Spre seara, ne miscam pasii pe trotuar aproape cu aceeasi stare de spirit. V. primul, adulmecand responsabil si superior pericolele stradutelor care ne apareau in cale. C. in spate, preocupat de lucrurile lui marunte, cu privirea incordata in jur, dar absent total din sala cu scena strazii. Eu, in mijloc, cu proiectia doar a unor varfuri sterse ale multor idei, care izbesc la suprafata panoului propriu, ticsit de indicatoare spre traseele propuse pentru saptamana asta.
Cand inainte, cand inapoi, imi mai indreptam glasul sa raspund directionat cand unuia, cand celuilalt. Unul voia gem pe paine, celalalt miere, unul lapte, celalalt ceai. Nu ziceam nimic. Stiam ca am si gem si miere, si lapte si ceai, si nimic altceva.
Zgomotul tarsait al painilor racaite de asfalt, fie continuu, fie sacadat, ma asigura de rezistenta ambalajelor si de constanta numerica a grupului.
As fi putut sa merg toata seara, in acelasi stil, in acelasi sens, cu aceeasi stare. Asa, cu simturile acute abolite, pe linia plana a momentului, cu planuri in hibernare. Ma simteam bine printre undele strazii. Tacanitul capacului de canal calcat de rotile masinilor, tipetele unor copii, discutiile dure ale baietasilor adunati ciorchine in coltul blocului, mirosul fetid al orasului. Toate intretineau sentimentul de apartenenta, de "aici", de "acasa".
Am revazut ca din exterior fragmente din alte piese cu decorul asta. Mi-am unit buzele intr-o grimasa melancolica la amintirea caciulii cazute langa masina intr-o seara ploioasa si regasite in mocirla a doua zi. Preferata lui C., bucuria mica a zilelor friguroase. O caciula subtire, in dungi, cu alb si albastru. In cele trei secunde pe care le avea avans avusese timp sa ingenuncheze langa ea, in disperarea omului fara solutie. L-am gasit plangand langa masina. Plangea cu lacrimi mari, cu suspine si sughituri, din tot sufletul. Am luat caciula de-o margine ridicand-o pentru inspectie, asigurand copilul ca e doar apa si niste noroi, iar noi avem un detergent potrivit pentru astfel de murdarie. Imi relaxez buzele la amintirea celor doua masini care-au trecut exact atunci peste gura de canal, trantindu-i capacul in rulaj; in spate era strigat un nume, iar denivelarile pietroase ale trotuarului apropiat frecau zgomotos rolele unui skateboard. Erau toate acolo, in subconstientul amintirii mele, stand ascunse doar cat sa ofere momentului o patina proprie, sa personalizeze emotia.
...
Imi tin cuvintele momentului in telefon, iar nota asta s-a oprit aici. Poate daca mi-as aminti ce-a intrerupt-o as putea s-o continui fara a-i frange cursul.
Din pat, pe geam vad o bucata de cer in care se inalta gri o antena de bloc. O antena metalica, simpla, din cateva bare intretaiate, cu simbolistica in peisajul orasului. Dupa doua falfairi pe loc pentru incetinire, pe sarma inaltata se aseaza un gugustiuc. Il stiu. Nu pe asta in mod special. Ii stiu pe ei, pasaroii de antena. E mereu cate unul in preajma.
Si stiu, stiu ca si pe ei - C. si V. - ii calibreaza aceleasi sunete. Stiu, si clipesc lent la gandul asta, ca nu le trebuie mult sa se simta bine.
Mi-ar placea sa stiu ca, in tumultul unei strazi, intr-un mod limpede si lucid, sunt trasate buclele experientelor proprii, sunt inchise cercurile emotiilor, pastrand spre aducere aminte clipele importante pentru ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu