura, nicidecum c-ar putea sa raceasca stand pe-un nisip abia adus la o temperatura sub cea de fierbere si oricum pe un pampers mai tot timpul cald.
Toata lumea cunoaste programul de somn si mancare al copiilor mei si tine sa-i puna la punct atunci cand la ora 1 rod amandoi, pe afara, la cate-o bucata de covrig sau vreun colt de biscuit. C. le arata, parca dresat, niste dinti neterminati incarcati de mancare aproape mestecata, iar V. trece, ca si mine, nepasator mai departe.
Pe de alta parte, deseori V. e exemplu pentru copiii bunicilor sau parintilor adusi in momente maxime. E "baietelul" care merge frumos, singur, nu in brate, care nu plange, care se joaca exemplar, care pleaca din parc fara sa zbiere, care accepta sa renunte in favoarea altui copil zdruncinat pana la urlete de oboseala, frustrare sau nervii varstei. Nu, nu e chiar asa, dar parca pe toate le aude si ii vad mandria lucindu-i in ochi.