Candva, acum mult, mult, din pacate, mult prea mult timp, am primit o mascota. O sectiune mica de cablu vesel prin aparitie, din care explodeaza un par multicolor, luand forma unui omulet expresiv. Nu-mi mai aduc aminte momentul cuceririi, dar a devenit destul de rapid prima alegere a lui V. in materie de plusuri, ulterior reducandu-se semnificativ cercul acceptatilor la loc de cinste. Pastrand regula numelor romanesti pentru jucarii, epuizandu-se clasicii de doar cateva litere, supradimensionand si prin nume importanta omuletului portocaliu, am decis. Si Constantin i-a ramas.
Constantin avea gusturi alese si toane. Inca are. Era must-ul de la fiecare somn. Acasa facea o pereche pe cinste cu Gheorghe, un baietel capatanos care atarna flasc atunci cand era tarsait dimineata pana in sufragerie. Daca copilul se trezea noaptea si venea la noi in pat, negresit ii aveam si p-astia doi langa noi. Nu c-as fi avut vreo preferinta, dar capul lui Gheorghe ocupa mult prea mult din spatiul disponibil.
Discret si usor de indesat in orice tip de geanta, Constantin devenise umbra noastra, prietenul lui V. Un prieten bun, unic pentru el. Incomparabil si pentru noi care ne intrebam unul pe celalalt, cu ochi inspaimantati, unde e prietenul Constantin.
Constantin s-a lasat purtat, adorat, fotografiat cladind prima legenda a familiei.
El a fost cu el in primul an la gradinita, zilnic, fara nicio exceptie, langa el la fiecare somn, in ghiozdan la fiecare iesire mai departe de casa, in fiecare moment dificil sau nu.
El a fost subiectul unei discutii penibile cand, aflandu-ne la o vizita medicala si incercand sa-i distrag atentia copilului de la faptul ca trebuia sa i se examineze zona din chiloti, sapam in convingerea ca d-na doctor va fi placut impresionata de Constantin si insistam ca V. sa i-l arate. Acel "Ia-ti pus si nume?" rostit c-o ironie evidenta nu mi-a curentat nicio sinapsa si-am continuat sa sanctific relatia copil-Constantin pana la iesirea din cabinet, sub incantarea lui M. care suspina infundat ascunzandu-si lacrimile iscate de deliciul situatiei.
El a fost cel care ne-a facut sa rascolim strada in speranta ca-l vom gasi in mocirla pietei si ne vom ierta neatentia cu care l-am infipt intr-un buzunar mult prea mic. (Nu l-am gasit atunci, dar ne-am facut rezerve pentru scaparile de mai tarziu)
Acum e inca prezent, imbatranit, dar oarecum activ emotional. Nu mai paraseste patul si si-a legat ireversibil de gat un lemur breloc aparut de nu stiu unde.
