Cele doua cuvinte

Mai ca trece anul si eu aproape uit parola blogului.

De mult n-am mai avut timp sa respir cateva cuvinte. M-am trezit in ritmul "taxi". De mult n-am mai avut o melodie pe care s-o ascult in casti la maxim; nu c-ar avea vreo legatura cu orice, nu c-as regasi in mine vreo urma de structura barbateasca, ci doar ca-i cu "aum-bab" frumos si pentru ca imi da o stare de bine. Pentru ca ma face sa-mi misc piciorul si umerii chiar si atunci cand stau pe loc. Pentru ca-i place si lui V., care dupa cateva ture de fericire si hlizeli isi inclina capul intr-o parte, se apropie foarte mult de fata mea, imi cauta privirea si-o fixeaza patrunzator, iar c-un zambet coplesitor imi spune "ubieshi". Raspunsul vine neintarziat intotdeauna "Da, mami, te iubesc, sigur". Un "pup" de la mine, altul de la el si continua cateva miscari de cap iesite din orice ritm, 2-3 miscari din bazin si aplauze largi, din maxima de largire a bratelor, in momentele de intensitate crescuta a melodiei, toate in mers tropait in cerc.

Taxi - Cele doua cuvinte

Mai ca ajunge V. sa-i poarte incaltarile lui M. si eu pierd lucruri importante. Blogul e mica mea retea neuronala. Aici dezvolt emotiile fiecarei etape din viata noastra pentru a o trai din nou mai tarziu, pentru a avea mereu acea conexiune libera.
V. a tot variat in centimetri in functie de instrumentul de masura, de doctor, de mana, de metoda. Pana la urma, "vlajganul" pe care-l vedeam mai mic sau mai mare in functie de culoarea pe care-o purta, de ce manca si de cum ii veneau falcile in ziua respectiva, dupa cum i se aseza parul, are 78 cm dupa ultima masuratoare, deci n-a mai crescut deloc de multa vreme. Pe de alta parte, baza se solidifica. A schimbat 3 perechi de incaltari numere diferite, ajungand intr-un sfarsit sa poarte 21-22 c-o vizibila marire de picior observata pe sosonii de casa care acum o luna ii erau mari, acum ii sunt ficsi (habar n-am cum se scrie / daca exista cuvantul asta :) ) si pe toate incaltarile care-l strang dupa ce, cu putin timp in urma, ii erau mari. Si cand M. mi-a spus ca purta aproape 44 la sfarsitul scolii generale mi l-am si imaginat pe V.: slab, nu foarte dezvoltat, cu nasul si buzele marite de hormonii pubertatii, c-o urma balaie sub nas (inca in discutii aprinse), carand niste galosi imensi in picioarele subtiri si lungi, mult prea largi pentru labele osoase ale unui pubertan, cu marginile pe care sunt gaurile pt sireturi unite intre ele, c-o usoara umflatura la baza liniei formate ingrosat.

Lumea ma intreaba unde e "gashca" din post-ul precedent, ca apare doar V. in poze. Nu este o "gashca", raspund de fiecare data, ci o gasca (ga-ga-ga). Asa il mai alint eu pe V., gasca, pentru ca atunci cand doarme cu barbia pierduta in asternuturi sau rasufla fara pic de control muscular asupra ei, si-o lasa sa cada pe umarul oricui il tine in brate in momentul ala, mi se pare ca seamana cu gascanul Waldo din pisicile aristocrate.
Lumea ma intreaba cu ochi pierduti ce spune. Nu stiu sa raspund niciodata. El spune multe, dar in afara de cateva "cuvinte" pe care le-am asociat cu diferite expresii, ca le-am intalnit mai des, nu inteleg nimic. Multe se termina in "shi", aproape toate, mai putin mama, tata, ca (cal), caca (vaca), cheda (deschide / inchide usa), ana (banana), ate (biscuit). In rest toate sunt cu multe shi, ghe, cle, imbarligate, parca scoase dintr-o alta limba, multe dificil de repetat de catre mine.

Sunt destule care au devenit sensibil dificile in ultima vreme. Cele mai simple operatiuni ca schimbatul pampers-ului, care necesita si ultimul bont de energie si creativitate pentru a-l face sa stea pe spate; asezatul pe olita, care e frecata sa iasa duhul inainte, olita stiuta ca mult prea rece (dintr-o dimineata cu geam deschis la baie) pentru fundul lui pretios, pentru a se mai aseza (a se lasa asezat) fara promisiuni de playlist-uri pe care daca le mai aud in afara momentelor pentru care le-am destinat, vomit; tipatul in cel mai sensibil moment de neatentie atunci cand pune important degetul pe mica buburuza din coltul cartii cand tu indraznesti sa te uiti in alta parte. Stie unde sunt fiecare. Stie ce sunt daca-l intrebi, dar vrea sa le auda infinit repetate.

Intelege tot ce-i spui, face tot ce vrea. De cele mai multe ori vrea ca noi, uneori vrea ca el si atat, nu exista cale de mijloc, nu exista negocieri. Mai are mult de lucrat la rabdare, la manifestarile necontrolate (-bile) de bucurie care cateodata se opresc in suprafete tari, la amuzamentul creat de jucarii care zboara in diferiti pereti (sau persoane) in momente de plictiseala. In rest, alergaturi, chiote, ture, veselie si multe pupaturi. 

Abia inceput si deja darnic

2011 mi-a adus mult asteptata titulatura de mama. Acel "mama" rostit clar, natural, articulat, la sigur, c-o mana zgaltaindu-mi pantalonii, cu alta flutarand sticluta de prenadez pe care i-o daduse M. sa mi-o aduca s-o pun la loc, cu privirea tintuind-o pe-a mea si asteptandu-mi raspunsul, care n-a intarziat deloc, desi surpriza imi taiase rasuflarea. Primesc "pup-uri" la cerere, adica atingeri lipicioase de buze umede si nas mucios, pe obraz, fie ca niste usoare suflari sau mici inspiratii. V. a dezvoltat relatii speciale atat cu cana cu pai de care se desparte cu greu, chiar daca nu bea tot timpul si doar roade paiul, cat si cu olita pe care o cere atunci cand vrea sa faca caca, dar de cele mai multe ori pana ne miscam noi e prea tarziu.

2011 ne-a adus un copil care doarme la pranz cate 2-3 ore legate, dupa doar cateva mangaieri pe nas si pleoape. 

Ne apropiem in fiecare zi mai mult. Ne aratam dragostea pe la toate colturile prin imbratisari lungi. Primim zambete limpezi de fericire pura doar atunci cand ne vede. Si e minunat sa stii ca cineva se bucura atat doar pentru ca tu esti acolo, fara sa faci nimic.  

Si cum iarna se anunta lunga si geroasa, avem tot timpul din lume sa ne apropiem si mai mult. Cum iesim din casa cum se intetesc mucii, revine tusea, care pe mine ma inneaca de fiecare data cand respir 3 secunde aproape de 0 grade. Sfarsitul anului ni l-am petrecut infasurati in servetele, suflandu-ne nasul pe rand, cu medicamente imprastiate prin toata casa, cu tuse epuizanta si, bonus, c-o conjunctivita extra-acuta, probabil transferata din nasul minunat siroitor, asta ca cireasa peste toate cele ale lui V.

 Acum e bine. Nici nu se mai recunoaste urma de copil cu ochii injectati; continua insa chinul picaturilor in ochi de n ori pe zi, dupa manevre grele de curatare.

La anul si la multi ani!

Muci si bife

Pana la un an m-am putut bate cu pumnul in piept sustinand sus si tare, pe toate vocile, imunitatea de nezdruncinat a lui V. Acum, dupa doar 2 luni din cel de-al doilea si doar cateva saptamani, date cu portia, in reprize de zile, sanatoase, incep sa pun la indoiala o readucere pe linia de plutire fara stimulente. Daca la prima raceala, desi abia mai putea sa respire, starea generala nu i-a fost modificata absolut deloc, acum am vazut ce inseamna sa ai un copil bolnav. Zacea in pat, uitandu-se la desenele cu Mickey, cu lacrimile adunate in colturile ochilor, rostogolindu-se regulat pe obrajii fierbinti. Primea viteaz orice antitermic, fara urma de protest. Si cum mi se parea ca nimic n-are efect, ca tot arde, trebuia sa ma conving cumva. La vederea termometrului, cu ultimele puteri, zvacnea in coltul opus al patului, incercand sa incalece peretele, doar-doar s-o deschide si il salveaza cineva. Si cu toate medicamentele permise, n-am reusit sa scad febra mai mult de o ora, dupa care revenea la peste 39,5. Necesitatea antibioticului n-a mai fost pusa la indoiala. L-am primit cu bratele deschise si l-am dat fara urma de regret. In jumatate de ora era voios, fericit, cu pofta de mancare si fara febra. Si-asa a tinut-o si-n continuare. Au continuat insa mucii si tusea, o tuse innecacioasa care ma facea de multe ori sa ma intreb daca vomita sau doar se chinuie sa tuseasca.

Dupa mai mult de-o saptamana de stat in casa, nevazut pe nimeni si nimic, cu mucii aproape pe terminate...

Am inceput post-ul asta acum 2 zile. Nu mai stiu ce vroiam sa spun. Acum e mai bine. Inca mai tuseste putin, inca e usor infundat. Continuam lista cu indicatii proaspat primite si asteptam zapada promisa sa incercam noua sanie :D. 

V. dezvolta noi abilitati pe zi ce trece. Toata ziua roboteste in picioarele mele. Alearga, face viraje, se intoarce pe loc, ocoleste obstacole puse la deruta in drum tot de el. Studiaza jucariile pe care le considera "dubioase" din toate planurile, inclinand usor capul si aplecandu-se la inaltimea potrivita, eventual rotindu-se in jurul lor, dar neclintind unghiul din care-o observa, ca un bun cunoscator intr-ale jucariilor. Face noi scheme de balerin pe care nu reusesc insa niciodata sa le surprind si care nu sunt repetate sub nicio forma atunci cand vede aparatul. Sfasaie orice hartie pe care-o intalneste, dupa care isi creaza adevarate "misiuni" din a strange fiecare bucatica si-a o duce la cosul de gunoi. Mananca ciorba cu pofta, dar numai daca fiecare lingurita are in varful mormanului un ghemotoc de paine. E suparacios, iar daca nu faci ca el, daca nu se tavaleste pe jos tipand, aruncandu-ti, la induplecare, din cand in cand, cate-o privire plina de lacrimi enorme, se intoarce cu spatele si pleaca plangand si nici ca te mai baga in seama daca nu faci eforturi consistente. Bea din cana cu pai. A invatat treaba cu olita, dar mai e mult de lucru la sincronizare. Astazi a intrat peste mine in baie trantind usa la perete, si-a luat olita, si-a tarat-o pana in dormitor, s-a asezat pe ea sa se uite la televizor (care fusese aprins si butonat bine cu cateva minute inainte).
Pune mana la gura cand tuseste. E dreptaci. Stie sa-si arate varsta, infigand aratatorul in aer, vocalizant ori un "A" apasat si scurt ori unul mai lalait ori nelipsitul "ich", o upgrade-are a "A"-ului neanderthal-ian.

Ne imita pozitiile si cele mai mici gesturi pe care le facem involuntar si de care ne dam seama atunci cand le regasim la el.

Ii place sa se uite la desene. Mickey ramane piatra de rezistenta, dar, mai nou, genericul de la Chugginton il blocheaza in pozitii in care nu te-ai astepta sa-l gasesti.  

Continua sa-si cante atunci cand e preocupat. E indragostit de M.. Se lumineaza, indiferent de stare, atunci cand il vede. Se rusineaza de el, atunci cand il lauda pentru lucrurile noi pe care le-a facut in ziua respectiva, indesandu-si capul printre picioarele mele si privind din cand in cand cu coada ochiului, cu zambetul timid in coltul gurii, pana il ia in brate.
Intelege aproape tot din ceea ce-i spunem.

Si-asa ne umplem fiecare zi. Seara, adoarme, de cele mai multe ori, la mine pe piept, cu saliva curgandu-i pe la comisuri, cu barbia pierduta, umfland obrazul intr-un zambet plin atunci cand i-l pupi.

Robocop loveste

Mania butoanelor pare sa fie infinit de lunga. Ca sunt colorate, luminoase, la vedere sau ascunse discret in spatele unor aparatori speciale, le gaseste pe toate, le pipaie pe lung, usor, cu buricul degetului aratator si apasa puternic asteptand sa se intample ceva. Si cum tehnologia casei noastre are inca butoane, intrerupe orice atunci cand isi aduce aminte de televizor, isi zdrobeste genunchii in alergaturi de pitic chiuitor, se ridica viteaz pe marginea mesei si "pac", ti-a stins imaginea. Daca ai noroc il aprinde si-l stinge de cateva ori, pana se plictiseste si revine la treburile lui mai serioase, dar, de cele mai multe ori, dupa mangaierile de recunoastere, il apasa sters, intr-un zbor perfect spre genunchi si fuge apoi cu limba scoasa in coltul gurii, chicotind mandru de realizarea lui.

Casa se aglomereaza pe zi ce trece. Apar noi colturi colorate pe care V. le transforma in zone de refugiu. Paloarea sufrageriei a fost acoperita de-un cort mic si verde care zace in mijlocul camerei pentru nenumarate rotocoale regulate. Il fosneste, isi ascunde jucarii, te alearga in jurul lui pana cedezi si cazi la pamant asteptand asalturi piticesti, se arunca pe burta pe fiecare latura in parte, amuzandu-se de mica lansare cu care raspunde marginea de fas.

Frica ii tine inca in lanturi abilitatile echilibristice. Daca pana acum cateva zile fiecare pas era unul sigur, ancorat bine de obiectul catre care se indrepta, sau cu palma lipita perfect de perete, acum se arunca vijelios catre un obiect mai indepartat, grabind cei 2 pasi pe care-i face nesustinut de nimic. Aseara, a stins televizorul cu repezeala obisnuita si intr-un puseu de energie, extrem de amuzant, si-a ridicat mainile ca pentru a se tine de o bara imaginara, si-a bagat barbia in piept si-a facut ceva mai multi pasi robotesti pana la marginea cortului pentru a se arunca in gol. Sigur c-au urmat ropote extreme, laude, mai ca nu aruncam floricele in semn de apreciere pentru efortul sustinut. Seara a continuat in acelasi stil, cu vizitatori "zapaciti" care i-au luat mintile lui V. facandu-l sa-si calce frica si rusinea si sa-si exerseze miscarile clatinate, dar independente.

Si daca dupa multe cucuie de moment sau vanatai staruitoare, la cele mai simple gesturi manevrate necontrolat de V. (incercarea de-a-si scoate ciorapii, dansuri pe genunchi, ridicari artistice de picioare din diferite pozitii etc.), il chinuim c-o casca pentru care primim sprancene ridicate si figuri inexpresive atunci cand e mentionata prin vreo conversatie, aseara ne intrebam, ironizand situatiile viitoare, de un sistem de protectie facial... Acum, deh, pentru ce sa aiba nevoie de dinti pana la urma, ca oricum in continuare ii pasez mancarea ca unui bebelus de 6 luni :). Speram totusi la niste tactici complexe de redresare completa a dezechilibrarilor.

Agitatii

Zilele se scurg carand dupa ele serii precipitate de evenimente. Mai de bine, mai de rau, ma las tarata de ele, acumuland experiente si castigand un usor curaj in fata celor mai neasteptate situatii; scormonesc in mormanul de emotii, le scot pe cele care imi dau putere, dau disperarea intr-o parte si clatesc jegul de sub ele. Si asa ma cuprinde o stare de neputinta atunci cand nu pot si nu stiu sa gasesc partea limpede. 

Acum multi ani, cand in laboratoare cu mirosuri grele cautam raspunsurile stiintei prin cadavre, am aflat de "moartea subita a nou-nascutilor". Am crezut atunci si consider in continuare ca e un eufemism, ca voci renumite, cu ecouri puternice in domeniu, trebuie sa aiba tot timpul solutii. Si odata cu sfasitul primului an din viata lui V., cel "periculos", am rasuflat usurata, aproape trecandu-mi, ca un emoticon, mana peste frunte, dar continuu si acum, cu sechele paranoice, sa-i urmaresc regulat respiratia atunci cand doarme. M-am obisnuit cu inspiratiile lungi, cu volum mare de aer, cu reluarea frecventei normale dupa o pauza mare, mult prea mare pentru incarcatura presanta a asteptarii mele. M-am obisnuit cu respiratia scurta si gafaita sau lunga si usoara, atat de usoara incat miscarile toracelui sunt aproape insesizabile, insotite de grimase sau rasete groase care-i dezvaluie visele mici.

Si daca primul an a avut doar cateva evenimente reale, inceputul celui de-al doilea ne arata treptat fatetele urate ale rolului de parinti. Cum responsabilitatea nu te face puternic, nu-ti mai da incredere, ci te face sa-ti pui la indoiala si cea mai mica manevra, te aduce de spate lipsit de orice solutie. Dupa 3 saptamani de fonfaiala hlizita si zgomot de aspirator, credeam c-am depasit cea fost mai greu. Stiam ca vor mai fi situatii identice si eram increzatoare pentru ca invatasem cum sa le fac fata. Dupa alte cateva zile de "glorie", pe la 5 dimineata V. ne arata ce mancase in ziua precedenta prin niste episoade violente de voma. Si-a tot tinut-o asa vreo jumatate de ora. Ii era sete si orice picatura care-i ajungea in gura era proiectata pe prima suprafata care-i statea in cale 5 minute mai tarziu. A adormit greu, intre noi, dupa miorlaieli rascolitoare. Dimineata primul biberon a ajuns la noi in pat. Cu greu a baut mai tarziu, la mine in brate, in balansoar, cativa ml de lapte pe care nu i-a mai vomat. Si-au urmat cateva picaturi norocoase de Metoclopramid, saruri de rehidratare, multe lichide cum n-a baut niciodata in viata lui si cateva mese usoare. Banuiam o gura de gogoasa cersita cum numai el stie, ma ingrijora cine stie ce cazatura luata cu cateva zile inainte, dar ma linisteau in privinta asta zgomotele infioratoare si mirosurile lasate in urma pampers-ului. 2 zile mai tarziu raspunsul statea in 3 pampers-i schimbati in 5 minute, dupa olita plina de dimineata, si burta bolborositoare care-l facea sa se chirceasca si-i dadea o stare de agitatie si nervozitate. Si se ia. S-a luat si la mine care-am repetat azi noapte starile lui, le-am simtit pe pielea mea, si daca si el s-a simtit cum m-am simtit eu azi noapte si cum ma simt acum, il inteleg perfect.

Dincolo de astea, totul e acoperit cu voiosie, rasete infundate, noi pasiuni si descoperiri. V. creste si invata lucruri noi pe care noi le aplaudam din plin ca pe mari reusite. Nu pare sa intelega atunci cand ii explici si peste cateva zile te surprinde cu lucruri pe care nu mai sti daca/cand i le-ai aratat. El, cel cu orificiile sensibile pe care si le protejeaza obiectand vehement, stie ca betisorul cu vata la capete e pentru ureche si in loc sa-l suga cum facea pana acum isi ia privirea inteligenta, cu capul usor lasat, cu uitatura usor pe sub gene, si-si indreapta un capat al batului spre o ureche asteptand laude. Imi aduce ghetele si scoate sunete neanderthal-iene aratandu-mi-le atunci cand vrea sa mearga afara, iar cand i le pui in picioare intinde varful piciorului inspre ghete. Cand credeam cu mai multa putere ca perioada jucariilor trantite zgomotos pe diferite suprafete nu se va sfarsi niciodata, V. si-a cizelat miscarile si acum isi exerseaza precizia asezand frumos, in picioare sau pe roti, toate jucariile. Se urca in cutia lui si face inspectia de cateva ori pe zi scotand fiecare jucarie, o ridica in aer punand verbal un semn de intrebare, "A...", ii spun ce e, dupa care o aseaza frumos alaturi, in ordine, usor. Cand sunt toate afara, se aseaza in mijlocul lor, le sorteaza putin dupa criterii doar de el cunoscute, dupa care le pune la loc in cutie. Recunoaste din mormanul de jucarii rezultat piesele borcanului de biscuiti, masinile, mingile. Cand vine cineva la noi nu rateaza ocazia de-ai arata toate jucariile pe care le are. De multe ori se duce in camera si mai aduce cate una doar pentru expozitie asteptand si aprecierea altora. Cand face ceva nou imi cerceteaza privirea pentru aprobare. Imita tot ce facem. Fara prea multa precizie, incearca sa reproduca gesturi fine, razand o data cu noi de stangaciile lui. Pe langa biscuitii pe care si-i indeasa bine pe gat de foarte mult timp, mananca singur bucatele de paine, pufuleti, adunand grijuliu bucatelele pe care le pierde in urma. ... 

Si nu-mi vine sa cred cum au trecut toate atat de repede. Intelege din ce in ce mai multe lucruri, si-a largit aria de silabe pe care le leaga complicat, cu improscari umede si cateodata mici balonase prelinse pe barbie. Il paraste pe M. de fiecare data cand e intrebat cine l-a invatat sa faca prostia pe care-o face hlizit, repetand continuu "tata, tata". Si M. isi primeste c-un zambet larg privirea mustratoare.

Si viata noastra e plina. Ca-i de bine, ca-i de rau, le primim pe toate, in functie de stare si invatam in fiecare zi alaturi de V.